John Milton - Paradisul pierdut

O, Tată,
Atotputernic și Nemărginit,
Fără-de-moarte și Neschimbător
și Veșnic Împărat , și Ziditorul
A tot ce este- și izvor Luminii
Și Însuși nevăzut în marea slavă
A strălucirii tale-n care stai
Pe-un tron de neatins.Chiar de-ți umbrești
Deplinul tău efluviu de lumină,
Ca printr-un nor rotund în jurul tău.
Asemeni unui sclipitor altar,
Se-arată poala-nveșmîntării tale,
Umbrită de prea multă strălucire ,-
O, și-atunci încă e orbit tot Cerul.
Și serafimii cei mai luminoși ,
Cînd vor să se apropie de tine,
Cu aripile ochii și-i acopăr.
   Pe tine te cîntară-apoi, întîiul
Dintre făpturile Zidirii Sfinte
O, Fiu născut, Divină Întrupare,
În chipul căruia , cu limpezime
Și neumbrit de nici un nor nicicînd ,
Sclipește Tatăl cel Atotputernic,
Făcut văzut , pe care nu-i făptură
Să poată altfel a-l privi în față!
     Sălășluiește-n tine întrupată
Splendoarea slavei lui- și risipit
E Duhul său nemărginit în tine.
Prin Tine Cerul Cerurilor el
l-a fost zidit-și marile Puteri
De dinlăuntru-i.Tot prin tine, iarăși,
Pe-acele rîvnitoare Stăpîniri
Le-a prăvălit  (.................................
.........................................Părinte
Al milosteniei și-al îndurării,
Pe Om,  căzut prin răutatea lor,
Tu nu l-ai osîndit la fel de aspru,
Ci mult mai mult ai înclinat spre milă !
Iar Fiul tău cel scump și unul numai,
Abia-nțelese că nu ești atît
De aspru cu plăpîndul om-ci-nclini
Mai mult spre milă ,spre a împăca
Mînia ta,spre-a pune capăt luptei
Stărnite-ntre dreptate și-ndurare,
Care se oglindea pe chipul tău,-
Da, Fiul tău abia-nțelese asta,
Că -și jertfi suprema fericire
De-ați-sta alături ,morții,el, pre sine
Cu voia dăruindu-se, acest fel
Răscumpărînd a Omului greșeală.
O, pildă a iubirii fără seamăn,
În dragostea dumnezeirii numai
Aflîndu-și loc ! În veci mărire ție,
Fiu al lui Dumnezeu ,Mîntuitor
Al oamenilor!Numele tău sfînt
Materie îmbelșugată fi-va
Cîntării mele,de-astăzi înainte !


(Cartea a treia)
În românește de Aurel Covaci