Nikos Kazantzakis - Raport către El Greco (fragment)

 

 

”După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii sunt uimit; plăcerile spirituale sunt depozitate adânc în mine, au devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale. Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăşte, ci influenţa exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anume turn al Renaşterii, de un anume vers înscris de Dante, pe una din străzile înguste din vechea Florenţă.

Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune. Din întreaga aventură a tinereţii, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă: o tufă de trandafiri care se veştejea la Palermo, o fetiţă care plângea, desculţă, pe o străduţă murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, la o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate să culeagă memoria omului, ce poate să reţină din toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care ofta, aflându-se pe patul de moarte: "Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut parte să mă bucur de ele: o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc!" Din călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc pline de reproş, care mă vor urmări până la moarte, chiar dacă nu am nici o vină.

Iată cea dintâi amintire:

Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să găsesc o inimă miloasă, ca să mă pot usca şi să găsesc un colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile erau închise, numai câinii, simţind picior de străin, lătrau de prin curţi. Prin aceste locuri ţăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat. Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas bun de la el cu o cană cu vin şi o felie de pâine... În satele din Calabria nu erau astfel de bunici.

Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-am aplecat şi m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos, unde focul ardea, şi o bătrână aplecată lângă foc făcea ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul şi am intrat. M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc şi m-am aşezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna şedea pe un alt scăunel şi amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a uitat iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina şi am început să mă usuc. Simţeam fericirea urcând în mine ca o căldură, de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame şi inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieşeau din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am înţeles că fericirea pământească e făcută pe măsura omului, nu e o pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea noastră, e o pasăre domestică şi trăieşte chiar în curtea noastră.

Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe poliţa de lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am început să mâncăm, ne era foame la amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfinţenie. Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă din dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviţă, în faţa mea. Afară ploua cu găleata; un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia liniştită a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe pernă. Încet, încet, ascultând ploaia şi respiraţia bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpăturile uşii.

Bătrâna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită şi gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul. Numai ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-am zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă.

Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut laptele, apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos portmoneul... Dar bătrâna s-a înroşit toată.

― Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna.

Şi, cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a prins să se lumineze:

― Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ea, şi să-ţi răsplătească binele pe care mi l-ai făcut; niciodată, de când a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.”

(Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

 

 

 

 

Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât prima.

Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraş din Italia, la început de primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile caselor, curţile, erau pline de prezenţa nevăzută a Sărmanului din Assisi. Era duminică, clopotele de la biserică răsunau şi peste drum răspundea glasul de argint al clopotelor de la mănăstirea Sfânta Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi de moarte. "Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi, surorile sărăciei, la mănăstire?" "Când spinii vor face flori albe..." Şi, iată, de veacuri spinii înfloresc şi, de veacuri, porumbelul şi porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile deasupra oraşului Assisi.

Urcam pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi femeile apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la biserică să vadă şi să fie văzute. În această ţară a soarelui, primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii şi prietenele lui vin şi se aşează în bănci şi încep să tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu vecinii şi cu vecinele. Slujitorul lui Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în dantele albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână cu glas blând laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi musafirii se ridică, îşi iau rămas bun, îndreptându-se spre ieşire. Vizita făcută sfântului Francisc s-a terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile îşi deschid porţile.

Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre a fi primit să locuiesc la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar fi bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din Assisi: văduvă la douăzeci şi şase de ani, de atunci n-a mai cunoscut alt bărbat; avea întinse livezi de măslini şi de vie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi cerceta domeniile. Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă şemineu tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de mare castitate... "Vorbeşte-i, priveşte-o ca şi cum ar avea douăzeci şi şase de ani, adu-i puţină bucurie, chiar dacă prea târziu."

Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, câmpul era plin de florile Paştelui, mărunte, albe, vântul era cald şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul din marele palat şi bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam pantaloni scurţi şi genunchii mei străluceau în lumina jăratecului. Aveam doar douăzeci şi cinci de ani.

― Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a intrat deodată în casa mea, fii bine venit!

A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre bună de la stăpâna sa, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită şi fructe.

― Sunt foarte fericită, a spus contesa; acum nu mai sunt singură.

― Şi eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă nobleţea, frumuseţea şi bunătatea.

Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea înciudată şi nemulţumită: La naiba cu frumuseţea şi bunătatea, numai tinereţea contează, tinereţea, nimic altceva!

Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se vedea mănăstirea Sfânta Clara: călugăriţele ieşeau şi intrau în linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului; clopotniţa, acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă.

― Ce fac călugăriţele cu atâţia porumbei? m-a întrebat într-o zi contesa, ce ruşine, ele nu văd şi nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine să-i taie şi să-i mănânce, să scape de ei! Să scăpăm o dată de ei!

Am rămas la Assisi trei luni; sfântul Francisc, contesa Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci de ce să fi plecat? Unde aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie ca cea a sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o companie mai fermecătoare decât a unei sfânta Clara în viaţă - contesa? Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini şi prin vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o procesiune franciscană de fioretti roşii, galbene, albe... Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălţa iar din ţărâna din Assisi şi saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele Foc şi fericita soră Apa... Şi pe contesă; şi pe fericitul tânăr din Creta care se afla alături de ea.

În fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. În şemineu, focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, aranjată şi pieptănată, cu faţa uşor pudrată, cu mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi tristă, ca de obicei, cu ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi desluşea paşii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna şi o punea pe genunchiul meu.

― Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai opri, e singura mea bucurie!

Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în care prinţul Ghiorghios a pus piciorul pe pământul Cretei... Întreaga insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mâna prinţului grec; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii le erau plini de lacrimi... Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcuşul nostru pe Psiloriti, despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în bisericuţă şi despre despărţirea noastră neaşteptată...

― De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut fericit, biata de ea?

― Ba da, foarte fericit.

― Şi atunci?

― Tocmai de aceea, contesă.

― Nu înţeleg.

― Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un tânăr, eram în pericol.

― Care pericol?

― Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit cu fericirea, care cu timpul şi-ar fi pierdut intensitatea şi măreţia, ori aş fi trăit-o la fel de intens ca la început şi atunci aş fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată în miere şi am învăţat lecţia.

Contesa a căzut pe gânduri.

― Eşti bărbat, a spus de la o vreme, nu ai numai asta în capul tău, mai ai şi alte lucruri; dar noi, femeile...

În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat tăcuţi la foc până aproape de miezul nopţii.

Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:

― Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?

Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori, apoi mă întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timidă, ezitantă, la uşa mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroşindu-se toată de parcă avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ răspundea monosilabic, cu glas nesigur. Mi se rupea inima văzând că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie adevărată, dându-i o strălucire disperată şi amară, chiar la o vârstă înaintată !

Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după gâtul meu şi m-a făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s-o revăd.

― Dar repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii i s-au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până atunci...

Nu spunea niciodată "o să mor", ci "o să plec."

Mi-am ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: "Vino, contesa ne părăseşte!"

Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. Aveam un braţ de trandafiri albi. Am bătut cu o mână tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise?

Trad: Alexandra Medrea-Danciu