Prietene, deci, tu eşti
singuratec...
Noi vorbe şi semne
le-mpărtăşim,
treptat lumea prindem să ne-o
însuşim:
doar chipul ei, poate, şi
slab şi sălbatec.
Mireasma, cine cu-n deget o
zvântă?
Puteri ne pândesc, cum tainice
oşti.
Şi multe le simţi... Pe morţi
îi cunoşti.
Descântecul însă cum
te-nspăimântă!
Îndurăm împreună; punţi ne
unesc:
Frânturi un întreg ne par,
îndeajuns...
Mi-i greu să te-ajut. Deci nu
mă sădi
În inima ta. Prea iute-ar
rodi.
A zeului mână o port, o
cârmesc:
Aci! Iată, Esau în blana-i
ascuns.
Trad: N. Argintescu-Amza
