Novalis - Imn

Doar cîțiva cunosc
Taina iubirii,
Și simt ce înseamnă
Să nu te saturi
Și să fii mereu însetat.
De nepătruns pentru simțurile pămîntești
E dumnezeiescul tîlc
Al cinei de taină.
Dar cine vreodată suflul vieții a supt
De pe buze dragi și fierbinți,
Al cui jăratec sfînt
A topit inima în valuri tremurînde,
Cui i s-a deschis ochiul
Fiindcă a măsurat
Adîncimea fără fund a cerului,
Acela va mînca
Din trupul și va bea
Din sîngele său veșnic.
Cine a dezvăluit înțelesul ceresc
Al trupului de țărînă?
Cine poate să spună
Că pricepe sîngele?
Cîndva totul va fi întrupat
Și în cerescu sînge
O să înoate perechea sufletească.
O, ca oceanele lumii
Să se înroșească de-acum
Și ca stînca să se umple
De carne mirositoare!
Niciodată nu se termină cina cea dulce.
Niciodată nu se satură dragostea.
Pe cel iubit
Nu poate aproape să-l aibă
Și să-i aparțină îndeajuns,
Înlocuit de buze mereu delicate
Ceea ce s-a gustat
Mai lăuntric și apropiat devine.
O voluptate mai caldă
Face să tresară sufletul,
Setea și foamea
Dogoresc inima
Și așa din veșnicie în veșnicie
Stăruie desfătarea dragostei.
Dacă cei cumpătați
Ar fi gustat vreodată
Ar părăsi totul
Și s-ar așeza cu noi
La masa dorinței
Care niciodată nu se golește.
Ar fi recunoscut ei
Miezul plin de savoare
Și laude ar fi adus
Pentru hrana trupului și sîngelui.


(Cîntece duhovnicești)
În românește de Petru Sfetca