”Desigur, era frumoasă acea dansatoare pe care o ridicase poliția
imperiului meu. Frumoasă și misterioasă. Mi se părea că aș fi cunoscut,
cunoscând-o pe ea, pământuri neștiute, câmpii liniștite, nopți pe vârful
muntelui și călătorii în vântul pustiului.
Ea există, îmi spuneam. Am știut că are obiceiuri ciudate și că luptă
pentru o cauză dușmană. Totuși, atunci când au încercat să-i sfarme tăcerea,
oamenii nu smulseră decât un surâs melancolic candorii ei de nepătruns.
Eu cinstesc în primul rând ceea ce-l face pe om să reziste focului.
Omenire de adunătură, beată de vanitate și vanitatea tu însăți, te privești cu
dragoste, ca și cum ar exista ceva în tine. Dar e de ajuns un călău și câțiva
tăciuni aprinși ca să scuipi tot, căci nu există în tine nimic care să nu se
topească de la prima atingere. Acel ministru opulent, care mi-a displăcut
pentru morga lui și care a complotat împotriva mea, nu a putut rezista
amenințărilor, mi i-a vândut pe conjurați, mi-a împărtășit asudând de frică,
iubirile, credințele, comploturile lui, și-a înșirat măruntaiele în fața mea-
căci există dintre aceia care nu ascund nimic în spatele zidurilor lor false.
Aceluia, după ce și-a scuipat complicii și a abjurat:
-Cine te-a construit? l-am întrebat. Pentru ce această opulență a pântecelui,
și acest cap aruncat pe spate, și această cută atât de solemnă a buzelor?
Pentru ce această fortăreață, dacă nu există nimic de apărat înăuntru? Omul
poartă în el ceva mai important decât el însuși. Iar tu îți salvezi, ca fiind
esențiale, carnea flască, dinții ce ți se clatină, pântecele greu, văzându-mi
ceea ce ele ar fi trebuit să servească, lucrurile cărora pretindeai că le ești
credincios! Nu ești decât un burduf de cuvinte vulgare...
Când călăul i-a rupt oasele, era groaznic să-l fi văzut și auzit.
Dar cealaltă când am amenințat-o, a schițat în fața mea o reverență ușoară:
-Îmi pare rău stăpâne...
-Am privit-o fără să spun nimic și i s-a făcut frică. Albă deja și cu o
reverență înceată:
-Îmi pare rău stăpâne...
Căci se gândea că va trebui să sufere.
-Gândește-te, i-am spus, că sunt stăpân pe viața ta.
-Cinstesc, stăpâne, puterea ta...
Era serioasă știind că poartă în ea un mesaj secret, care-i poate aduce
moartea. Și iată că devenea, în ochii mei, tabernacol al unui diamant. Dar eu
aveam datorii față de imperiul meu.
-Faptele tale merită moartea.
-Ah! Stăpâne...(era mai palidă decât în dragoste). Fără îndoială, va fi
drept...
Și am înțeles cunoscând oamenii, gândul pe care nu l-ar fi putut spune: ”Este
drept nu să mor, ci să fie salvat ceea ce port în mine...”
-Există, deci, în tine, am întrebat, ceva mai de preț decât trupul tău
tânăr și ochii tăi plini de lumină? Crezi că aperi ceva în tine și, totuși,
nimic nu va rămâne acolo când vei fi moartă...
S-a tulburat din cauza cuvintelor ce-i lipseau pentru a-mi răspunde:
-Poate stăpâne, ai dreptate...
Dar simțeam că-mi dă dreptate doar în cuvinte, neștiind să se apere.
-Deci, te supui
-Iartă-mă, da, mă supun, dar nu voi putea vorbi, stăpâne...
Disprețuiesc pe acela care se lasă convins de argumente, căci cuvintele trebuie
să te exprime, nu să te conducă. Ele desemnează, fără a conține nimic. Dar
acest suflet nu era dintre acelea pe care cuvintele îl pot desfereca:
-Nu voi putea vorbi, stăpâne, dar mă supun...
Îl respect pe acela care, dincolo de cuvinte, chiar dacă acestea se
contrazic, rămâne neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei
mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Căci astfel știu încotro se
îndreaptă. Dar cei ce se închid în logica lor urmează propriilelor cuvinte și
se învârt în loc asemenea unor omizi.
Am privit-o îndelung:
-Cine te-a făurit? De unde vii? am întrebat-o.
A zâmbit fără să răspundă
-Vrei să dansezi?”
(Antoine de Saint Exupery, Citadela)
