Pe-al mării ţărm stă dârză o stâncă-ntunecată,
Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată.
Şi-a despicat-o-n două lăsând la mijloc cale
pe care spuma apei în clocot se prăvale.
Sunt două stânci străine, cum le-a lăsat furtuna.
Lungi crăpături arată c-au fost odată una.
La fel, pe noi bârfirea să ne despartă vreu
Şi totuşi, pentru tine, străin eu n-am să fiu.
Nu ne-ntâlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine
În faţa ta, ai zice: "Cine-i acela? Cine?"
De-ai să huleşti viaţa-mi cu tine, împletită,
Ai să-nţelegi că, astfel, tu însăţi eşti hulită.
Din amintiri- pe mine, simţirea mea-nfocată,
N-ai să le smulgi... Nici clipa trecută. Niciodată.
Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată.
Şi-a despicat-o-n două lăsând la mijloc cale
pe care spuma apei în clocot se prăvale.
Sunt două stânci străine, cum le-a lăsat furtuna.
Lungi crăpături arată c-au fost odată una.
La fel, pe noi bârfirea să ne despartă vreu
Şi totuşi, pentru tine, străin eu n-am să fiu.
Nu ne-ntâlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine
În faţa ta, ai zice: "Cine-i acela? Cine?"
De-ai să huleşti viaţa-mi cu tine, împletită,
Ai să-nţelegi că, astfel, tu însăţi eşti hulită.
Din amintiri- pe mine, simţirea mea-nfocată,
N-ai să le smulgi... Nici clipa trecută. Niciodată.
