Câteva mile mai la sud de Soledad, rîul Salinas vine de se lipeşte de coasta dealului şi curge verde şi alene. E şi caldă apa, fiindcă s-a strecurat, sclipind în soare, peste nisipurile galbene, mai înainte de-a se aduna într-un lăculeţ. De-o parte a rîului, coastele aurii ale dealului suie unduind pînă la înălţimile stîncoase ale munţilor Gabilan, dar spre vale apa e mărginită de arbori — sălcii ce-nverzesc crud în fiece primăvară, păstrând pe la încheieturile frunzelor de jos resturi din viiturile de cu iarnă, şi sicomori cu crengi albe-pestriţe lungi şi ramuri ce arcuiesc deasupra apei dormitînde.
Pe ţărmul nisipos, pe sub arbori, frunzişul se-aşterne des, şi-atît de uscat că o şopîrlă iscă un foşnet zgomotos cînd se strecoară prin el. Seara ies iepuri din hăţiş ca să se-aşeze pe nisip şi locurile jilave din luncă sînt pline de urme —urme de cu noapte de-ale ratonilor şi lăbărţate labe de cîini de pe la ferme şi copitele despicate ale cerbilor care vin să bea pe întuneric. E un drumeag, printre sălcii şi sicomori, călcat de băieţii care coboară de pe la ferme să se scalde în locul cu apă adîncă şi bătut de muncitorii ambulanţi care coboară osteniţi din şosea, cînd se lasă seara, să-şi facă sălaş lîngă apă.
In faţa crengii joase a unui sicomor uriaş s-a înălţat un morman de cenuşă lăsat de multele focuri ; şi creanga s-a netezit şi s-a lustruit de cîţi au şezut pe ea. Inserarea unei zile cu arşiţă stîrnea un vîn-tuleţ prin frunziş. Umbra suia dealurile spre culmi. Pe malurile nisipoase şedeau neclintiţi iepurii, ca nişte mici bolovani cenuşii, tăiaţi cu dalta. Şi-apoi veni dinspre drumul mare zgomot de paşi prin frunzele uscate de sicomor. Iepurii o tuliră făr'de zgomot în adăposturi. Un stîrc îşi înălţă trudnic aripile şi se lăsă greoi mai la vale pe apă. O clipă locul rămase fără de viaţă — apoi se iviră doi bărbaţi de pe cărăruie şi veniră la loc deschis lîngă ochiul de apă verde. Coborîseră drumeagul unul după altul şi, ajunşi la loc deschis, unul tot mai rămînea înurma celuilalt. Purtau amîndoi pantaloni de doc şi haine de doc cu nasturi de alamă. Pe cap aveau pălării negre, pleoştite, şi pe umăr ducea fiecare cîte-un sul de pături strîns înfăşurate. Cel dintai era mărunt şi iute, oacheş la faţă, cu nişte ochi făr' de astîmpăr şi trăsături ascuţite, ferme. Totul în făptura lui era bine definit : mani mici şi puternice, braţe svelte, nasul subţire şi osos. Cel ce păşea în urmă era exact contrariul său : o namilă de bărbat, cu o faţă informă, cu ochi mari, şterşi, şi cu umeri laţi şi aduşi. Umbla greoi, tîrşîind niţel picioarele, cum îşi tîrăşte labele un urs. Braţele nu-i pendulau în mers, ci atîrnau grele. Ajunşi în luminiş, cel dintîi se opri scurt asa încit al doilea fu cît pe-aci să dea peste el. Işi scoase pălăria şi, după ce şterse panglica dinăuntru cu degetul arătător, şi-l scutură ca să pice jos năduşala. Tovarăşul lui îşi lepădă păturile, se trînti jos şi începu să bea din suprafaţa ochiului verde de apă ; sorbea cu gîlgîituri lungi, sforăind în apă ca un cal. Cel mărunt veni neliniştit lîngă el.
-Lennie ! spuse, cu glas aspru. Lennie, pentru numele lui Dumnezeu, nu bea aşa mult !
Lennie continua să sforăie cu nasul în apă. Mărunţelul se aplecă şi-l zgîlţîi de umăr.
— Lennie ! O să-ţi fie rău cum ţi-a fost şi-aseară.
Lennie îşi scufundă capul în apă, cu pălărie cu tot, şi apoi se aşeză pe mal, iar din pălărie îi şiroia apa pe haina albastră, şi i se prelingea pe spinare.
— Bună ce-i ! făcu. Bea şi tu, George. Bea şi tu, pe săturate.
— Zîmbi fericit.George îşi scoase sulul de pe umăr şi-l puse uşurel jos.
— Nu prea-s sigur că-i bună apa, zise. Parc-ar avea nişte spume ! Lennie îşi bălăcea laba lui mare şi-şi zvîrcolea degetele prin apă, făcînd-o să ţîşnească în stropi mărunţi ; inele se lăţiră pînă în partea cealaltă a lăculeţului şi se întoarseră iar înapoi. Lennie le urmărea.
— Ie-te, George, ie-te ce fac io.George îngenunche lîngă apă şi bău, scoţînd apa cu îndemînare în căuşul palmei.
— La gust nu-i rea, admise. Da' nici curgătoare parcă n-ar fi. Apa numai cînd îi curgătoare o bei, Lennie, făcu, făr' de nădejde. Tu şi din şanţ ai bea, cînd ţi-e sete.
Işi turnă pe faţă un căuş de apă şi şi-o răspîndi, frerînd-o cu mîna, pe sub bărbie şi în jurul cefii. Apoi îşi puse iar pălăria pe cap, se dădu înapoi de lingă apă, îşi săltă genunchii şi-i cuprinse cu mîinile. Lennie, care îl urmărise, fâcu şi el aidoma aceleaşi mişcări. Se împinse înapoi, săltă genunchii, şi-i cuprinse cu mîinile, apoi aruncă o privire spre George, ca să vadă dacă făcuse bine. Îşi trase pălăria niţel mai pe ochi, cum o avea şi George. George, posomorit, se uita ţintă la apă. Marginile ochilor îi erau înroşite de soare. Vorbi, mînios :
— Puteam să fi mers cu autobuzu' pin' la fermă, să fi ştiut păcătosu' ăla de şofer ce spune. Cică :„Numa' un pic mai la vale de şosea, colo. Numa' un pic." Aproape patru mile fură, fire-ar ele afurisite! N-a vrut să oprească la poarta fermii, ast-a fost. I-era lene, blestematu', să frîneze. Taci că n-o catadixi să oprească nici la Soledad. Ne-mpinge afar' şi cică : „Numa' un pic mai la vale, colo." Pui rămăşag că fură mai mult de patru mile. Ce căldură afurisită toată ziulica! Lennie se uita cu sfială la el :
— George !
— I, ce-i ?
— Un-ne ducem, George ? Mărunţelul îşi smuci pălăria mai pe ochi şi se încruntă către Lennie :
— Ai şi uitat, ai ? Iar să-ţi mai spui o dată, ai ? Isuse, Doamne, că zevzec mai eşti !
— Am uitat, zise Lennie cu blîndeţe. M-am silit să nu uit. Zău că m-am silit, George.
— Bine, bine. îţi mai spui o dată. Că tot n-am altă treabă. N-am decît să stau toată ziulica cu tine să-ţi tot spui toate alea, şi tu să le uiţi şi io iar să ţi le mai spui o dată.
— M-am tot silit, spuse Lennie, da' degeaba. Ţiu minte de iepuri, George.
— Dă-i dracu' de iepuri. Altceva nu ştii să ţii minte, decît de iepuri. Bine ! Acu' ascultă şi vezi de ţine minte, ca să nu dăm de necaz. Ţii minte cînd şedeai lîngă rigola aia, p-un trotoar din Howard Street, şi te uitai la tabla aia neagră ? Pe faţa lui Lennie se lăţi un zîmbet fericit :
— Păi, dar, George, asta ţiu minte, cum să nu ţiu... da' p'ormă... ce... ce făcurăm ? Ţiu minte că trecură p-acolo nişte fete, şi tu ziseşi... ai zis...
— La dracu' ce-am zis. Ţii minte cînd ne-am dus la birou' lu' Murray şi Ready şi cînd ne-a dat bonuride muncă şi bilete de otobuz ?
— Ihî, ştiu, George. Acu' mi-aduc aminte ' îşi vîrî repede mîinile în buzunarele laterale ale hainei. Spuse apoi încetişor :
— George... Io n-am p-al meu. L-oi fi pierdut... ! Se uita în jos, disperat.
— Nici nu l-ai avut, prostule. Le am io p-a-mîndouă aciia. Ce, era să te las pe tine să-ţi ţii bonu' de muncă ?Lennie rînji uşurat.
— Gîndeam... Gîndeam că l-oi fi pus în pozunar. Isi cufundă iar mîna în buzunar. George îl privi cu asprime :
— Ce scoseşi din bozunaru ăla ?
— N-am n'ica în pozunar, făcu Lennie, viclean.
— Ştiu că n-ai. E-n mîna ta. Ce ţii în mîna şi-ascunzi ?
— N'ica nu ţiu. George. Pe cuvînt.
— Haide, haide, dă-ncoa !
Lennie ţinea mîna strînsă, depărtînd-o de George.
- Doar un şoarece, George.
- Un şoarece ? Un şoarece viu ?
— A, ă. Doar un şoarece mort, George. Nu-l omorii io. Pe cuvînt! îl găsii. îl găsii mort.
— Dă-Î încoa ! porunci George.
— I, î, lasă-mi-l, George.
— Dă-l încoa, am zis! Mîna strînsă a lui Lennie se supuse, cu încetul. George scoase şoarecele şi-l zvîrli dincolo de apă, în hăţiş.
— Da' ce faci tu c-un şoarece mort ?
— Păi, îl mîngîiam cu deştu' mare cind mergeam pe drum, zise Lennie.
— N-o să mingii nici un şoarece cit o să mergi cu mine. Ţii minte un' ne ducem acu'? Lennie se fistici şi-apoi, ruşinat, îşi ascunse faţa pe genunchi.
— Iar uitai.
— Doamne, Isuse ! făcu George, resemnat. Bine, ascultă, ne ducem să muncim la o fermă ca aia de un' venim, de colo sus, din nord.
— Din nord ?
— De la Wead.
— A, aşa. Ţiu minte. La Weed.
— Ferma aia un' ne ducem acu' e aci, aproape, la vr'un sfert de milă. Intrăm şi vorbim cu administratoru', cu şefu'. Ascultă bine ce-ţi spui: io îi dau bonurile de muncă, şi tu nu spui nici o vorbuliţă. Stai şi tu acolo, şi nu sufli o vorbă. Că dac-o vedea ce nebun şi ce prost eşti, nu ne dă de lucru, da' dacă te vede muncind pîn' nu te-aude vorbind, s-a făcut. Inţelesesi?
— Sigur, George. Sigur că-nţelesei.
— Bine. Aşa. acu' cînd intrăm să vorbim cu şefu', tu ce faci ?
— Io... io..; chibzui Lennie. Faţa i se încreţise de încordat ce se gîndea. Io... nu spui nici o vorbă. Stau acolo şi nu spui nici o vorbă.
— Brava, vezi că eşti băiat bun. Brava. Acu' spui asta de două, trei ori la rînd, ca nu cumva să uiţi. Lennie mormăia încetişor pentru sine :
— Nu spui nici o vorbă... Nu spui nici o vorbă... nu spui nici o vorbă.
— Bine, făcu George. Şi nu faci nici o prostie, cum făcuşi la Weed, auzi tu ? Lennie păru uluit :
— Cum făcui la Weed ?
— Aşa ! va să zică şi-asta uitaşi, ai ? Bine, nu-ţi mai aduc aminte, mi-e c-o faci iar.
O lumină de înţelegere zvîcni pe faţa lui Lennie.
— Ne-a dat afară de la Weed, explodă triumfător.
— Ne-a dat afar' pe dracu, făcu George, în silă. Am fugit noi. Ei ne-a cătat, da' nu ne-a dat de urmă. Lennie chicoti fericit.
— N-am uitat-o p-asta, te crez.George se lăsă înapoi pe nisip şi îşi încrucişa mîinile sub cap, iar Lennie îl imită, înălţînd capul, să vadă dacă a făcut întocmai ce trebuia.
— Doamne, că multă bătaie de cap mai am cu tine, zise George. Ce lesne mi-ar fi şi ce bine aş duce-o, să nu te am pe tine in cîrcă. Ce bine mi-ar merge, şi poate aş putea şi io să mă ţin c-o fată. O clipă Lennie zăcu liniştit, şi apoi spuse bucuros:
— Mergem să lucrăm la o fermă, George.
— Aşa vezi. Pricepuşi. Da' de dormit, o să dormim acia, ştiu io de ce.
Lumina scădea repede acum. Doar crestele munţilor Gabilan mai dogoreau în vîlvoarea soarelui care părăsise valea. Un şarpe de apă luneca pe lac, ţinînd capul în sus, ca un mic periscop. Trestia se clătina uşor către apă. Departe spre şosea un om strigă ceva şi un altul îi răspunse. Frunzişul sicomorului fremăta în adierea unui vînticel care se stinse îndată.
— George, ce n'ne ducem la ferma aia, să ne dea şi nouă de mîncare. La fermă dă de mîncare la oameni seara. George se întoarse pe-o parte.
— Geaba 'ntrebi tu de ce. Uite aşa. îmi place mie aciia. Mîine-om merge la lucru. Văzui nişte treierătoare pe drum cînd veneam. Asta-nseamnă c-o s-avem de cărat la saci cu grăunţe pînă crapă maţele-n noi. In noaptea asta stau aciia, ou ochii la cer. îmi place aciia. Lennie se sculă în genunchi şi-l cercetă cu privirea pe George.
— Şi de mîncat nu mîncăm ast'seară?
— Ba, cum să nu, dac-aduni tu nişte nuieluşe uscate, de salcie. Am trei cutii de fasole în bocceaua mea. Ia fă tu un foc. Iţi dau un chibrit după ce-aduni uscăturile. Şi-apoi încălzim fasolea şi mîncăm. Lennie zise:
— Mie-mi place fasolea cu zeamă de roşii.
— O fi, da' n-avem zeamă de roşii. Du-te după lemne. Şi vezi să nu umbli brambura, c-acuş se-ntunecă. Lennie se puse greoi pe picioare şi dispăru în hăţiş. George rămase culcat, fluierînd domol pentru sine. Dinspre rîu se auzea plescăind apa. In direcţia unde pornise Lennie. George se opri din fluierat şi-şi ascuţi auzul.
— Bietu' nerod, spuse încetişor, şi începu iar să fluiere. O clipă mai tîrziu se auziră trosnind prin hăţiş paşii lui Lennie, care se şi întorsese. Ducea în mînă o singură nuieluşă de salcie. George se aşeză în capul oaselor.
— Aşa ! spuse brusc, dă-mi şoarecu' ăla! Dar Lennie înscena o complicată pantomimă de inocenţă.
— Care şoarec, George ? Io n-am nici un şoarec. George ţinea mîna întinsă.
— Haide, dă-l încoa. Nu mă duci tu pe mine. Lennie şovăi, se dădu înapoi, se uită disperat spre partea hăţişului, de parcă ar fi chibzuit dacă să nu se refugieze acolo. George spuse rece ;
— Imi dai şoarecu' ăla, ori mă faci să te pocnesc ?
— Ce să-ţi dau ?
— Ştii foarte bine ce, afurisitule. Dă-ncoa şoarecu'! Lennie băgă mîna în buzunar, cu şovăială. Glasul începu să-i tremure niţel.
— Da' de ce să nu poci să-l ţiu ? Nu-i a lu' nimeni şoarecu' ăsta. Nu-l furai. îl găsii mort, lingă drum. Mîna lui George rămînea întinsă, poruncitor. Cu încetineală, ca un căţel care nu vrea să aducă înapoi mingea aruncată de stăpînul său, Lennie se apropie, se dete înapoi, se apropie iar. George pocni din degete, tare, şi la acest zgomot Lennie îi puse şoarecele în mînă.
— Da' nu făceam m'ca rău cu el, George. Numa' ce-l mîngîiam.
George se sculă şi aruncă şoarecele cît putu de departe în hăţişul peste care se lăsa întunericul,apoi se duse către apă şi se spălă pe mîini.
- Nebun prost ce eşti ! Ce credeai că nu văzcum te-ai udat pe picioare cînd ai trecut apa să-l iei? Auzi plînsul scîn'cit al lui Lennie şi se roti pe călcîie.
— Te smiorcăi ca un ţînc ! Doamne, Cristoase ! Gogeamite flăcău în toată firea! Lui Lennie îi tremura buza şi ochii îi înotau în lacrimi.
— I, î, George! George îi puse mîna pe umăr.
— Nu ţi l-am luat numa' aşa, de răutate. Şoarecu' ăla apucase să putrezească, Lennie, şi-apoi îl şi zdrobiseşi tot mîngtindu-l. Las-că găseşti tu altu' proaspăt, şi p-ăla te las să-l ţii niţel. Lennie se aşeză şi lăsă capul în jos, abătut.
— Nu ştiu unde mai e alt şoarec. Ştiu o cocoană care mi-i da mie todauna cînd îi prindea. Da' cocoana aia nu-i aciia .George îl maimuţări.
— O cocoană, ai ? Nici măcar nu ţii minte cine era cocoana aia. Păi nu era chiar tuş'ta Clara? Şi p'ormă nu ţi i-a mai dat, nici ea. C-a văz't că-i omorai mereu. Lennie îşi ridică ochii trişti către el.
— Păi dacă era aşa mici, spuse, parcă s-ar fi scuzat. Io îi mîngîiam, da' nu trecea mult şi mă muşca de deşte şi-atuncea le ciupeam un pic capu' şi ei murea, fiincă era aşa mici... George, as vrea s-avem mai repede iepurii ăia, iepurii nu e aşa mici.
— Dă-i dracu' de iepuri. Ţie nu poa' să ţi se dea pe mînă nici măcar şoareci vii. Tuş'ta Clara îţi dete un şoarec de gumă şi tu nici nu te uitai la el.
— Păi nu era bun să-l mîngîi, făcu Lennie. Vîlvătaia asfinţitului pierea de pe culmile munţilor, şi amurgul se lăsa peste vale; printre sălcii şi sicomori se strecura penumbra. Un crap mare se ridică la suprafaţa lacului, hăpăi după aer şi apoi se cufundă iar misterios în oglinda întunecată, lasînd în urmă-i cercuri crescînde. Deasupra capetelor celor doi frunzişul fremăta iar şi smocuri mici de scamă de salcie se lăsau prin aer şi aterizau pe suprafaţa lacului.
— Ai de gînd s-aduci lemnele alea ? întrebă George. E o groază colo, după copacu' ăla, rămase de la viitură. Ia du-te şi ada-le.Lennie se duse îndărătul copacului şi scoase de-acolo un braţ de frunze şi de crenguţe uscate.Le aruncă grămadă peste mormanul de cenuşă veche şi merse din nou şi apoi încă o dată, s-aducă altele. Se făcuse aproape noapte. Aripa unei turturele tremură peste apă. George se duse către morman şi aprinse frunzele uscate. Flacăra se înălţă scîrţîind printre crenguţe şi se lăţi. George îşi desfăcu bocceaua şi scoase la iveală trei cutii cu conserve de fasole boabe. Le rîndui, în picioare, în jurul focului, aproape de dogoare, dar fără să le atingă flacăra.
— E la fasole, colo, pentru patru inşi, zise George.Lennie îl urmărea, de cealaltă parte a focului. Spuse, răbdător :
— Mie-mi place cu zeamă de roşii.
— Ei, d-aia n-avem! izbucni George. Numa' ce n-avem aia vrei. Doamne sfinte, să fiu io singur, ce bine-aş duce-o ! M-aş duce să caut de lucru şi-aş munci, făr' de nici o supărare. Nu tu belele, nu tu nimic, şi la capu' lunii, ia-ţi băiete ăi cinzeci de dolari şi du-te cu ei la oraş-şi fă cu ei ce pofteşti. Păi cum, aş putea să stau toată nopticica într-o casă cu fete, aş putea să mănînc unde-aş pofti, şi pe la otele şi-or'unde, şi să comand or'ce mi-ar trece prin gînd. Fir-ar să fie ! Şi-asta aş putea s-o fac în fiştecare afurisită de lună.
Să-mi iau o juma' de vadră de whisky, ori să joc cîte-o partidă de biliard.Lennie, în genunchi, urmărea mînia lui George, şi faţa îi era crispată de teroare.
— Şi de ce am parte ? continuă George furios. De tine !... De nici o muncă nu eşti în stare să te ţii... şi din pricina ta pierz şi io or'ce treabă care-o găsesc. Mă faci să mă fîţîi de colo pînă colo, numa' asta faci. Şi parcă n-ar fi destul de rău şi-aşa, mă mai bagi în tărăşănii. Tu faci rele şi io trebuie să te scap !Glasul i se ridicase, aproape striga.
— Nebunule şi tembelule ! Intr-una mă fierbi! Incepu a vorbi afectat ca fetiţele cînd se maimuţăresc unele pe altele.
— Doar am zis că să pipăi rochia fetii ăleia, doar am zis că s-o mingii ca p-un şoricel... Păi de un'naiba să ştie ea că tu doar vreai să-i pipăi rochia ? Ea se smuceşte 'napoi şi tu o ţii crampon de parc-ar fi şoarec. O faci să să pună pe urlat, şi-apoi va să stăm toată ziulica ascunşi în şanţu' de irigaţie, cu toţi vlăjganii ăia cotrobăind după noi, şi după aia s-o tulim pe furiş, în întuneric, şi să trebuie să ne cărăm din ţinut. Mereu faci cîte-o boacănă d-asta, mereu. Te-aş. băga-ntr-o cuşcă, c-un milion de şoareci, să-i tot mîngîi! Brusc îl părăsi mînia. Se uită dincolo de foc, la faţa chinuită a lui Lennie, şi-apoi, ruşinat, îşi aţinti privirea in flăcări. Se lăsase noaptea, dar vîlvătăile luminau trunchiurile copacilor şi crengile boltite deasupra apei. Lennie se tîrî încet, cu precauţie, în jurul focului, pînă ajunse lîngă George. Se aşeză pe călcîie. George întoarse cutiile de conserve cu altă faţă spre foc. Se făcea că nu bagă de seamă că Lennie se apropiasede el.
— George ! domol de tot. Nici un răspuns.
— George !
— Ce vrei ?
— Glumii, George. Mie nu-mi trebuie nici o zeamă de roşii. N-aş mînca zeamă de roşii, aciia, lîngă mine să fie, acuşica.
— Să fie aciia, ai putea să mănînci.
— Da' io n-aş mînca nici un pic, George. Toată ţi-aş lăsa-o ţie. S-o torni peste fasolea ta, şi io nici că m-aş atinge de ea.George tot se mai uita posac în flăcările focului.
— Cînd stau şi mă gîndesc ce viaţă bună aş avea, să nu te am pe tine-n cîrcă, îmi vine nebunie... Nu poci s-am pic de linişte. Lennie tot mai sta în genunchi. îşi ridică privirea spre întunericul de dincolo de apă.
— George, vrei să plec, să te las singur ?
— Unde naiba poci tu să pleci ?
— Păi poci. Poci să plec sus la deal, colo. Undeva găsesc io o peşteră.
— Aşa, ai ? Şi ce naiba-ai mînca ? Că n-ai destulă minte să găseşti n'ica.
— Aş găsi io cîte ceva, George. Că n-am nevoie de bunătăţi, stropite cu zeamă de roşii... Aş sta lungit la soare şi nu mi-ar făcea nimenea n‘ica. Şi daca găsesc un şoarece, îl ţiu. Nu mi-l mai ia nimeni. George îi aruncă o privire iute, scrutătoare.
-Am fost rău, ai ?
-Dacă nu mai vrei să stau cu tine, io poci să plec la deal şi să caut o peşteră. Poci să plec, cînd vrei tu.
— Ei, haide. Glumii şi io aşa, Lennie! Că io vreau să stai cu mine. Necazu' cu şoarecii e că todauna-i omori... îţi spui io ce facem, Lennie. Cu prima ocazie ce-oi putea, o să-ţi dau un căţelandru. Poate că p-ăla nu-l omori. Şi-ar fi mai bun ca şoarecii. Şi-ai putea să-l şi mingii mai tare. Lennie ocoli momeala. Simţise că e în avantaj.
— Dacă nu mai vrei să stau cu tine, n-ai decît să spui, şi io mă duc sus la deal şi trăiesc de
capu'meu. Şi n-o să mai îmi fure nimeni şoarecii. George zise:
— Vreau să rămîi cu mine, Lennie. Doamne, Isuse, te-ar putea lua drept o fiară şi te-ar împuşca, dac-ai umbla singur. Nu, tu rămîi cu mine. Tuşă-ti Clara nu i-ar plăcea să te ştie umblînd aşa singur, chit că-i moartă. Lennie se făcu viclean :
— Spune, ce mi-ai mai spus al'dată.
— Ce să-ţi spun ?
— De iepuri. George se oţărî :
— Nu mă mai duce tu pe mine de nas. Lennie se rugă :
— Haide, George. Spune. Tu rog, George. Cum ai mai spus al'dată..
— Te unge la inimă, ai ? Hai că-ţi spui, şi după aia mîncăm. Glasul lui George deveni grav. Işi repeta vorbele într-un anumit ritm, de parcă le-ar mai fi spus demulte ori pînă atunci.
— De-alde noi, ăştia, care munceşte pe la ferme, e oamenii ăi mai singuri de pe lume. N-are familie. N-are nici un locşor al lor un' să se ducă. Vine la cîte-o fermă şi munceşte pe brînci pîn-adună un ban, şi-apoi se duce la oraş şi-i curge pintre degete ce-a adunat, şi de cum se trezeşte, iar se duce să se spetească la altă fermă. Nu speră n'ica, n-aşteaptă n'ica, n-are nici un viitor. Lennie era încantat.
— Aşa, aşa. Acu' zi de noi. George vorbi mai departe.
— Da' noi nu sîntem d'ăia. Noi avem ce-aştepta, noi avem un viitor. Noi avem fiştecare cu cine sta de vorbă, cu cine-i pasă de noi. N-avem de ce să şedem la local şi să ne cheltuim biştarii fiincă n-avem un' să ne ducem. Alţi tipi dacă ' nimereşte la zdup, poa' să putrezească acolo, că nu îe duce de grijă nimenea, nu-i pasă la nimenea nici cît de-o ceapă degerată... Da' noi, nu. Lennie îi ţinu isonul.
— Da' noi nu. Vrei să ştii de ce ? Fiincă... fiincă io te am pe tine care-mi porţi de grijă şi tu mă ai pe mine care-ţi port de grijă, şi d-aia. Rîse încîntat.
— Hai, George, zii 'nainte !
— Păi ştii pe de rost. Poci să zici şi tu.
— Nu, tu. Io mai uit din ele. Hai, zi cum o să fie.
- Hai că zic.
- Intr-o bună zi o s-avem toţi biştarii adunaţi, şi-o să ne cumpărăm o căsuţă şi vreo două
pogoane colo, ş-o vacă, şi nişte purcei şi...
— Şi-o să trăim în belşug din rodu' pămîn-tului, urlă Lennie. Şi-o s-avem iepuri de casă ! Hai, zii, George ! Zii ce-o s-avem în grădină, şi de iepurii din cuşti, şi de ploaie, iarna, şi de sobă, şi ce groasă o să fie smîntîna pe lapte, de s-o tai cu cuţitu'. Zii d-asta, George.
— Da' ce nu zici tu ? Că văz că ştii tot.
— No... tu să zici. Că nu-i totuna cînd zic io. Hai... George ! Cum o să văz io de iepuri.
— Bine, făcu George. O s-avem grădină mare de zarzavat ş-o cuşcă pentru iepuri şi-o s-avem şi găini. Şi cînd o ploua, iarna, o să zicem dă-l dracu' de lucru, ş-o să facem un foc în sobă ş-o să şedem p-alături, s-ascultăm cum răpăie ploaia p-acoperiş... Prostii! Dă-o dracului! Scoase briceagul.
— Nu mai am timp să mai zic. Infipse briceagul în capacul uneia dintre cutii, îl tăie afară cu totul şi puse în mîna lui Lennie cutia deschisă. Apoi deschise o a doua. Din buzunarul hainei scoase la iveală două linguri şi-i dete una lui Lennie. Şedeau lîngă foc şi-şi umpleau gura cu fasole şi mestecau vîrtos. Lui Lennie îi scăpară din colţul gurii cîteva boabe de fasole. George gesticula cu lingura.
— Ce spui tu mîine cînd te-o întreba ceva şefu', colo la fermă? Lennie se opri din mestecat şi înghiţi. După faţă se vedea că se concentrează.
— Nu... nu suflu o vorbă.
— Brava, băiete! Aşa, vezi, Lennie! Pesemne te faci mai bine. Cînd om avea alea cîteva pogoane, crez c-oi putea să te las să vezi de iepuri ! Mai cu seamă dacă ţii minte aşa bine. Lennie se sufoca de mîndrie.
— Io poci să ţiu minte, zise. George semnaliza iar cu lingura.
— Fii atent, Lennie. Vreau să te uiţi bine la locul ăsta. Poci să-l ţii minte, nu ? Ferma-i la vr'un sfert de milă mai încolo, pe drumu' ăla. N-ai decît să te ţii după rîu.
— Păi sigur, făcu Lennie. Ţiu io minte. Ce, nu ţinui minte că să nu suflu-o vorbă?
— Ţinuşi, cum să nu ! Ei, acu' ascultă aciia, Lennie, de ţi se mai întîmplă cumva să dai iar de vr'un bocluc, cum ţi s-a tot întîmplat, vreau să vii încoa' în locu' ăsta şi să te-ascunzi în hăţiş.
— Să te-ascunzi în hăţiş, rosti Lennie arar.
— Să te-ascunzi în hăţiş pînă viu io după tine. Poci să ţii minte asta ?
— Păi, sigur că poci, George. M-ascunz în hăţiş pînă vii tu.
— Da' n-ai să intri iar în bocluc, c-alminteri nu te las să vezi de iepuri. Işi zvîrli cutia goală de fasole către hăţiş.
— Nu intru-n bocluc, George. Nu suflu o vorbă.
— E-n regulă. Adu-ţi legătura-ncoa, lîngă foc. O să fie mişto de dormit aciia. Te uiţi în sus, şi
frunzişu'. Nu mai pune pe foc. Lăsăm să se stingă. Işi făcură culcuşurile pe nisip şi pe cînd vîlvătaia focului scădea, aria luminată se tot micşora; crengile boltite pieriră şi doar un licăr slab mai arăta unde erau trunchiurile copacilor. Din întuneric Lennie chemă :
— George, dormi ?
— No. Ce-i ?
— S-avm iepuri de mai multe colori, George.
-Cum să nu, făcu George somnoros. Roşii şi-albaştri şi verzi, Lennie. Milioane de iepuri.
— Şi cu blana mare, George, cum am văz't la bîlci, la Sacramente.
— Ihî, cu blana mare.
— Că io poci şi să plec, George, şi să stau într-o peşteră.
— Poci şi să pleci la naiba, zise George. Tacă-ţi gura acu'. Jăratecul pălea.
De sus de pe deal, deasupra rîului, venea lătratul jalnic al unui coyot şi un cîine răspundea, de cealaltă parte a apei.
Frunzişul sicomorilor susura în adierea unui vinticel de noapte.
...
