I
Într-o seară de
roşii şi lungi friguri când lăncile se apleacă, noi am văzut în Apus un cer mai
roşu şi trandafiriu, de un trandafiriu de insecte ale ghiolurilor: seară de
mare şi de înaltă orbită, când primele eliziuni ale zilei ne-au fost ca
sfârşeli ale vorbirii.
Şi e o sfâşiere de
măruntaie, de viscere, pe toată aria luminată a Veacului: albituri spălate în
apele mume şi degetul omenesc preumblat, pe mai violetul şi verdele cerului, în
rupturile însângerate ale visului – răni vii!
Un singur şi leneş
nor limpede, cu o bruscă răsucire de-a latul cerului austral, îşi îndoaie pântecul
alb de rechin cu aripioare de tul. Şi armăsarul roşu al serii nechează prin
calcaruri. Şi visul ne este prin loc înalt.
Urcare potrivită după urcarea astrelor, născute din mare
... Şi nu despre-aceeaşi mare visăm în această seară.
Oricât de înaltă ar fi priveliştea, o altă mare
departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunţii omului: foarte înalt
morman şi strânsură de vârstă la zarea pământurilor, ca un zid de piatră la
fruntea Asiei, şi foarte înalt prag în flăcări la zarea oamenilor de
totdeauna, vii şi morţi laolaltă.
Capul sus, om al
serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea-ţi senină. Copacul
mare al cerului, ca un opal, se îmbracă în roşii coşenile, în Apus. Şi-n
vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi
creştem, spre mai înalte transhumanţe, mari insule la mijlocul cerului hrănite
cu ienupăr şi cu strugurii-ursului.
Friguri pe sus şi
pat de jar. Legi de soţii pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur!
II
Vârstă mare, tu
minţeai: drum de jar, nu de scrumuri... Cu faţa arzând şi cu sufletul sus, spre
care nechibzuinţă mai fugim? Timpul ce anul îl măsoară nu-i măsura zilelor
noastre. Noi n-avem de-a face cu mai măruntul şi cu mai răul. Pentru noi,
neastâmpărul ceresc, la vârtejul ultim...
Vârstă mare, iată-ne pe drumurile noastre fără
margini. Plesnet de bici pe toate văile! Şi foarte lung ţipăt pe
înălţimi! Şi acest mare vânt de aiurea în contra noastră, ce-l îndoaie pe om
deasupra pietrei ca plugul peste ogor.Te vom
urma, aripă a serii... Dilatare a ochiului în bazalturi şi marmori! Glasul
omului e pe pământ, mâna omului e în piatră şi trage un vultur din
noaptea lui. Dar Dumnezeu tace în zi; şi
patul nu ne-a fost tras în întindere şi durată.
O, Moarte gătită cu
mănuşă de fildeş, în van ne-aţii potecile gheboşate de oase, căci drumul nostrum
tinde mai departe. Armaşul cu oase
înzorzonat, ce-l găzduim şi ne slujeşte pe simbrie, va dezerta în această
seară la cotul drumului.
Şi rămâne încă de
spus: trăim din dincolo de moarte şi chiar din moarte vom trăi. Caii au trecut,
ce fugeau spre osuar, cu botul încă umed de salviile pământului. Şi rodia
Cibelei cu sângele-i mai vopseşte gura femeilor noastre.
Regatul nostru-i de-alaltăseară, această mare strălucire a unui veac spre culmea
lui; şi n-avem scaun de judecată, nici câmp de
onoare, ci o întreagă desfăşurare de stofe pe povârnişuri, revărsând în lungi
falduri aceste maldăre mari de lumină galbenă pe care Cerşetorii serii le adună
de atât de departe ca mătăsuri de Imperiu şi mătase crudă de tribut.
Ne-am săturat de deget de cretă sub ecuaţia fără
dascăl... Şi voi, marii noştri Străbuni, în robele ţepene, ce coborâţi
nemuritoarele trepte cu marile cărţi de piatră, noi am văzut cum buzele vi se
mişcau în seninul serii: şi n-aţi rostit cuvântul ce înalţă sau ne urmează.
Lucină rătăcitoare pe ţărmuri pentru plinirea odrăslirilor femeii, sunt altfel
de naşteri unde să-ţi duci lămpile!... Şi Dumnezeu orbul luceşte în sare şi-n piatra neagră, în granit şi-n obsidian. Şi roata se întoarce în mâinile noastre, ca în tamburul de piatră al aztecului.
III
Vârstă mare, venim de pe toate ţărmurile
pământului. Ni-i rasa străveche, faţa fără de nume. Iar timpul ştie
atâtea despre oamenii care am fost.
Am umblat singuratici pe drumuri depărtate; şi mări ne-au purtat, ce ne-au fost străine. Am cunoscut umbra
şi spectru-i de jad. Am văzut focul ce ne umplea de spaimă caii. Şi cerul ţinu
mânie în vasele noastre de fier.
Vârstă mare, iată-ne. Nu aveam grija trandafirilor
şi acantei. Dar musonul Asiei bătea, până la paturile noastre de
piele sau de palmier, laptele lui de spumă şi de var nestins. Foarte mari
fluvii, născute la Apus, torceau de zor în mare chilul lor gras de mâl verde.
Şi pe cerul de roşu
laterit unde aleargă cantaridele verzi, auzeam într-o seară sunând primii
stropi de ploaie călduţă, printre zborul dumbrăvencilor albastre de Africa şi
pogorârea marilor zboruri din Nord,care fac să trosnească ardezia unui mare
Lac.
Călăreţi fără stăpân, prin alte locuri, îşi dădeau
caii în schimbul corturilor noastre de pâslă. Am văzut trecând albina pitică a deşertului. Şi insectele roşii cu puncte
negre se-mpreunau pe nisipul Insulelor. Hidra antică a nopţilor nu şi-a
uscat sângele pentru noi la focul oraşelor.
Şi eram poate pe mare, în ziua aceea de eclipsă şi de primă ameţeală, când
lupoaica neagră a cerului
a muşcat în inimă vechiul astru al părinţilor noştri. Şi în abisul verde şi
cenuşiu cu miresme de seminţe, şi de culoarea ochilor de prim-născuţi, ne-am
scăldat goi – implorând ca tot acest bine să se termine în rău, şi tot acest
rău în bine.
*
Prădători, desigur! am fost; şi de la nici un stăpân ci de la noi înşine având scrisorile noastre de scutire – Atâtea sanctuare dezgropate şi atâtea doctrine redate zilei, precum femei cu şoldul descoperit!
Licitaţii pe
cheiurile de mărgean negru, firme arse pe toate radele, şi inimile noastre în
dimineaţă ca nişte rade străine...
O, tu ce ne duceai
la întreg acel miez de suflet, soartă pribeagă pe ape, ne vei spune într-o
seară pe pământ care mână ne îmbracă-n această haină aprinsă a legendei,
şi din care adânc de hău pentru noi venispre bine, veni spre rău, întreagă
această creştere de zori bătând în roşu, şi-această parte în noi cerească
ce ne-a fost partea de întuneric?
Căci de multe ori ne-am născut, în întinderea nesfârşită a zilei. Şi ce-s aceste bucate, îmbiate petoate mesele, care mult ne-au părut suspecte în lipsa Gazdei? Noi
trecem, şi, de nimeni creaţi, se cunoaşteoare specia spre care înaintăm? Ce
ştim despre om, spectrul nostru, sub gluga-i de lână şi marea-i pâslă destrăin?
Astfel îi vezi în
seară, în grelele burguri de corn unde sătenii îşi iau seminţele – fântânile
secate şi-ntreaga piaţă de glod uscat însemnată de urmele despicate – străinii
fără nume nici chip, sub largi boruri încovoiate, acostând pe sub streşini,
lângă stâlpul de zid al porţii, marile fete ale gliei cu gust de umbră şide
noapte ca vase de vin în umbră.
IV
Pribegi, o, Pământ,
noi visam...
Nu avem drepturi de feudă, nici moşii cu
acareturi. N-am fost legatari, precum n-am şti să întocmim un legat.
Cine, vreodată, ne-a ştiut vârsta şi numele omenesc? Şi cine, într-o zi, să
vorbească de locul nostru de naştere? Eponim, strămoşul, şi faima-i, fără urmă.
Faptele noastre trăiesc departe de noi, în livezile lor de fulgere. Şi nu ne
avem rangul printre oamenii clipei.
Pribegi, ce ştim despre patul bunicii, blazonat cum
era în pistruiatu-i lemn din Insule?...
Nu nespunea nimic vechiul gong de aramă din
casele părinteşti. Nu ne spunea nimic paraclisul mamelor noastre (în lemn de
jacarandă sau de chitră), nici antena de aur vibrând la fruntea negrelor
slujitoare.
Noi nu eram în lemnul de preţ al spinetei sau
al harpei; nici în gâtul de lebădă al marilor mobile lustruite, culoarea
vinului de aromate. Şi nu eram nici în canelurile pilaştrilor, şi în onix, şi-n
cizelurile bronzului, nici în geamurile cu arbori ale marilor dulapuri de
cărţi, numai miere şi aur şi piele roşie deEmir,
Ci-n găoacea de
uriaşă broască ţestoasă, încă greu duhnitoare, şi-n rufele slujitoarelor şi în
ceara şelăriilor unde se pierde viespea; ah! în cremenea puştii învechite a
negrului, şi-n universul de talaş crud al dulgherilor din porturi şi în ghibra
velierei pe şantierul de familie; şi mai bine, în coca de mărgean alb, tăiată
pentru terase, şi în dalajul alb şi negru al pardoselii din bucătării, şi-n
nicovala fierarului de etrave, şi-n acel vârf
de lanţ lucitor, sub furtună, corn lung ce-l înalţă greoaia vită neagră purtând
pungă de piele...Alga fetidă de miez de noapte ne-a fost părtaşă
sub grinzi.
V
Vârstă mare,
iată-ne. Întâlnirea fixată, şi de mult timp, cu-această oră de mari înţelesuri.
Seara coboară, şi
ne întoarce, cu capturile noastre de larg. Nici o dală de familie unde s-auzi
pas deom. Nici o casă de oraş, nici o curte pavată în roze de piatră sub
bolţile răsunând.
E vremea să ardem bătrânele noastre vase năpădite
de alge. Crucea Sudului e deasupra Vămii;fregata-vultur a ajuns iar la insule;
vulturul-harpie e prin junglă, cu maimuţa şi şarpele-vrăjitor . Şi estuarul
stă imens sub povara cerului.
Vârstă mare, iată
capturile noastre: zadarnice, iar mâinile noastre libere.
Drumul e străbătut
şi încă nu e străbătut, lucrul e spus şi încă
nu e spus. Şi ne întoarcem, grei de noapte, ştiind despre naştere şi moarte mai mult decât te învaţă visul
omului. După
trufie, iată
faima, şi această limpezime a sufletului înflorind în
spada mare şi albastră. În afara legendelor somnului toată această nemărginire
a fiinţei şi această înmulţire a fiinţei, toată această sete de a fi şi toată această putere de a fi, ah! tot acest
foarte mare suflu călător ce la paşii-I stârneşte, cu zbor de lungi
falduri – foarte înalt profil în mers la pătratul uşilor noastre – trecerea cu
paşimari a Fecioarei nocturne!
VI
...Cum cel ce, cu mâna pe coama calului, se
gândeşte departe şi visează înalt: «Voi duce maideparte renumele casei mele» (şi câmpia la picioarele lui, în fumul
serii, aşterne o ţarină întinsă şiunduioasă, ca nişte şpan, şi măsurând cu
ochii vremea împădurită a drumului, el vede – şi aşa e – o întreagă
privelişte de albastre depărtări şi egrete albe, şi pământul în tihnă
păscându-şi bourii de legendă şi ienuperii),
Cum cel ce, cu mâna
întinsă peste hârtiile şi titlurile sale de dobândire, măsoară o mare avuţie
(şi intrarea în folosinţă nu-l mulţumeşte),
Noi extindem
la-ntreg avutul deprinderea şi legile noastre.
*
Vârstă mare, tu domneşti...
Etajul e cel mai
sus şi priveliştea, cea mai vastă, încât marea e peste tot – mare de dincolo de mare şi de dincolo de
vis şi doică de ape mume: însăşi cea care am fost, şi din naştere, în
orice scoică de mare...
Etiajul îşi spune taina în dreptul inimii omeneşti, şi-această taină nu-i taină.Şi Oceanul pământurilor, la cumpăna lui de ape, îşi
scoate miile de arcuri de mango şi de arcane ca o vie în vis resfirată
pe faţa apelor.
Şuieră mai încet,
suflare din altă lume, în vegherile oamenilor de mare vârstă. Plângerea
nu ne mai e de moarte. Glia îşi dă sarea ei.
Seara ne spune un cuvânt de Ghebru. Duhul apelor se poartă pedeasupra
pământului, ca-n pustie un pescăruş. Şi nepătrunsul e-n zbor în dreptul
tâmplelor noastre. Numai este cuvânt pentru noi să nu-l fi creat...
Vârstă mare, tu
domneşti, şi tăcerea ţi-e multă. Şi visul e nesfârşit unde se spală visul. Şi
Oceanul lucrurilor ne împresoară. Moartea e
la hublou, dar drumul nostru nu e acolo. Şi iată-ne mai sus decât visează
pe coralii Veacului – cântul nostru.
Oscilare a orei între lucruri egale – făcute sau
nefăcute... Copacul îşi scrie foile în seninul serii:marele copac Şaman
ce ne mai leagănă pruncia; sau celălalt, în pădure, ce nopţii se deschidea
ridicândspre zeul său povara amplă şi măestrită a rozelor sale mari.
Vârstă mare, tu
creşti! Retină deschisă spre arena cea mai vastă; şi sufletul, lacom de
primejdie...Iată lucrul larg în Apus, şi răcoarea-i de prăpastie pe obrajii
noştri.
Cei ce au fost la
lucruri nu le spun scrumul, sfârşirea, ci această înaltă trăire în mers pe
pământul morţilor... Şi pământul scoate zgomotul său de mare, în zări, peste
corali, şi viaţa zgomotul ei de ruguri înflăcări pe culmi. Şi e ploaie de
totdeauna, pe clar-obscurul apelor, de cenuşă măruntă şi de varuri moi,
pemarile adâncuri mătăsoase ale abisului fără somn.
Odinioară, oameni de ţări înalte, cu obrajii
pictaţi cu ocru pe platourile de lut, ne-au dansat fărăgesturi dans
nemişcat de vultur. Aici, astă-seară, şi faţă cu Apusul, mimând îmblăciul ori
varga vintrelei, ajunge să-ncrucişezi braţele ca să poţi măsura cu cotul mărimea acestui an: dans nemişcat al vârstei pe deschiderea
aripii.
Sau şezând, şi cu
mâna pe pământ, precum mâna păstorului, prin cimbru, la toate frunţile acelea cucuiate,
de piatră albă, atingem noi înşine întreg acest alb de migdală şi de coprah al
pietrei de la creste: blândeţe de spat şi de fluor, şi luciu frumos al
gnaisului între şisturi laminate...
Nemuritor pelinul
pe care îl striveşte palma
noastră.
VII
Şi strângând în
sfârşit pulpana unei pănuri mai largi, noi adunăm de sus tot acest fapt
pământesc.
În urmă, pe acolo,
la versantul anului, întreg pământul, cu falduri drepte, şi tras din toate
părţile ca o sarică largă, de păstor, închisă până sub bărbie...
(Va trebui – cum
Oceanul de lacrimi ne împresoară – să ne acoperim cu ea fruntea şi obrajii, cum
face, pe capul cel mai de sus, omul de mare
vis sub furtună vârându-şi capul într-un vas spre-a sta devorbă cu Zeul său?)...
Şi peste umăr, până
la noi, auzim şiroirea necontenită a tot ce-i ieşit din apă.
E pământul, de
peste tot, ţesându-şi lâna roşcată ca in de mare; şi umbletul prin fund de
câmpii, alacestor mari umbre de albastru de Mai, care duc în tăcere
transhumanţa cerului pe pământ...
Fără cusur, o, pământ, cronica ta la privirea
Cenzorului! Suntem păstori ai viitorului şi nu neajunge lunga noapte
devoniană să ne susţină lauda... Şi suntem, ah, suntem într-adevăr? – sau am
fost noi vreodată – în toate-acestea?
*
...Şi toate-acestea ne-au fost spre bine, ne-au
fost spre rău pământul mişcător în vârsta sa şi înînaltu-i grai –
încreţiri în mers şi lunecări de straturi, desfrânări în Apus şi abateri fără
sfârşit, şi pe apele-I stivuite ca praguri de estuare şi talaze lovind în ţărm,
neoprita înaintare a buzei lui de lut...
O, chip încrestat al Pământului, un strigăt pentru
tine se facă auzit, sositule ultim în laudele noastre! Iubirea îţi întăreşte toate boabele sălbatice, o, pământ mai
încreţit ca şagrinul Maurilor! o,amintire în inima omului, din regatul
pierdut! Cerul în Apus se încinge ca un Calif,
pământul îşi spală viile în roşu de bauxită, şi omul se spală cu vin de noapte:
dogarul în faţa hrubei, fierarul în faţa forjei şi cărăuşul înclinat peste
jgheabul de piatrăal fântânilor.
Slavă fântânilor unde bem! Tăbăcăriile sunt loc de prinos şi câinii se umplu de sânge princiozvârtele căsăpiilor; dar pentru visul nopţilor
noastre, cojitorii de plută au ivit un catarg mai bogat şimai grav, de o
culoare de cap de maur....
O, amintire, ai grijă de trandafirii tăi de sare.
Trandafirul mare al nopţii găzduieşte steaua pe sânul său ca un gândac
aurit. În afara legendelor somnului, acest zălog al omului încărcat de sori!
Vârstă mare, tu
lauzi. Femeile se ridică în câmpie şi merg cu paşi mari la arama roşie a
existenţei.
Hoarda Veacurilor a
trecut pe aici!
VIII
...Vârstă mare, iată-ne – şi paşii noştri de oameni spre ieşire. Ajunge cu strânsul, e timpul săvânturăm şi să
cinstim, aria noastră.
Mâine, marile furtuni hrăpăreţe, şi fulgerul la lucru... Sceptrul cerului pogoară să-nsemne pământul cu
slova lui. Înţelegerea e făcută.
Ah! şi o elită se
ridică, de foarte mari copaci pe pământ, ca seminţie de mari suflete, şi care
ne ţin în sfatul lor...
Şi străşnicia serii
pogoară, cu dovada blândeţii ei, pe drumurile de piatră încinsă luminatede
levănţică...
Fremătare atunci,
pe cea mai înaltă tijă cleită cu ambră, a celei mai înalte foi jumătate
desfăcută peşanţul ei de fildeş.
Şi faptele noastre
se depărtează în livezile lor de fulgere...
Clădească alţii,
printre şisturi şi lave. Ridice alţii marmorele-n oraş.Pentru noi de-acum cântă
mai năprasnice isprăvi. Cale deschisă de-o mână nouă, şi focuri purtate din
culme-n culme...
Şi acestea nu sunt
cântece de ţesut, în iatac, nici cântece de veghe, zise cântece de Regină
Ungară,la desfăcatul porumbului roşu pe tăişul ruginit al bătrânelor paloşe de
familie. Ci cântec mai grav, şi de-o altă
spadă, ca un cânt de slăvire şi de mare vârstă, şi cânt de Stăpân,singur
seara, croindu-şi cărare în faţa vetrei – mândrie a sufletului în faţa
sufletului şi mândrie de suflet sporind în sabia mare şi albastră.
Şi gândurile noastre se ridică de-acum în noapte ca
oameni de mare cort, înaintea zilei, ce mergspre cerul roşu ducându-şi
şaua pe umărul stâng. Iată locurile ce le lăsăm. Fructele pământului sunt sub
zidurile noastre, apele cerului în cisternele noastre, şi marile râşniţe de
porfir odihnesc pe nisip.
Prinosul, o, noapte, unde să-l ducem? şi lauda,
cui s-o încredinţăm?... Noi ridicăm în vârful braţelor, pe talerul
mâinilor, ca un cuib de aripioare în răsărire, această inimă-ntunecată a omului
unde-afost lacomul, şi aprinsul, şi atâta iubire nedezvăluită
...Ascultă, o, noapte, pe sub bolţile singuratice şi prin curţile mănăstirilor
pustii, printre ruinele sfinteşi printre roasele turnuri de termite, marele pas
suveran al unui suflet fără bârlog,
Ca pe dalele de
bronz unde ar da târcoale o fiară.
Vârstă mare,
iată-ne. Măsoară inima omului.»
Presqu'île de Giens
Septembrie, 1959
Traducerea de Aurel Rău
