”Voi scrie un imn tăcerii. Tu, muzician al fructelor. Tu, locuitor al
pivnițelor, beciurilor și grajdurilor. Tu, vas de miere al hărniciei albinelor.
Tu, odihnă a mării asupra plenitudinii. (...)
Tăcere a femeilor care nu mai sunt decât carne în care se coace
fructul. Tăcere a femeilor sub povara sânilor grei. Tăcere a femeilor, care e
tăcerea tuturor vanităților zilei și a vieții, care le cuprinde pe toate.
Tăcere a femeilor, care e sanctuar și perpetuare. Tăcere în care se va
desfășura mâine singura cursă care duce undeva. Tăcere a depozitelor în care
mi-am închis onoarea și sângele.
Tăcere a bărbatului care-și sprijină fruntea în palmă și reflectează,
primind fără cheltuială și fabricându-și esența gândurilor. Tăcere care-i
permite să cunoască și să ignore, căci e bine, câteodată, să ignori. Tăcere
care e refuz al viermilor, al paraziților și al ierburilor otrăvitoare. Tăcere
care te apără în desfășurarea gândurilor.
Tăcere a gândurilor. Odihnă a albinelor, căci mierea e făcută și nu mai
este decât comoară ce trebuie îngropată. Și se coace. Tăcere a gândurilor ce-și
pregătesc aripile, căci nu e bine să te agiți în sufletul sau în inima ta.
Tăcere a inimii Tăcere a simțurilor. Tăcere a cuvintelor lăuntrice,
căci e bine să regăsești providența, care e tăcere în eternitate. Totul fiind
spus, totul fiind făcut.
Tăcere a Domnului, ca somnul păstorului, căci nu există somn mai dulce,
deși mieii par în primejdie, când nu mai există nici păstor, nici turmă, căci
cine le-ar putea distinge sub stele când totul e somn, când totul e somn de
lână?
Ah, Doamne, într-o zi, adunându-ți creația, să deschizi poarta rasei
vorbitoare a oamenilor și să-i așezi în staulul etern, când timpurile se vor fi
scurs, și să ridici, așa cum se vindecă bolile, orice sens al întrebărilor
tale.
Căci mi-a fost dat să înțeleg că orice progres al omului constă în a
descoperi, una după alta, că întrebările lui n-au sens, căci am consultat
savanții și nu au găsit răspuns la întrebările de anul trecut, dar astăzi surâd
de strădania lor, căci adevărul le-a venit ca dispariția unei întrebări.
Eu, care știu bine că înțelepciunea nu înseamnă răspuns, ci vindecarea
vicisitudinilor limbajului, o știu și pentru cei ce se iubesc și se așază cu
picioarele atârnând pe zidul scund ce mărginește plantația de portocali, umăr lângă
umăr, cunoscând că n-au primit răspuns la întrebările pe care le puneau ieri.
Dar eu cunosc dragostea, și aceasta înseamnă că nici o întrebare nu se mai
pune. Și, una câte una, dintr-o contradicție învinsă în alta, mă îndrept spre
tăcerea întrebărilor și, astfel, către fericire.
O limbuților! Întrebările au stricat atât de mult oamenii. Nebun cel ce
speră în răspunsul providenței. Ea te primește și te vindecă, înlăturându-ți
întebările ca pe o fierbânțeală.
Adună-ți într-o zi creația, Doamne, deschide-ne porțile tale și du-ne
acolo unde nu se va mai răspunde, căci nu vor mai fi întrebări, ci fericire,
care e cheia de boltă a întrebărilor și imagine ce satisface.
Iar acela va descoperi întinderea mărilor, pe care o bănuise ascultând
cântecul fântânii, când, cu picioarele atârnând, se va așeza pe marginea ei,
care nu era decât gazelă respirând ușor după o cursă obositoare.
Liniște, port al vasului. Liniște întru Domnul, port al tuturor
vaselor.”
(Antoine de Saint - Exupery- Citadela)
