În timpul vieții sale, poetul se reazimă de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare,
o clipă, daca îi permit împrejurările. El nu-i sudat de
rătăcirea altuia. Dragostea lui, și în-țelegerea, și
fericirea, își au echivalentul în toate locurile unde el
n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-i
va cunoaște. Când se ridica tonul în fața lui, când e împins
către considerente făcute să rețină, dacă sunt invocate
astrele în ceea ce-l privește, el răspunde că e din țara
de alături, din cerul care tocmai a fost înghițit.
Poetul însuflețește apoi aleargă la deznodământ.
Seara, deși păstrează pe obraji multe gropițe de
ucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbește despărțirile
pentru a fi de față când se scoate pâinea din cuptor.
În românește de Gellu Naum
