…ia aceste lănci care o
să-ţi păzească
domnia mai presus de
toate…
(Ovidiu, Metamorfoze, V)
Eşti zeul trupurilor, dai şi răpeşti mierea îmbrăţişării
celei mai adânci,
te bucuri la ţipătul nostru, la urcările prevăzătoare în
faţa plăcerii
pentru a pluti apoi în tihnă,
meduză la jumătatea visului între apă şi soare.
Dar speri de asemenea
şi la cuvânt, atunci eşti mai de temut,
te ghemuieşti ascunzându-te în spatele fiecărui nume, şi
când
se întoarce din împărăţia uitării vreun cuvânt pe care-l
rostim
printre sărutări sau lacrimi sau Londre,
o, cel mai amar dintre stăpâni, cum ţintuieşti
lancea ta de infinite spume drept în mijlocul pântecului
meu,
şi-mi înfigi unghiile de tortură în gură
Nu pot spune noapte, nu pot spune lacrimă,
nici trimite în vânt porumbiţa numelui său pe
acoperişurile din Paris,
ori repeta murmurul său de stup,
nu pot fi în dulcile sale sunete nici vânt şi nici
clopot,
căci eşti şi tu aici cu toţi dulăii de pază şi vulturii
tăi,
unica realitate a unei atât de mari uitări şi a unui atât
de lung timp,
dragostea cu râsul ei de marmură înălţat împotriva
cerului,
sexul ei de zenit şi spatele său nocturn.
*
Călătoria fabuloasă
nemişcată în vârtej
părul tău urechile tale
călătoria dureroasă
elicele saltului
bubuitura celui ce se prăbuşeşte
ceafa ta gâtlejul tău
ancora ridicată cu algele ei mlaştina ei
sunetul de corn al vaporului în ceaţă
spatele tău cingătoarea ta
Traducere de Rodica Grigore
