Ian Fleming - Trăieşte şi lasă‑i pe ceilalţi să moară (fragment)

Capitolul 1

COVORUL ROŞU

Există momente în viaţa unui agent secret când acesta se bucură de un lux ieşit din comun. Există misiuni în care este chemat să joace rolul unui om foarte bogat; cu anumite prilejuri, el se refugiază în viaţa îmbel­şugată pentru a şterge amintirea morţii şi a primejdiilor care l‑au pândit; în sfârşit, există cazuri, precum cel de faţă, când agentul e oaspete pe te­ri­toriul unui ser­viciu secret aliat.
Din clipa în care avionul BOAC Stratocruiser ateriză pe pista Aero­por­tului Internaţional Idlewild, James Bond se bucură de tratamentul rezervat, de obicei, oaspeţilor de rang regal.
Părăsind avionul, alături de ceilalţi pasageri, se resemnase deja la gândul celebrului purgatoriu al maşinăriei Serviciilor Vamale, de Sănătate Publică şi Imigraţie ale Statelor Unite. Îl aştepta, gândea el, cel puţin o oră de formalităţi în încăperile supraîncălzite zugrăvite într‑un verde moho­rât, în care nu se mai aerisise de cel puţin un an de zile, acolo unde miro­sul de sudoare stătută se îmbina cu cele ale spaimei şi vinovăţiilor nelă­murite care domnesc mereu în preajma frontierelor. Teama aceea e stâr­nită de uşile închise purtând inscripţia ACCESUL INTERZIS, dincolo de care se află o mulţime de oameni vigilenţi şi mormane de dosare, precum şi teleimprimatoarele aflate în legătură permanentă cu Washingtonul, mai exact cu cei de la Biroul Narco­tice, cei de la Contraspionaj, cei de la Tezaur şi de la FBI.
Păşind pe asfaltul pistei, biciuit de vântul aspru de ianuarie, îşi închipui propriul său nume trecând prin urzeala reţelei: BOND, JAMES, PAŞAPORT DIPLOMATIC BRITANIC 0094567; după o scurtă aşteptare, răspunsurile aveau să sosească, ivindu‑se în ţăcănitul teleimprimatoarelor: NEGATIV, NEGATIV, NEGATIV. Apoi, de la FBI: VERIFICARE POZI­TIVĂ; AŞTEPTAŢI. Urma să se desfăşoare, în circuit închis, schimb grăbit de mesaje între FBI şi CIA, FBI‑ul avea să trans­mită celor de la Idlewild: BOND OKAY OKAY, după care ofiţerul blazat de la intrare îi va întinde paşaportul, spunând: "Vă doresc o şedere plăcută, domnule Bond".
Cuprins de un fior, Bond îşi îndreptă paşii, alături de restul călători­lor, printre ghidajele de sârmă, spre intrarea în sala de aşteptare a Servi­ciului Sănătăţii Publice.
Desigur, în ceea ce îl privea, toate acestea nu însemnau decât o plic­ticoasă rutină; îi displăcea însă ideea că dosarul său se afla în posesia unei puteri străine, oricare ar fi fost aceasta. Anoni­matul era cheia de boltă a profesiei sale. Fiecare dezvăluire a identităţii sale înregistrată în vreun dosar îi scădea valoarea şi, în cele din urmă, putea să reprezinte chiar o ameninţare la pro­pria‑i viaţă. Aici, în America, unde se ştia totul despre el, se simţea precum negrul din poveste căruia o vrăjitoare îi furase umbra, de parcă unul dintre organele sale vitale s‑ar fi aflat în mâinile celorlalţi. Ceilalţi, care în acest caz îi erau prieteni, dar totuşi...
— Domnul Bond?
Un individ cu o înfăţişare plăcută, dar ştearsă, purtând haine banale, se ivise din umbra clădirii Serviciului Sănătăţii Publice.
— Numele meu este Halloran. Mă bucur să vă întâlnesc!
Îşi strânseră mâinile.
— Sper că aţi călătorit bine. Vă rog să mă urmaţi.
Se întoarse apoi către ofiţerul poliţiei Aeroportului care se afla de pază la intrarea în clădirea Serviciului Sănătăţii Publice.
— E‑n regulă, sergent!
— Bine, domnule Halloran. Să ne vedem cu bine!
Ceilalţi pasageri intraseră deja. Halloran o luă spre stânga, îndepăr­tându‑se de clădire. Un alt poliţist le deschise o uşă în gardul înalt de fier forjat.
— La revedere, domnule Halloran.
— La revedere şi mulţumesc!
Afară îi aştepta un Buick negru, cu motorul pornit, torcând uşor, ca un motan. Urcară în maşină. Cele două valize uşoare ale lui Bond se af­lau în faţă, lângă şofer. Bond nu reuşea să‑şi imagineze cum de reuşiseră să le găsească atât de repede, în noianul de bagaje al pasagerilor, pe care îl văzuse transportat ceva mai devreme, către punctul vamal.
— E‑n regulă, Grady, putem porni.
Bond se relaxă şi se aşeză confortabil, în vreme ce limuzina ţâşnea înainte.
Se întoarse către Halloran.
— Ei bine, e cea mai fastuoasă primire de care m‑am bucurat vreo­dată. N‑a lipsit decât covorul roşu! Mă aşteptam să pierd cel puţin o oră, trecând pe la Serviciul Imigraţiei. Cine‑a pus la cale toate astea? Nu sunt obişnuit să fiu tratat ca un oaspete de vază. Oricum, ţin să vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut.
— Cu cea mai mare plăcere, domnule Bond! zâmbi Halloran şi îi oferi o ţigară din pachetul de Luckies proaspăt desfăcut. Dorim să vă oferim un sejur cât mai plăcut. Orice v‑aţi dori, e de‑ajuns să cereţi, şi veţi căpăta. Aveţi prieteni buni la Washing­ton. În ceea ce mă priveşte, nu ştiu de ce vă aflaţi aici, dar autorităţile au hotărât să vă trateze ca pe un oaspete privilegiat al guvernului. Misiunea mea este să vă duc cât mai repede, în condiţii cât mai confortabile, la hotel, unde veţi trece în grija altcuiva. Am să vă rog să‑mi daţi o clipă paşaportul dumneavoastră.
Bond i‑l întinse. Halloran deschise servieta aflată lângă el, pe ban­che­tă, şi scoase o ştampilă grea, de metal. Întoarse paginile paşaportului până când dădu peste viza americană, o ştampilă şi îşi depuse semnătura deasupra cercului albastru închis al emblemei Departamentului Justiţiei, după care i‑l înapoie. Apoi, din portofelu‑i burduşit, scoase un plic gros şi i‑l oferi lui Bond.
— Veţi găsi înăuntru o mie de dolari, domnule Bond.
Văzând că interlocutorul său se pregătea să‑i refuze, surprins, îl opri şi continuă:
— Sunt banii comuniştilor, confiscaţi în decursul recentei cap­turi Schmidt‑Kinaski. Îi folosim împotriva lor, iar dumneavoastră vă cerem să‑i folosiţi aşa cum veţi dori, în decursul acestei misiuni. Am fost însăr­cinat să vă spun că nefolosirea lor ar fi considerată o respingere a priete­niei noastre. Vă rog mult, să nu mai vorbim despre asta, adăugă el; apoi, văzând că Bond continua să privească neîncrezător plicul, mai spuse: Trebuie să vă spun, de asemenea, că înmânarea acestei sume s‑a făcut cu ştirea şi încu­viinţarea superiorilor dumneavoastră.
Bond îl privi pieziş, apoi rânji şi puse plicul în propriu‑i portofel.
— Fie, zise el. Vă mulţumesc. Voi încerca să‑i cheltui în aşa fel încât să facă mult rău duşmanilor noştri. Mă bucur să aflu că dispun de un capital considerabil, cu atât mai mult cu cât el ne‑a fost furnizat chiar de către inamic.
— Foarte bine, spuse Halloran. Iar acum, am să vă rog să mă scu­zaţi, trebuie să‑mi notez câte ceva în vederea raportului pe care va trebui să‑l predau. Va trebui să‑mi amintesc să trimit scrisori de mulţumire celor de la Imigraţie şi Vamă pentru ama­bila lor cooperare. Chestiuni de rutină.
— Vă rog, încuviinţă Bond.
Fu mulţumit că avea la dispoziţie câteva minute de linişte şi privi afară, pe geam: era pentru întâia oară în America, de la război încoace. I se părea util să se familiarizeze cu universul american: reclamele, noile modele de maşini, preţurile afişate la intrările în parcările de maşini la mâna a doua, sonoritatea exotică a semnelor de circulaţie: DRUM CU DENIVELĂRI – CURBE PERICULOASE – DRUM ALUNECOS; figurile şoferilor, numărul mare de femei aflate la volan, având alături, drept pasageri, bărbaţi docili; îmbrăcămintea trecătorilor; coafurile femeilor; anunţurile Apărării Civile: ÎN CAZ DE ATAC INAMIC, ÎNAINTAŢI, PĂRĂSIŢI PODUL; mulţimea antenelor TV de pe acoperişuri şi a ecranelor de televiziune din vitrinele magazinelor; un elicopter survo­lând oraşul; inscripţiile "MARŞUL BĂNUŢILOR", făcând apel la caritatea publicului, pentru strângerea de fonduri în interesul vindecării cancerului sau a poliomielitei... Toate aceste imagini fugare îi erau însă tot atât de inutile în meseria sa, precum să zicem, o nuia în mâna unui vânător aflat în junglă.
Şoferul coti spre podul Triborough şi, curând, avură parte de priveliştea copleşitoare a Manhattan‑ului. Superbele bulevarde ale New York‑ului i se dezvăluiau acum ca o junglă de beton, zgomotoasă şi mirosind a petrol.
Bond se adresă însoţitorului său.
— Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e, cred, cea mai vizi­bilă ţintă pentru un bombardament atomic, din câte există pe glob.
— Da, n‑ar fi deloc greu să o nimereşti, fu de acord Halloran. Câteo­dată, în nopţile când n‑am somn, mă gândesc şi eu la asta.
Opriră în faţa celui mai bun hotel din New York, St. Regis, aflat la in­tersecţia dintre Strada 55 şi Fifth Avenue. Un bărbat între două vârste, încărunţit, purtând un pardesiu albastru închis şi o pălărie neagră, le ieşi în întâmpinare, urmat de un membru al personalului hotelului. Cei doi coborâră din maşină şi, odată ajunşi pe trotuar, Halloran făcu prezen­tările.
— Domnule Bond, faceţi cunoştinţă cu căpitanul Dexter! Apoi, cu deferenţă, către acesta din urmă: Căpitane, pot să vi‑l dau în grijă pe domnul Bond?
— Desigur, desigur. Am să te rog doar să veghezi ca bagajele domniei sale să ajungă la camera 2100, de la ultimul etaj. Până atunci, eu şi dom­nul Bond o vom lua înainte, să vedem dacă totul este pe placul domniei sale.
Bond se întoarse pentru a‑şi lua la revedere de la Halloran şi pentru a‑i mulţumi. Halloran îi întorsese, pentru moment, spatele şi îi explica comisionarului unde anume să ducă bagajele. Bond privi dincolo de el, către Strada 55, şi se încruntă. O limuzină neagră, un Chevrolet, se stre­cură pe neaşteptate în mijlocul trafi­cului aglomerat, chiar în faţa unui taxi Checker, al cărui şofer izbi cu pumnul în claxon şi continuă să‑l apese, înfuriat. Limuzina îşi continuă drumul, prinse ultimele secunde ale luminii verzi a semaforului şi dispăru spre nord, pe Fifth Avenue.
Manevra fusese ingenioasă, hotărâtă, dar ceea ce îl uimi pe Bond fu faptul că la volan se afla o negresă, o negresă arătoasă, purtând o unifor­mă neagră de şofer. Prin geamul din spate, apucă să zărească pentru o clipă figura unicului pasager – o mutră masivă, cenuşie, care se întorsese încet şi privise direct către el, era sigur de asta; apoi maşina accelerase, şi chipul dispăruse din unghiul său vizual.
Bond îi strânse mâna lui Halloran. Apoi Dexter îl bătu pe umăr, nerăbdător.
— Vom traversa holul către ascensoarele din dreapta. Am să vă rog să nu vă scoateţi pălăria, domnule Bond.
Urcând treptele care duceau în holul hotelului, în urma lui Dexter, Bond îşi spuse că toate aceste precauţii erau, probabil, tardive. Oriunde în lume, o negresă la volan e o privelişte rară. Dacă aceasta mai poartă şi o uniformă de şofer, faptul e cu atât mai extraordinar, dacă nu de‑a dreptul neverosimil, chiar şi în Harlem, acolo de unde, cu siguranţă, provenea limuzina în cauză.
Şi cine era uriaşul de pe bancheta din spate? Chipul acela cenuşiu? Era oare chiar Mr. Big?
— Hmm, făcu Bond, mai mult pentru sine, urmărind silueta uscăţivă a căpitanului Dexter, către ascensor.
Liftul încetini şi se opri la etajul douăzeci şi unu.
— V‑am pregătit o surpriză, domnule Bond, spuse căpitanul Dexter, fără prea mult entuziasm în voce.
Parcurseră coridorul lung, către camera de la colţul clădirii.
Se auzea vântul suspinând dincolo de fereastra de la capătul corido­rului şi Bond avu parte de priveliştea grandioasă a acoperişurilor zgâ­rie‑norilor învecinaţi, dincolo de care se zăreau săgeţile cu vârfuri tremu­rânde ale coroanelor plopilor din Cen­tral Park. Se simţea ciudat, privind de la înălţimea asta, şi un fior straniu, de pustietate şi singurătate, îi încolţi inima, pentru o clipă.
Dexter deschise uşa camerei ce purta numărul 2100. Intrară, iar căpitanul închise uşa. Se aflau într‑un hol mic, bine luminat. Îşi lăsară pardesiele şi pălăriile pe un scaun, iar Dexter deschise uşa aflată în faţa lor şi‑l invită pe Bond înăuntru.
Acesta pătrunse într‑o încăpere plăcut aranjată, mobilată în stilul "Empire" la modă pe Third Avenue: fotolii confortabile şi o canapea largă îmbrăcate în mătase galbenă, o imitaţie bună a unui covor Aubusson, un bufet în stil franţuzesc garnisit cu pahare şi diferite băuturi. Griul palid al pereţilor era pus în evi­denţă de lumina strălucitoare a soarelui de iarnă care pătrundea prin fereastra largă. Încălzirea centrală crea o atmosferă plăcută.
Uşa care dădea spre dormitor se deschise.
— Îţi aranjam florile la căpătâiul patului. E o componentă majoră a faimoasei devize a CIA: "Vă slujim cu zâmbetul pe buze!".
Cuvintele fuseseră rostite de un tânăr înalt şi subţire, ce se îndrepta, cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg, către Bond, care rămăsese cu gura căscată.
— Felix Leiter! Ce naiba cauţi aici? râse Bond, apucând mâna vigu­roa­să a tânărului şi scuturând‑o încântat. Chiar aşa, ce cauţi în dormito­rul meu? Doamne, cât mă bucur să te văd! Cum de nu eşti la Paris? Să nu‑mi spui că ţi‑au încredinţat tocmai ţie această afacere?!
Leiter îl studie pe englez, cu o privire plină de afecţiune.
— Ai zis‑o! Ei bine, chiar aşa s‑a întâmplat! E un prilej bine venit de relaxare. Cel puţin, mie aşa mi se pare... Cei de la CIA au fost de părere că ne‑am descurcat bine împreună în afacerea Cazinoului, aşa că m‑au rechemat de la postul meu de la Ser­viciile Secrete Reunite din Paris. Am petrecut un timp la Washington şi... iată‑mă aici! Voi fi un fel de om de legătură între Agenţia Centrală de Spionaj şi amicii noştri de la FBI.
Făcu un semn către căpitanul Dexter, care le urmărea mani­festările de o exuberanţă total lipsită de profesionalism cu o vădită plictiseală.
— E cazul lor, desigur, cel puţin în ceea ce priveşte latura americană, însă, aşa cum bine ştii, anumite genuri de afaceri din străinătate sunt de competenţa CIA, astfel încât suntem nevoiţi să cooperăm. În ceea ce te priveşte, eşti aici în calitate de trimis al Marii Britanii, pentru a te ocupa de latura jamaicană a proble­mei, aşa că echipa e acum completă. Ce părere ai? Ia loc şi hai să bem ceva! Am comandat prânzul de cum am aflat că ai sosit în holul hotelului, şi mâncarea se află, probabil, pe drum.
Se îndreptă spre bufet şi se apucă să prepare un cocktail pe bază de Martini.
— Să fiu al naibii! spuse Bond. Bineînţeles, bătrânul diavol de M nu mi‑a spus nimic despre toate astea. El nu face decât să expună faptele, dar n‑ar da nici în ruptul capului o veste bună cuiva. Bănuiesc că e de părere că asemenea anunţuri ar influenţa obiectivitatea în acceptarea sau respingerea unui caz. Un lucru e sigur: e grozav!
Bond deveni conştient de tăcerea căpitanului Dexter şi i se adresă, plin de tact:
— Îmi va face plăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă vreme mă aflu aici. Din câte am înţeles, avem de‑a face cu două aspecte separate ale afacerii. Primul dintre acestea se referă exclusiv la teritoriul american, aflat, desigur, sub jurisdicţia dum­neavoastră. Apoi vom fi nevoiţi, se pare, să urmăm firul afacerii în Caraibe. Mai exact, în Jamaica. Din câte înţeleg, voi prelua conducerea din momentul în care vom părăsi apele teritoriale ale Statelor Unite. Felix va face legătura între cele două aspecte, în măsura în care acestea interesează guvernul dumneavoastră. Cât timp mă aflu aici, îmi voi trimite rapoartele la Londra prin mijlocirea CIA, iar când ne vom muta în Caraibe, voi raporta direct la Londra, urmând ca ei să ţină CIA la curent. Avem aceeaşi viziune?
Dexter zâmbi subţire.
— Exact, domnule Bond. Domnul Hoover m‑a însărcinat să vă trans­mit că se bucură foarte mult să vă aibă drept oaspete. Bineînţeles, latura britanică a afacerii nu ne priveşte, aşa că suntem întru totul de acord să lăsăm în seama celor de la CIA aranjamentele cu superiorii dumneavoastră de la Londra. Nu văd de ce n‑ar merge totul ca pe roate. Să bem pentru asta!
Sorbiră din băuturile reci şi tari. Leiter arbora o falsă expre­sie miste­rioasă pe chipu‑i acvilin.
Se auzi o bătaie în uşă. Leiter deschise, şi comisionarul intră, adu­când bagajele lui Bond. Era urmat de doi chelneri care împingeau măsuţe pe rotile, fiecare dintre ele fiind încărcată cu farfurii, tacâmuri, şerveţele de in de un alb imaculat, pe care se apucară să le aranjeze pe masa pliantă.
— Homari în sos tartar, hamburgeri de vită prăjiţi pe cărbune, cartofi prăjiţi, garnitură de conopidă, salată asortată condimen­tată cu mirodenii din insule, îngheţată cu unt topit şi cel mai bun lapte de pasăre din America! E‑n regulă?
— Sună grozav, aprecie Bond, strâmbându‑se în gând la ideea untu­lui topit.
Se aşezară la masă şi savurară delicioasele bucate tradiţionale ame­ri­cane, gătite cu măiestrie.
În timpul mesei, nu schimbară prea multe cuvinte. De‑abia mai târ­ziu, când masa fu strânsă şi li se aduse cafeaua, căpitanul Dexter îşi scoase dintre buze trabucul ieftin şi îşi drese glasul, în mod semnificativ.
— Domnule Bond, începu el, poate că ar fi timpul să ne spuneţi cât anume ştiţi despre cazul cu care ne confruntăm.
Bond îşi deschise pachetul de Chesterfield şi îşi scoase o ţigară. Aşe­zându‑se comod, în fotoliul confortabil din încăperea luxoasă şi bine încălzită, îşi lăsă gândurile să se întoarcă în urmă cu două săptămâni, în ziua aceea cu ger aspru de ianuarie, când îşi părăsise apartamentul din Chelsea, dând piept cu penumbra umedă a ceţei londoneze.
[...]