”Dar cultura nu ne cade din cer: au acces la ea
numai indivizii apți, în funcție de proporția aptitudinii lor. Cultura e un
aliment spiritual și, ca orice aliment, valoarea ei nutritivă depinde îninte de
toate de o bună asimilare. Cel pe care îl considerăm un om cultivat este mai
întâi un om capabil să asimileze, să integreze chiar în materia spiritului său
influențele culturale cele mai diverse, și să asimileze efectiv aceste
influențe. De altfel, aptitudinea pentru cultură îl antrenează în mod inevitabil
spre cultură pe individul care o posedă. Există trei forme de cultură- cea
născută din erudiție, cea născută din asimilareaa experienței altora și cea
născută din multiplicitatea curiozității intelectuale. Cea dintâi rezultă din
studiul neobosit și laborios, precum și din rememorarea sistematică a
rezultatelor acestui studiu. Cea de-a doua se dobândește prin facultatea
naturală de a asimila rapid tot ceea ce citim, tot ceea ce auzim și tot ceea ce
vedem. În sfârșit, cea de-a treia, cum am văzut este rezultatul unei
multiplicități de interese intelectuale, nici unul dintre centrele de interes
particulare nu este în sine dominant sau privilegiat, ci dimpotrivă, numai
varietatea lor lărgește spiritul. Putem ilustra aceste trei forme de cultură
citând trei mari poeți: prima formă îi aparține lui Milton, care s-a pregătit
conștiincios pentru elaborareaa operei sale poetice- încă din tinerețe și fără
să știe care va fi natura sa culturală- învățând greaca, latina, ebraica și
italiana (limbi în care știa nu numai să citească, ci și să scrie în mod
curent) și studiindu-i pe clasicii greci
și latini. Cea de-a doua formă de cultură este a lui Shakespeare, care fără să
fi citit sau să fi studiat știa să
asimileze intens și în profunzime tot ceea ce vedea sau auzea, așa încât i se
poate atribui o erudiție pe care în realitate era departe de a o poseda. În
sfârșit, Goethe este exemplul pentru cea de-a treia formă de cultură: fără să
posede erudiția lui Milton și nici extrema facultate de asimilare a lui
Shakespeare, zonele sale de interes erau atât de diverse în toate artele și
aproape în toate științele, încât universalitatea lui compensa ceea ce el
pierdea în profunzime și în capacitatea de a
asimila.
E mult mai probabil ca un poet care cunoaște curba
lui Gauss să scrie un mai bun sonet despre iubire decât un poet care o
ignoră. Ceea ce nu este decât în
aparență un paradox. Poetul care s-a străduit să se intereseze de o dificultate
matematică reprezintă el însuși instinctul curiozității intelectuale, iar dacă
are acest instinct al curiozității intelectuale, cu siguranță că el a adunat în
decursul vieții sale detalii despre iubire și despre sentimentele cele mai
interesante într-o măsură mai mare decât ar fi făcut-o cel care nu se arată
interesat decât de mersul normal al măruntelor sale vieți - momit de salariu și
mânat din urmă de bâta supușeniei sale. Acesta va fi așadar mult mai viu cel
puțin în poezie, ceea ce explică legătura subtilă existentă între curba lui
Gauss și Amaryllis -ul momentului.
Acesta va fi un poet și un om, nu un animal care
comite versuri.”
(Fernando Pessoa, Poezie și cultură)
