Dacă nu sunt păsările
acoperite de cenușă,
dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,
vor fi delicatele creaturi ale aerului
ce-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.
Dar nu, nu sunt păsările,
căci păsările-s gata să devină boi;
pot fi stâncile albe ajutate de lună,
flăcăii întotdeauna răniți
mai înainte ca judecătorii să ridice cortina.
Toți înțeleg durerea vecină cu
moartea,
dar adevărata durere nu se află-n suflet.
Nu-i în aer, nici în viața noastră,
nici pe aceste balcoane pline cu fum.
Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,
e o mică arsură fără de sfârșit,
în nevinovații ochi ai altor lumi.
O haină părăsită atât de greu
atârnă pe umeri,
încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Și cele care mor născând știu, în ultima clipă,
că orice foșnet va fi piatră și orice urmă pâlpâire.
Noi ignorăm faptul că și gândirea
are cartiere,
unde filozofu-i mâncat de indieni și omizi.
Câțiva copii nevinovați au găsit
prin bucătării mici rândunici cu mulete
care știu să spună cuvântul iubire.
Nu, nu sunt păsările.
Cel ce anunță vaga furie a lagunei
nu-i o pasăre,
nici metalicul foșnet al sinuciderii
ce ne trezește-n fiecare dimineață.
E o capsulă de aer în care suferim pentru toată lumea,
e un mic spațiu viu, în nebun acord cu lumina,
e o nedefinită scară pe care norii și trandafirii
uită strigătul indian ce forfotește
pe debarcaderul sângelui.
De multe ori m-am rătăcit,
căutând arsura ce ține lucrurile treze,
și n-am găsit decât marinari aruncați peste parapete,
mici creaturi ale cerului îngropate sub zăpadă.
Adevărata durere se află în altă piață,
în care pești de cristal agonizează-n trunchiuri;
piețe ale unui cer straniu pentru artistice statui nevătămate,
pentru dulcea intimitate a vulcanilor.
Nu există durere în glas. Există
doar dinții,
dinții ce vor tăcea acoperiți de mătasea neagră.
Nu există durere în glas. Aici există doar Pământul.
Pământul cu porțile lui dintotdeauna
ducând spre roșeața fructelor.
Trad.
Darie Novăceanu
