Dacă un om ar putea vorbi despre viaţa sa, oricând,
în orice clipă despre viaţa sa, n-ar mai
dori nimic, nimic! S-ar simţi aidoma
cu cel descris în faimosul
dublu-sonet - dar fără restricţiile formale
impuse sonetului. Să-l lăsăm să se ducă
pe malul râului, sau în grădina
cu flori târzii, unde, printre petale,
va zări o minusculă muscă
şi-n aripile ei străvezii, întinse,
strălucirea curcubeului. Pentru omul acesta
lumea e plină de strălucire şi nici sărăcia
nu îl aruncă în disperare.
Aşa s-ar întâmpla până când s-ar trezi în el
chipurile celor înfometaţi
sistematic - pentru un scop,
sau altul. La ce bun atunci
musculiţa înaripată, florile sau
râul - prea murdar pentru a bea din el,
sau chiar a te scălda? Clădirea cu 90 etaje
deasupra oceanului pe care o rachetă
o poate distruge în câteva minute
nu-i va da,
nici după un secol, hrană, sau
alinarea suferinţelor.
E prea multă lume cu noi? Putregai!
Nici jumătate din ce-ar trebui să fie,
un cartof cu miezul putred
şi coaja sănătoasă, putregai de care
habar n-avem până când nu-l mâncăm,
scuipând scârbiţi. Frumuseţea?
Frumuseţea ar trebui să ne facă umili,
ar trebui să ne ia vederea, să ne ia tot ce-avem - pentru că
ea nu hrăneşte pe cel chinuit, ci face
din suferinţa lui o placentă putredă dusă de vânt,
iar pe noi ne doboară - dacă
extazul nu e pe de-a-ntregul împărtăşit.
Trad: Virgil
Teodorescu şi Petronela Negoşanu
