Sappho - Poezie

Mi se pare-ntocmai la fel ca zeii
Omul care chiar dinainte-ţi şade
Şi de-aproape dulcile şoapte-ţi soarbe,
Capul plecându-l,
Şi surâsul fermecător ţi-admiră
Tare atunci în piept inima mă doare.
De cum te zăresc mi se moaie glasul
Şi mi se stinge,
Iar în gură frântă-mi rămâne limba.
Foc cumplit sub piele mi se strecoară,
Să mai văd cu ochii nu pot şi tare-mi
Vâjâie auzul
De sudoare-s plină şi mă cuprinde-un
Tremur; şi mai galbenă sunt la chipu-mi
De cum este firul uscat de iarbă.

(trad. C. Balmuş)


 Sappho merge dincolo de graniţele stabilite de Arhiloh şi Alceu, prin senzualitate şi sofisticarea versului, prin modul de abordare a limbajului, prin celebrarea dragostei şi a experienţelor personale.