Hans Christian Andersen - Răţuşca cea urâtă

Era o minunăţie de loc, nu alta! Soarele lumina cu razele sale orbitoare şi colora în auriu lanurile încă verzi de ovăz. Fânul fusesestrâns în căpiţe, iar pe câmp păşea agale pe picioroangele sale roşii o barză. Vorbea singură în egipteană, limbă învăţată de la maică-sa. De jur împrejurul ogoarelor şi păşunilor se întindeau cât vezi cu ochii păduri dese, presărate pe alocuri cu heleşteie adânci. Nici vorbă, era un loc de toată frumuseţea. Sus, chiar în bătaia soarelui, se ridica un conac vechi de când lumea. Era înconjurat de un şanţ adânc, plin cu apă. De la zidurile lui şi până la mal creşteau nişte brusturi atât de mari şi de încâlciţi, încât un copil ar fi putut uşor săstea în picioare fără să-l vadă cineva. În hăţişul acela era olinişte şi o sălbăticie ca în codru, iar în locul cel mai dositşedea în cuibar, clocindu -şi ouăle, o raţă. Clocea cam de multişor, încât sărmana de ea obosise de-a binelea şezând aşa nemişcată. Unde mai pui că n-o vizita aproape nimeni, suratele ei preferând să înoate în apa din şanţ, decât să vină la ea în locul acela întunecos să pună ţara la cale. Mai trecu ceva vreme şi ouăle au început să crape unul după altul. Boboceii de raţă prinserăviaţă şi se iţeau din găoacele lor piuind subţirel „mac -mac!”
 — Mac-mac! le răspunse raţa şi atunci boboceii începură să măcăie pe întrecute, uitându-se totodată cu mirare la frunzişulverde de deasupra lor. Mama îi lăsă să se uite în voie, căci ştia că verdele face bine la ochi.
 — Ce mare e lumea! se minunară boboceii, care stătuseră pânăatunci înghesuiţi în găoacele lor strâmte.
  —  Credeţi voi că asta e toată lumea? le zise raţa-mamă.Să ştiţi că lumea e mult mai mare şi se întinde până hătdeparte, dincolo de grădină şi chiar de ogoarele preotului,dar până acolo n-am ajuns nici eu. Ei cum, aţi ieşit cu toţii din ouă? întrebă raţa ridicându-se din cuibar. Ba nu! Iată un ou încă întreg. Şi-i cel mai mare. Cât mai are de gând să zăbovească bobocelul cela înăuntru? Că miezău mi -a cam plesnit răbdarea! N-avu însă încotro şi se aşeză din nou în cuibar.
  — Ce mai faci? o întrebă o raţă bătrână care tocmaivenise s-o vadă.
—  Iaca, mai am un bobocel care nu vrea să iasă din ou, deşi i-am pus la clocit pe toţi odată, răspunse cloşca. Vezi ce mândreţe de bobocei am scos! Seamănă leit cu tatăl lor, iar fluşturaticul de el nici n- a catadicsit măcar să vină să -i vadă.
  —  Lasă-mă să văd şi eu oul cela care nu vrea să crape, zise bătrâna. Te pomeneşti că - i un ou de curcă. Am păţit-o şi eu odată aşa cu un pui de curcă şi am avut numai necazuri cu el, căci curcile se tem de apă. Nu puteam nicicum să-l bag în baltă. Măcăiam de dădea sufletul din mine, dar ce folos, şedea pironit locului. Ia să măuit mai bine. Da, negreşit, e un ou de curcă. Lasă-l şi tu în voiaDomnului şi învaţă -i mai bine pe ceilalţi bobocei să înoate!
  —  Nu, am să -l mai clocesc puţin, zise cloşca. I-am clocit atâta, am să mă mai chinui puţin ca să-i dau viaţă şi lui.
 —  Dacă n-ai altceva ce face, spuse raţa cea bătrână şi plecă. In cele din urmă crăpă şi oul cel mare şi din el se rostogoli un bobocel. Dar ce mareşi urât era!
 Raţa se uită cu luare-aminte la el. Că mare mai e! Cogeamite răţoi. Şi nu seamănă deloc cu ceilalţi! Să fie totuşi un pui de curcă? Rămâne de văzut. Deşi, vrea nu vrea, o să-l bag în apă chiar dacă va trebui să-l împing cu de-a sila.A doua zi, vremea erala fel de frumoasă. Frunzele brusturilor străluceau sub razelefierbinţi ale soarelui. Raţa se duse cu toată familia la baltă.
 Pleosc! şi raţa se pomeni în apă. Deacolo făcu „mac-mac!”, îndemnând boboceii s-o urmeze, şi, unul câte unul,toţi o urmară. La început, apa le venea până peste căpşoarele galbene şi pufoase, dar ei ieşeau repede deasupra şi înotau de minune, lopătând de zor cu picioruşele lor roşii. Bobocelul cel mare, cenuşiu şi urât nu rămânea în urma celorlalţi.
 „Nu, nu poate fi pui de curcă, îşi zise raţa în sinea ei. Uite ce bine lopătează cu lăbuţele şi ce drept se ţine! E copilul meu şi, la o adică, dacă te uiţi mai bine la el, nici nu e atât de urât!” Mac-mac! Îşi chemă ea boboceii. Hai, mai iute, după mine. O să vă arăt lumea, osă vă duc şi în curtea raţelor, numai să vă ţineţi aproape, ca nu care cumva să vă calce cineva şi păziţi -vă de pisică!
 Şi aşa ajunseră în curtea raţelor. Acolo însă, ce să vadă? Două familii de raţe se ciondăneau aprig pentru un cap de ţipar, pe care până la urmă l -a păpat pisica.
 —  Vedeţi cum e lumea asta! zise cu năduf raţa, căci nici ea nu s-ar fi dat în lături să se înfrupte din capul de ţipar. Ţineţi-vă bine pe picioruşe, le spuse ea boboceilor, măcăiţi cum se cuvine şi aplecaţi
-vă căpşoarele cu respect în faţa bătrânei raţe de colo! E raţa cea mai de soi de pe aici. E de viţă spaniolă, de aceea e atât de grasă şi de mândră. Are o pieliţă roşie în formă de inel în jurul lăbuţelor, vedeţi ce bine îi stă! Asta-i  ceva nemaipomenit de frumos şi totodată cel mai înalt semn de nobleţe de care se poate învrednici o raţă.
Se vede de la o poştă că e o raţă deosebită şi trebuie să fierespectată de toată lumea, orătănii sau oameni. Mac-mac! Şi nu văţineţi lăbuţele aşa lipite una de alta! O răţuşcă bine-crescută trebuie să - şi ţină picioruşele mai depărtate, la fel ca mama şi tata. Uite-aşa! Acum, aplecaţi  -vă căpşoarele şi spuneţi „mac!”
 Cloşca le tot dădea lecţii de bună purtare, iar boboceii făceau întocmai cum erau învăţaţi, deşi tot nu le-au intrat în voie raţelorvârstnice.
 —  Na-ţi-o bună! Nu eram destule aici, că au venit şi astea pe capul nostru. Şi bobocul cela uite cât e de mare şi de urât. Să-ipiară şi urma de aici! Zicând astea, o raţă se repezi şi-l ciupi pe bobocelul cenuşiu de ceafă.
 —  Lasă - l în pace! zise raţa - mamă. Nu ţi-a făcut niciun rău!
  — Nu mi-a făcut, ai dreptate, dar e atât de mare şi de caraghios, că trebuie gonit de aici, făcu raţa cea rea.
  —  Ai nişte copii tare drăgălaşi, zise raţa cea bătrână cu pieliţă roşie la picior. Toţi sunt frumuşei, în afară de celcenuşiu, care nu - i de soi. Dacă s-ar putea, ar trebui făcut din nou.
 — Ştiţi bine că aşa ceva nu este cu putinţă, îi răspunse raţa-mamă. Nu arată încă prea bine, dar e bun la
 inimă. Şi înoată nu mai rău decât ceilalţi, ba chiar aş zice că mai bine. Cred că, pe măsură ce are să crească, va deveni tot mai arătos, ba nici nu va fi din cale afară de mare. Găoacea era tare strâmtă şi el a crescut mai mult decât trebuie, de aceea e cam colţuros deocamdată. Şi raţa îi netezi cu gingăşie pufuşorul. Şi-apoi este răţoi, aşa că nu contează prea mult cum arată. Eu zic că o să fie voinic şi o să răzbească în viaţă.
  — Ceilalţi bobocei sunt tare drăgălaşi! o ţinu una şi bună raţa cea bătrână. Simţiţi-vă aici ca acasă şi,dacă găsiţi vreun cap deţipar, nu uitaţi să mi-l aduceţi mie.
Şi aşa rămase raţa cu boboceii în curte, care deveni de atunci casa lor. Numai sărmanul boboc cenuşiu, care ieşise ultimul din ou, era ciupit, bătut şi batjocorit de raţele din curte, ba chiar şi de găini. „E prea mare şi pocit din cale afară”, ziceau toate orătăniile, iar cocoşul, care se credea împărat fiindcă avea pinteni la picioare, se năpustea asupra bobocului umflându-şi aripile aidoma unor pânze de corabie în care suflă vântul în rafale. Se mai şi zborşea pe deasupra, iar creasta i se înroşea ca para focului.
 Aşa trecu prima zi, dar apoi a fost si mai rău. Toţi îl goneau pe bobocel, chiar şi fraţii şi surorile îispuneau cu mânie: „Mânca-te-ar pisica, pocitanie nesuferită!” Iar mamă-sa adăugă cu necaz: „Poate
-I mai bine să pleci în lumealargă!” Raţele şi găinile îl ciupeau, iar fata care hrănea orătăniile a dat în el cu piciorul.În cele din urmă, bobocelul n-a mai putut răbda, a străbătut în fugă curtea şi a sărit peste gard! Păsărelele speriate au zburat careîncotro din tufişuri. „S-au speriat de mine pentru că sunt urât!” îşi zise bobocelul şi alergă înainte fără să aleagă drumul. Fugi fără oprire până când se pomeni în baltă, unde trăiau raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea. Obosise şi îi era greu pe suflet. Dimineaţă, raţele sălbatice se treziră şi, văzând bobocelul, sezgâiră la el.
  —  Ce fel de arătare mai e şi asta? se întrebară.
 Bobocelul se răsuci în toate părţile şi le salută, cum putu mai bine.
 —  Tare urât mai eşti! spuseră raţele sălbatice. Dar, la urma urmei, nouă puţin ne pasă, numai să nu-ţi treacă prin cap să te înrudeşti cu noi!Bietul bobocel! Numai de asta nu-i ardea! Măcar de l-ar lăsa să stea cu ele în stufăriş şi să -şi stingă setea cu apă sălcie de baltă.
 Stătu acolo două zile. După aceea veniră în zbor doi gâscani sălbatici. Ieşiseră de curând din ou şi o făceau pe vitejii.
 — Ascultă, frăţâne! strigară ei. Eşti atât de caraghios, încât zău că ne placi! Vrei să zbori cu noi, să fii pasăre călătoare? Aici, în apropiere, în altă baltă, sunt nişte gâsculiţe sălbatice foarte frumuşele, toate-s domnişoare şi pot spune „ga-ga”! Cu urâţenia ta, chiar c-ai să le dai gata!
Pac! Pac! răsună deodată deasupra bălţii, şi cei doi gâscani căzură morţi în stufăriş; apa se înroşi de sânge. Pac! Pac! se auzi din nou, şi un cârd de gâşte sălbatice se ridică din stuf. Şi iar răsunară împuşcături. Era o vânătoare în toată regula! Vânătorii înconjuraseră balta din toate părţile; unii stăteau cocoţaţi chiar pe crengile copacilor care se întindeau deasupra apei. Fumul albăstriu al prafului de puşcă plutea ca un nouraş şi se împrăştia deasupra bălţii. Ogarii săriră în apă, ştiobâlc! înaintând prin stufăriş. De spaimă, bietul bobocel era mai mult mort decât viu. Dădu să-şi ascundă capul sub apă, când, deodată, chiar înfaţa lui răsări un câine mare şi fioros, cu limba scoasă şi ochii lucind de răutate. Se uită la bobocel,rânji arătându-şi colţii ascuţiţi şi –  pleosc! pleosc! – o luă la goană mai departe.
„Slavă Domnului! oftă bobocelul şi-şi trase sufletul. Se vede că sunt aşa de urât, încât nici câinele nu vrea să mă mănânce.”
 Încremeni în timp ce alicele şuierau zănatice prin stufăriş, iar văzduhul se cutremura de pocnete de armă. Abia pe la amiază împuşcăturile încetară, dar încă multă vreme bobocelul nu îndrăzni să se clintească din loc. După câteva ore de aşteptare, îşi luă inima-n dinţi, se ridică, privi cu băgare de seamă în jur şi o luă din loc peste câmpuri şi lunci. Numai că între timp se stârnise o furtună. Vântul sufla cu atâta putere, încât abia se mai ţinea pe picioare.
 La căderea nopţii ajunse la o cocioabă. Era atât de dărăpănată, încât stătea să cadă, dar, neştiind nici ea singură pe care parte să se răstoarne, rămânea încă în picioare.
 Vântul era atât de năprasnic, încât bobocelul se văzu nevoit să se sprijine de cocioabă ca să nu fieluat pe sus. Deodată,observă că uşa cocioabei era ieşită dintr-o ţâţână şi atârna pe o parte,încât ar fi putut să
Se strecoare cu uşurinţă pe acolo înăuntru. Aşa şi făcu. În cocioabă locuia o babă cu pisica şi găina ei. Pisica torcea şi îşi arcuia spinarea, scoţând scântei când îi frecai în răspăr blăniţa mătăsoasă. Găina avea picioruşe subţiri şi scurte. Făcea nişte ouă minunate şi băbuţa o iubea ca pe o fiică. Dimineaţa, l-au zărit pe bobocel în cămară. Pisica a început să pufnească furios, iar găina să cotcodăcească cât o ţineau bojocii.
  — Cine-i? întrebă baba şi se uită în jur. Dar cum avea vederea slabă, i se păru că bobocelul e o raţă mare şi grasă care se rătăcise.
 — Mare noroc pe capul meu! zise ea. Acum o să am şi ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi. Ei, dar nu-mi rămâne decât s-o pun laîncercare! Şi bobocelul a fost pus la încercare timp de trei săptămâni, dar nici pomeneală de ouă.
Adevăraţii stăpâni în casă erau pisica şi găina, şi amândouăs puneau când vorbeau despre sine: „Noi şi lumea!” Îşi închipuiau că jumătate din lume sunt ele, ba mai mult, că sunt jumătatea cea mai bună!
Bobocelul îndrăzni să spună că în această privinţă ar putea fi şi alte păreri, dar găina şi pisica săriră ca arse.
 —  Poţi să faci ouă? întrebă găina.
 —  Nu! răspunse bobocelul.
 —  Atunci ţine-ţi pliscul! Iar pisica îl întrebă:
—    Poţi să-ţi arcuieşti spinarea, să scoţi scântei şi să torci? 
— Nu.
 —  Atunci ţine -ţi gura când vorbesc alţii mai deştepţi ca tine!
Bobocelul se ghemui abătut într-un colţ. Îşi aminti deodată de aerul curat de afară, de lumina blândă a soarelui. I se făcu un dor nestăvilit de apă şi ar fi vrut tot atunci să sară în baltă şi să înoate. Nu se putu stăpâni şi îi spuse toate astea găinii.
  —  Eşti în toate minţile? îl întrebă ea. N-ai ce face, de-aia îţi vin încap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce, şi atunci ai să vezi cum îţi trec aiurelile!
 — Dar e aşa de plăcut să pluteşti pe apă! zise bobocelul. Să te scufunzi şi să ajungi cu capul în apă până la fund!
  —  Ţi -ai găsit şi tu plăcere! zise găina. Ai înnebunit de-a binelea! Întreab- o şi pe pisică, care -i cea mai înţeleaptă dintre toate pisicile, dacă îi place să înoate sau să se cufunde în apă. Despre mine, nici nu mai vorbesc! Întreab-o, până la urmă, şi pe bătrânica noastră, care-i cea mai deşteaptă fiinţă de pe lume! Şi ai să vezi dacă îi place să înoate sau să se bage cu capul în apă până la fund!
 —  Voi nu mă înţelegeţi! oftă bobocelul.
 — Dacă nici noi nu te înţelegem, atunci cine oare să te mai înţeleagă?! Nu cumva ai vrea să fii mai deştept decât pisica şi decât stăpâna noastră, casă nu mai zic de mine? Nu mai îndruga la prostii şi mulţumeşte-i Domnului pentru tot binele ce ţi-am făcut! Nu ţi-e de ajuns că ai un adăpost, stai la căldurică şi, pe deasupra, poţi să înveţi atâtea lucruri folositoare de la noi. Dar tu eşti un bobocel plin de ifose şi n-am ce discuta cu tine! Trebuie să-mi dai crezare, eu îţi vreau numai bine, de aceea îţi spun totul pe şleau, căci aşa fac prietenii adevăraţi. Învaţă să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei!
 — Ba eu cred că am să plec iar în lumea largă, răspunse bobocelul.
— Călătorie sprâncenată! strigă atunc igăina scoasă din răbdări.
 Şi bobocelul plecă. Înotă cât îi pofti inima, se scufundă în apă, dar toţi cei din jur continuau să râdă de el, spunând că-i urât rău!
 Veni toamna. Frunzele din copaci se îngălbeniră şi se uscară; vântul le smulgea şi le în vârtejea prin văzduh. Se făcea tot mai frig. Norii erau grei de atâta grindină şifulgi de zăpadă. Pe gard stătea cocoţat un corb şi croncănea de frig. Brrr! Îngheţai numai auzindu-l! Zile rele ajunsese bietul bobocel! Într-o seară, pe când soarele tocmai asfinţea, de dincolo de pădure apăru un cârd de păsări mari şi minunate. Bobocelul nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Aveau penea lbe ca zăpada şi gâturi lungi şi graţioase. Era un cârd de lebede. Scoţând sunete ascuţite şi bătând din aripile lor mari, porniră din luncile îngheţate spre ţările calde, dincolo de marea albastră. Se înălţară în tării, iar sărmanul bobocel fu cuprins de o nelinişte ciudată.Se răsuci în apă ca un titirez, întinse gâtul şi scoase nişte sunete atât de neobişnuite, încât se sperie de propriul glas. Nu-şi putea lua ochii de la acele păsări minunate şi fericite şi, când nu le mai zări, se cufundă în apă, ieşi din nou la suprafaţă şi multă vreme nu-şi putu veni în fire. Nu ştia ce fel de păsări sunt acelea, nu ştia încotro au zburat, dar se simţea atras de ele mai mult ca de orice altă fiinţă. Nu le invidia câtuşi depuţin: cum şi-ar fi putut închipui că va ajunge vreodată atât de frumos?! Bietul bobocel ar fi fost foarte mulţumit dacă măcar raţele l-ar fi primit printre ele şi nu l-ar fi alungat. Veni şi iarna cea friguroasă. Bobocelul trebuia să înoate fără încetare, ca să nu îngheţe apa în jurul lui, dar, cu fiece noapte, copca în care înota se făcea tot mai mică. Era ger şi gheaţa se tot strângea în jurul lui. Bobocelul era nevoit să dea mereu din lăbuţe. Până la urmă, obosit peste măsură, nu mai putu să se mişte şi fu prins între sloiurile de gheaţă. În zorii zilei, trecu pe acolo un ţăran. Văzu bobocelul îngheţat, sparse gheaţa cu sabotul, luă pasărea şi o duse acasă mai mult moartă decât vie, s-o arate nevestei. Acolo, încălzindu-se, bobocelul îşi veni în fire.
 Copiii vrură să se joace cu el, dar bobocelul crezu că vor să-I facă vreun rău. Se zbătu de spaimă şi nimeri drept în doniţa cu lapte, răsturnând-o. Surprinsă, femeia scoase un ţipăt, iar bobocelul se sperie şi mai tare, sări în putineiul cu unt, iar de acolo – în baniţa cu făină. Vai de capul lui cum arăta!
 Femeia se luă cu vătraiul după el, copiii alergau din urma lui, împiedicându- se unul de altul, hohotind şi ţipând. Bine că uşa era deschisă şi bobocelul o zbughi afară, zbură printre tufişuri până căzu sleit de puteri în zăpadă. Zăcu acolo multă vreme, aproape în nesimţire.
Ar fi mult prea trist şi dureros să povestim despre toate necazurile şi suferinţele pe care le-a avut de îndurat bobocelul în acea iarnă geroasă.
Când soarele încălzi din nou pământul cu razele sale blânde, el se afla în baltă, ascuns în stufăriş. Ciocârliile începură iar să cânte.Venise primăvara!
 Bobocelul îşi întinse aripile şi simţi deodată că ele crescuseră devenind mult mai puternice ca înainte. Îşi luă zborul şi nici nu apucă să se dezmeticească bine, că se pomeni într-o grădină mare, cu meri înfloriţi. Pe marginea lacului creşteau tufe de liliac. Ciocârliile cântau melodios. Ce frumos era aici! Mirosea a primăvară!
 Deodată, dintre trestii ieşiră trei lebede albe, minunate. Pluteau atât de lin şi de uşor, încât părea că lunecă pe faţa apei. Bobocelul recunoscu aceste păsări frumoase şi fu cuprins de o tristeţe ciudată, răvăşitoare.
 „Am să mă duc la păsările astea măreţe. Probabil că au să mă ciupească până la sânge pentru că sunt aşa de urât şi îndrăznesc să mă apropii de ele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mor de loviturile lor decât să mă ciupească raţele şi găinile, să-mi dea cu piciorul fata care hrăneşte păsările sau să sufăr de frig şi de foame toată iarna!”
 Şi se avântă pe apă, lopătând către frumoasele lebede care,văzându-l, fâlfâiră din aripi şi se îndreptară spre el.
 —  Dacă aşa mi-i soarta, omorâţi-mă! zise bietul boboc şi-şi plecă resemnat capul deasupra apei, aşteptându -şi sfârşitul.
 Când colo, îşi văzu oglindit în apa limpede propriul chip. Dar acum nu mai era un bobocel cenuşiu şi urât; se transformase într-o  lebădă albă şi frumoasă. După cum se vede, nu contează că vii pe lume într-un cuib de raţă, important e ca oul din care ieşi să fie de lebădă. Acum nu-i mai părea rău de toate necazurile şi de suferinţele îndurate, căci cu atât mai mare era fericirea pe care o încerca. Iar lebedele cele mari pluteau în jurul ei şi o mângâiau drăgăstos cu ciocurile lor roşii.
Atunci, în grădină veniră în fugă câţiva copii. Începură să arunce lebedelor firimituri de pâine şi boabe de porumb, iar cel mai micstrigă:
 — A mai venit una! Una nouă! Ceilalţi îi ţinurăisonul:
 —  Da, încă una! Una nouă!
Bătând din palme şi ţopăind de bucurie, copiii alergară acasă să lespună vestea părinţilor. Apoi se întoarseră aruncând din nou în apă firimituri de pâine şi cozonac. Şi copiii, şi părinţii o ţineau într-un glas:
 — Lebăda care a venit acuma e cea mai frumoasă! Este atât de tânără şi de drăgălaşă!
Şi lebedele cele bătrâne se închinară în faţa ei. Iar lebăda cea tânără se fâstâci cu totul şi îşi ascunse capul sub aripă. Nu ştia ce să facă. Era nespus de fericită, dar nu şi mândră, căci o făptură cu inima bună este întotdeauna modestă. Îşi aminti de vremea când toţi îşi băteau joc de ea, iar acum ziceau că e cea mai frumoasă dintre lebede! Chiar şi liliacul îşi apleca spre ea crenguţele plăcut mirositoare, iar soarele zâmbitor răspândea atâta căldură în jur. Lebăda îşi întinse aripile, îşi înălţa gâtul şi spuse înduioşată:
 —  Pe când eram doar o răţuşcă urâtă şi nenorocită, nici nu mi-am putut închipui că voi ajunge atât de fericită!