Fumez
fără oprire de azi dimineață;
de m-aș opri, trandafirii m-ar îmbrățișa
cu spini și cu multe petale, înăbușindu-mă;
cresc strâmbi, cu același trandafiriu; privesc:
poate așteaptă pe cineva; însă nimeni nu trece;
îi observ tăcut pe după fumul pipei,
pe crenguța lor plină și fără parfum;
în cealaltă viață o femeie îmi spunea
poți atinge această mână,
e al tău acest trandafir, e al tău,
poți să-l iei
acum sau mai târziu, când vei vrea.
Fumând fără oprire, cobor treptele,
trandafirii coboară cu mine iritați
și în purtarea lor au ceva din vocea
la rădăcina țipătului, acolo unde începe
să strige omul: „Mamă!” sau „Ajutor!”
sau micile strigăte ale iubirii.
E-o grădină mică, numai trandafiri,
câțiva metri pătrați ce coboară cu mine,
cum cobor treptele, fără cer; și mătușa ei
spunea: „Antigoni, ți-ai uitat azi
gimnastica, la anii tăi nu purtam corset, în vremea mea”.
Mătușa ei era un corp trist cu vene mari,
avea riduri pe la urechi și un nas
murind
însă vorbele-i erau pline de-nțelepciune, totdeauna.
Am văzut-o atingând odată sânii Antigonei
ca un copil care fură un măr.
Oare voi întâlni pe bătrâna femeie, cum cobor?
Mi-a spus când plecam: Cine știe
când ne mai întâlnim!”
Și pe urmă am citit moartea ei în ziare vechi,
nunta Antigonei și nunta ficei
Antigonei;
și scările nu s-au terminat, nici fumul
care îmi dă un gust de corabie cu năluci
cu o gorgonă crucificată pe când era încă frumoasă
deasupra cârmei.
Traducere Aurel Rău
