John Galsworthy - Forsyte saga (fragment)

Dedic soţiei mele FORSYTE SAGA în întregime, socotind că, din toată opera mea, aceasta este singura demnă de ea. Fără încurajarea, simpatia şi critica ei, niciodată n‑aş fi devenit un scriitor, nici măcar aşa cum sunt.

Privilegiaţii care au luat parte la o sărbătoare familială a neamului Forsyte au putut vedea un tablou fermecător şi plin de învăţăminte: o familie din marea burghezie în toată strălucirea ei. Dar dacă vreuna din aceste persoane privilegiate ar fi avut darul analizei psihologice (talent care nu are valoare bănească şi este cu desăvârşire dispreţuit de neamul Forsyte) , putea fi martorul unui spectacol, nu numai încântător în sine, dar şi revelator pentru o tainică problemă umană. Cu alte cuvinte, dintr‑o adunare a acestei familii — în care nici o ramură nu este atrasă către cealaltă, în care nu există nici trei membri legaţi între ei de un sentiment care ar merita denumirea de simpatie — ar fi văzut desluşit dârzenia misterioasă şi concretă care face din familie o unitate atât de puternică în societate, o imagine atât de limpede a unei societăţi în miniatură. Ar fi întrezărit anevoioase căi ale progresului social, ar fi înţeles ceva din viaţa patriarhală, din invazia hoardelor barbare, din înălţarea şi decadenţa naţiunilor. Ar fi avut senzaţia celui ce urmăreşte creşterea unui arbore de când a fost sădit şi care — simbol al dârzeniei, izolării şi izbânzii — trăieşte în mijlocul a sute de alte plante care mor, fiind mai puţin fibroase, cu mai puţină sevă şi rezistenţă. Şi într‑o bună zi arborele îi apare înfloritor, cu coroana‑i verde, cu frunzişul bogat, într‑o izbucnire de prosperitate aproape supărătoare, în culmea măreţiei sale.
În ziua de 15 iunie a anului 1886, în jurul orei patru după amiază, observatorul, care ar fi avut norocul să se afle în casa bătrânului Jolyon Forsyte din Stanhope Gate, ar fi putut vedea neamul Forsyte în culmea înfloririi sale.
Se întruniseră pentru a sărbători logodna domnişoarei June Forsyte, nepoata bătrânului Jolyon, cu domnul Philip Bosinney. Toţi membrii familiei erau de faţă, gătiţi cu mănuşi de culoare deschisă, jiletci gălbui, pălării cu pene şi rochii bogate. Chiar şi Mătuşa Ann venise, cu toate că în ultima vreme îşi părăsea rar colţul preferat din salonul verde al fratelui ei Timothy, unde, la adăpostul unui buchet de ierburi din Pampas, uscate şi vopsite, aşezate într‑un vas de flori albastru, înconjurată de portretele a trei generaţii din neamu Forsyte, şedea toată ziua citind şi tricotând. Chiar Mătuşa Ann era de faţă, cu spatele ei ţeapăn, cu obrazul bătrân, liniştit şi demn, întruchiparea statorniciei neclintite a simţului de proprietate, ideea de bază a familiei.
Când un Forsyte se logodea, se căsătorea sau se năştea, tot neamul Forsyte era prezent. Când un Forsyte murea — dar până acum nu murise nici un Forsyte; ei nu mureau, moartea fiind contra principiilor lor — ei luau precauţiuni faţă de ea, precauţiunile instinctive ale unor oameni cu mare vitalitate, care se apără de orice ştirbire a proprietăţii lor.
În ziua aceea, membrii familiei Forsyte, amestecaţi în mulţimea celorlalţi oaspeţi, erau mai gătiţi ca de obicei. Toată înfăţişarea lor voia să arate o mare încredere în sine, provocatoare, precum şi un aer de respectabilitate strălucitoare — parcă toţi ar fi sfidat o primejdie. Aroganţa obişnuită de pe faţa lui Soames Forsyte se răspândise pe feţele întregii familii: toţi erau cu ochii în patru.
Adversitatea subconştientă a atitudinii lor a făcut din reuniunea de la bătrânul Jolyon un "moment psihologic" al istoriei familiei, moment care constituie preludiul dramei lor. Ceva îi nemulţumea pe membrii neamului Forsyte, nu individual, ci în ceea ce privea familia. Această nemulţumire se manifesta printr‑o şi mai mare desăvârşire în îmbrăcăminte, o cordialitate familiară exuberantă, o exagerare a importanţei pe care o dădeau familiei şi aroganţă. Neamul Forsyte simţea plutind în aer primejdia — factor atât de necesar pentru a scoate la iveală calitatea fundamentală a oricărei societăţi, grup sau individ! Presimţirea unei primejdii dădu armelor lor strălucire. Pentru prima dată, ca familie, ei simţeau, instinctiv, că sunt în atingere cu ceva ciudat şi periculos.
Dincolo, lângă pian, stătea un bătrân gras şi înalt, purtând două jiletci pe pieptul său lat. Avea două jiletci şi un ac cu rubine, în loc de una singură şi ac cu diamante, cum purta în ocazii mai obişnuite. Iar obrazul său ras, pătrat, bătrân, cu pielea palidă şi ochii decoloraţi, deasupra cravatei de satin, avea o expresie de înaltă demnitate. Acesta era Swithin Forsyte. Chiar lângă fereastră — unde putea respira aer proaspăt mai mult decât îi trebuia — stătea James, fratele său geamăn. Bătrânul Jolyon îi numea pe aceşti fraţi "grasul" şi "slabul". James era la fel de înalt ca Swithin cel gras, dar foarte slab, ca şi cum din naştere ar fi fost sortit să facă un echilibru, stabilind o medie. Cu trupul aplecat înainte, ca de obicei, privea spectacolul ce se desfăşura. Ochii săi cenuşii păreau absorbiţi de o nelinişte ascunsă, întreruptă doar de câte o privire iute şi piezişă care cuprindea tot ce se petrecea în jurul lui. Obrajii subţiaţi de două cute paralele, cu buza de sus lungă şi complet rasă, erau încadraţi de favoriţi ca ai lordului Dundreary. În mâini ţinea un vas de porţelan chinezesc, pe care‑l învârtea într‑o parte şi în alta. Nu departe de el, Soames — unicul său fiu — asculta ceea ce spunea o doamnă îmbrăcată în cafeniu. Era palid, complet ras, cu părul negru cam rărit, cu bărbia înălţată şi sucită într‑o parte, cu nasul în vânt, plin de o îngâmfare conştientă, parcă mirosea în silă un ou pe care ştia că nu‑l poate mistui. În spate, vărul lui, George cel înalt, fiul lui Roger, al cincilea Forsyte, cu o privire răutăcioasă pe faţa cărnoasă, pregătea una din glumele sale usturătoare.
Toţi simţeau o apăsare, care era legată de sărbătorirea acestei logodne.
Aşezate în rând, una lângă alta, erau trei doamne — Mătuşile Ann, Hester (cele două fete bătrâne din familia Forsyte) şi Juley (diminutiv de la Julia) care, deşi nu în prima tinereţe, mersese atât de departe cu uitarea de sine, încât se măritase cu Septimius Small, un bărbat cu sănătatea şubredă. Juley îi supravieţuia de mulţi ani. Acum, împreună cu sora ei mai mare şi cu cea mai mică, locuia în Bayswater Road, în casa celui de‑al şaselea şi cel mai mic frate al ei, Timothy. Toate aceste doamne ţineau în mână evantaie şi onorau caracterul solemn al reuniunii printr‑o culoare stridentă, vreo pană neobişnuită sau o broşă deosebită.
În mijlocul camerei, sub candelabru, aşa cum se cuvine să stea gazda, era bătrânul Jolyon, capul familiei. Avea optzeci de ani; părul alb mătăsos, fruntea boltită, ochii mici de un cenuşiu‑închis şi imensa mustaţă albă care cădea şi se răsfira pe bărbia sa puternică îi dădeau un aer patriarhal. În ciuda obrajilor supţi, a gropilor din tâmple, părea a se bucura de tinereţe fără bătrâneţe. Se ţinea foarte drept, iar ochii pătrunzători şi fermi nu pierduseră nimic din limpezimea strălucirii lor. Astfel, faţă de îndoielile şi grijile oamenilor de rând, el părea a se găsi deasupra. Şi avea dreptul la această superioritate, căci mulţi ani de‑a rândul, totul se desfăşurase după vrerea lui. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin minte bătrânului Jolyon că ar fi necesar să pară şovăitor sau neîncrezător.
Între el şi cei patru fraţi ai săi, James, Swithin, Nicholas şi Roger — cu toţii prezenţi acolo — era şi multă deosebire, dar şi multă asemănare. Fiecare dintre aceşti fraţi se deosebea de celălalt şi totuşi toţi semănau între ei. Dincolo de trăsăturile şi expresia diferită de pe cele cinci fizionomii, se putea observa o anumită fermitate a bărbiei, ascunsă sub deosebirile superficiale, care le dădea un fel de pecete a neamului. Această trăsătură comună era prea veche pentru a fi urmărită, şi de prea multă vreme statornicită pentru a mai putea fi discutată, dar era adevărata mărturie şi chezăşie a bogăţiei lor.
Generaţia tânără — George mare ca un taur, Archibald palid şi viguros, tânărul Nicholas blând şi îndrăzneţ în încăpăţânarea sa, Eustace grav, hotărât şi convenţional — purta aceeaşi pecete, poate mai puţin accentuată, dar totuşi desluşită, semn de neînlăturat din spiritul familiei.
Pe toate aceste feţe, atât de asemănătoare şi atât de diferite s‑a furişat, într‑un moment sau altul din această după‑amiază, o expresie de neîncredere. Iar obiectul acestui simţământ era, fără îndoială, omul pe care l‑au cunoscut azi, pentru care se întruniseră aici.
Ştiau că tânărul Philip Bosinney nu avea avere, dar s‑au mai cunoscut cazuri în care fete din familia Forsyte s‑au logodit cu asemenea oameni, ba chiar s‑au şi căsătorit cu ei. Nu acesta era motivul propriu‑zis al îngrijorării lor. Nici ei nu ar fi putut spune de unde pornise această neîncredere, căci izvorul ei era învăluit în negura clevetirilor familiale. Negreşit, cu toţii auziseră povestea că a fost să facă vizita de rigoare la Mătuşile Ann, Juley şi Hester, purtând o pălărie moale, cenuşie... o pălărie moale, cenuşie... nici măcar una nouă... ci veche, plină de praf, turtită şi fără formă. "Ceva atât de neobişnuit, draga mea, ceva atât de ciudat!" Mătuşa Hester, trecând prin vestibulul mic şi întunecat, cum era cam mioapă, crezuse că e o pisică străină şi murdară, căci Tommy — pisicul ei — avea prieteni atât de ordinari! încercă s‑o alunge de pe scaun. Şi mare îi fu mirarea când văzu că nu se mişcă!
Întocmai cum artistul caută întotdeauna detaliul semnificativ care întruchipează caracterul esenţial al unei scene, privelişti sau persoane, membrii familiei Forsyte, artişti fără să ştie, s‑au legat, instinctiv, de această pălărie. Acesta era pentru ei detaliul caracteristic, fleacul în care zăcea miezul întregii chestiuni. Fiecare se întreba: "Oare m‑aş fi dus eu la o vizită de rigoare cu asemenea pălărie?" şi fiecare îşi răspundea: "Nu!"; iar unii, cu mai multă imaginaţie, ar fi adăugat: "Aşa ceva nici nu mi‑ar fi trecut prin minte!"
George, auzind această poveste, zâmbi. Pălăria aceea a fost, fără îndoială, pretext pentru o glumă! El însuşi era meşter în aşa ceva!
— Foarte îndrăzneţ! Straşnic "pirat"!
Şi vorba lui George, "piratul", trecu din gură în gură, devenind, în cele din urmă, porecla favorită pentru Bosinney.
După aceea, mătuşile au dojenit‑o pe June pentru pălărie, spunând:
— Noi socotim că tu, drăguţă, n‑ar fi trebuit să‑i îngădui aşa ceva.
June le răspunse cu aerul ei poruncitor şi viu, ca o mică întruchipare a voinţei ce era:
— Oh! Dar ce importanţă are? Phil nu ştie niciodată cu ce e îmbrăcat!
Nimeni nu s‑a aşteptat la un răspuns atât de jignitor. Un bărbat care să nu ştie cu ce e îmbrăcat? Nu, nu se poate!
Dar cine era acest tânăr care şi‑a purtat atât de bine de grijă logodindu‑se cu June, moştenitoarea recunoscută a bătrânului Jolyon? O fi el arhitect, însă asta nu‑l îndreptăţea să poarte asemenea pălărie. Din întâmplare, nici un membru al familiei Forsyte nu era arhitect, unul dintre ei însă cunoştea doi arhitecţi, care n‑ar fi pus niciodată pe cap asemenea pălărie pentru o vizită de rigoare şi în plin "sezon" londonez. Primejdios — ah, primejdios!
June, fireşte, nu vedea nici un soi de primejdie. Ea — cu toate că nu avea încă nouăsprezece ani — îşi crease reputaţia de femeie originală. Doar ea era aceea care îi spusese doamnei Soames — întotdeauna atât de bine îmbrăcată — că penele sunt ceva vulgar. Iar acum, doamna Soames renunţase să mai poarte pene; căci June, draga de ea, era înspăimântător de îndrăzneaţă!
[...]