Fernando Pessoa sub pseudonimul Álvaro de Campos
Pentru
Santa Rita Pintor
Singur,
pe cheiul pustiu, în această dimineaţă de Vară,
Privesc dincolo de linia unde fluviul întâlneşte oceanul, spre Indefinit,
Privesc şi mă bucur să văd,
Mic, negru şi cât se poate de clar, un pachebot intrând.
Apare din depărtare, concret şi clasic în felul său.
Îşi risipeşte mult în urmă fuioarele vagi de fum.
Avansează încet, dimineaţa intră odată cu el, iar pe fluviu,
Ici şi colo, se trezeşte viaţa maritimă,
Sunt înălţate velele, remocherele taie apa,
Se zăresc mici ambarcaţiuni ieşind dindărătul navelor ancorate-n port.
Adie o briză uşoară.
Dar inima mea le însoţeşte pe cele ce se văd mai puţin,
Însoţeşte în înaintarea lui pachebotul,
Fiindcă el însoţeşte Distanţa, şi Dimineaţa,
Cu înţelesul maritim al Orei acesteia,
Cu dureroasa mângâiere ce urcă în mine ca o lehamite,
Ca un început de rău de mare, doar că în spirit.
Privesc
pachebotul în zare, cu o mare independenţă a sufletului,
În lăuntrul meu o elice începe să se rotească, lent.
Pacheboturile
ce-şi fac apariţia dis-de-dimineaţă la orizont
Târăsc prin faţa ochilor mei
Misterul vesel şi trist al sosirilor şi plecărilor.
Duc cu ele amintirea unor cheiuri îndepărtate şi-a altor clipe
Ce sunt alte feluri de a fi ale aceleiaşi omeniri de prin alte porturi.
Orice abordaj, orice largaj de parâme
Este – simt acest lucru în mine aşa cum îmi simt sângele –
În mod inconştient simbolic, ceva teribil,
Ameninţând cu semnificaţii metafizice
Ce-l perturbă în mine pe insul care-am fost eu…
Ah,
orice chei este un dor de piatră!
Iar atunci când nava se desparte de chei
Şi deodată se vede că se cască un gol
Între navă şi ţărm,
Mă invadează, nu ştiu cum, o nelinişte nouă,
O pâclă de sentimente de tristeţe
Ce străluceşte în soarele de pe pajiştile angoasei mele
Precum cea dintâi fereastră în care se reped zorii zilei,
Şi mă înfăşoară ca amintirea unei alte persoane
Care ar putea fi, în mod misterios, amintirea mea.
Ah,
cine ştie, cine să poată şti
De nu cumva sunt eu cel deja plecat, altădată, precedându-mă eu pe mine,
De pe un chei; de nu cumva am părăsit deja, ca o navă în soarele
Oblic al dimineţii,
Un alt fel de port?
Cine ştie dacă, înainte de această oră a
Lumii exterioare prin care o văd strălucind
Dinaintea ochilor mei,
Nu am lăsat uriaşul chei plin de puţină lume,
Dintr-un mare oraş semi-adormit,
O enormă cetate comercială, dezvoltată, apoplectică,
În măsura în care aşa ceva ar putea fi posibil dincolo de Spaţiu şi Timp?
Un
chei, da, un chei oarecum material,
Real, vizibil în chip de chei, un adevărat chei,
Cheiul Absolut după al cărui model imitat în mod inconştient,
Evocat în mod insensibil,
Ne construim noi oamenii
Cheiurile din porturile noastre,
Cheiurile noastre de piatră actuală ţărmurind o adevărată apă,
Care odată construite se dovedesc a fi
Lucruri-Reale, Spirite-Lucruri, Entităţi de Piatră-Suflet,
În unele dintre clipele noastre de sentiment-rădăcină
Când în lumea exterioară e ca şi cum s-ar deschide o uşă
Îndărătul căreia, fără să se modifice nimic,
Totul arată a fi diferit.
Ah,
Marele Chei de la care plecăm pe Nave-Naţiuni!
Marele Chei Anterior, etern şi divin!
Din ce port anume? Pe ce ape? Şi de ce mă gândesc eu la el?
Marele Chei semănând cu atâtea altele, însă Unic.
Dis-de-dimineaţă zumzăind ca şi ele de murmurul tăcerii,
Explodând în zori odată cu huruitul macaralelor
Şi cu sosirea trenurilor de marfă
În pâcla neagră, întâmplătoare, şi totuşi aeriană
A fumului ţâşnit din coşurile uzinelor de prin preajmă
Şi care înnegresc caldarâmul întunecat întinzând o lucitoare funingine
Ca umbra unui nor alunecând peste o apă sumbră.
Ah,
ce esenţialitate de mister şi de simţuri
Încremenită într-un divin extaz-revelaţie
În ceasuri de culoarea tăcerilor şi angoaselor
Nefiind decât puntea dintre un chei oarecare şi Cheiul!
Chei
reflectându-se-ntunecat în ape adormite,
Clipoceală în coasta navelor,
O, suflet instabil şi rătăcitor al celor care se-mbarcă,
Al oamenilor simbolici şi trecători de care nu se leagă nimic durabil,
Fiindcă atunci când nava revine în port
La bordul ei este totdeauna ceva schimbat!
”O,
continue evadări, plecări, beţie a Diversităţii!
Suflet etern al navigărilor şi navigatorilor!
Coca vaporului oglindindu-se-n ape leneşe,
Când nava începe să iasă din port!
A pluti ca un suflet al vieţii, a pleca pe mare ca o voce,
A trăi clipa tremurând deasupra unor ape eterne.
A te trezi în zile mai directe decât cele ale Europei,
A zări pe singurătatea mării porturi misterioase,
A depăşi promontorii îndepărtate spre a vedea brusc vaste privelişti
Întinse pe nenumărate versante uluitoare…
Ah,
îndepărtatele plaje, cheiurile văzute de la distanţă,
Iar apoi plajele apropiindu-se, cheiurile zărite de mai aproape.
Misterul ficărei plecări şi al fiecărei sosiri,
Dureroasa instabilitate şi neputinţa de a-nţelege
Acest univers imposibil
Cu fiece oră maritimă simţit tot mai intens pe propria-ţi piele!
Absurdul suspin pe care sufletele noastre îl răspândesc
Pe întinderea feluritelor mări cu insule ce mijesc în zare,
Peste insule ce-s departe de coasta lăsată în urmă,
Peste ivirea înceată a porturilor, cu case şi oameni,
Întâmpinând nava ce se apropie.
Ah,
prospeţimea dimineţilor la sosire,
Şi paloarea dimineţilor la plecare.
Când toate măruntaiele noastre se crispează
Iar o vagă senzaţie soră cu spaima
– Spaima ancestrală de a se îndepărta şi pleca,
Misterioasa teamă ancestrală la orice Sosire şi la tot ce e Nou –
Ne zbârceşte pielea şi ne ameţeşte,
Iar atunci trupul nostru neliniştit simte,
Ca şi cum ar fi vorba de sufletul nostru,
O inexplicabilă poftă de a putea să simţi altfel toate astea:
Un dor de ceva neprecizat,
O perturbare de sentimente avute pentru o vagă patrie?
Pentru un oarecare ţărm? o navă? un chei?
Până se îmbolnăveşte în noi gândirea,
Şi ne trezim cu un mare vid lăuntric rămas în noi,
Un fel gol de a te simţi sătul de minute maritime,
Şi o vagă nelinişte care ar putea fi durere sau plictiseală
Dacă ea ar şti cum să fie…
Dimineaţa
de vară este, totuşi, destul de răcoroasă.
Încă mai persistă o uşoară amorţeală nocturnă în aerul agitat.
În lăuntrul meu elicea începe să se învârtească ceva mai repede.
Pachebotul continuă să intre, nu pentru că îl zăresc eu apropiindu-se
De la distanţa excesivă la care se află,
Ci fiindcă trebuie neîndoielnic să intre.
În
imaginaţia mea, el se află deja aproape şi vizibil
Cu toată întinderea liniilor şi a hublourilor sale.
Şi tremură toate-n mine, toată carnea mea, toată pielea,
Din pricina acelei fiinţe care nu soseşte niciodată cu nici o navă,
Dar pe care am venit eu azi s-o aştept pe chei, dintr-o pornire indirectă.
Navele
ce se îndreaptă spre noi după ce au depăşit linia oceanului,
Navele ce ies din porturi,
Navele ce plutesc departe –
(Să presupunem că le-am zări de pe o plajă pustie) –
Toate aceste nave aproape abstracte-n înfăţişarea lor,
Mă emoţionează de parcă ar fi cu totul altceva,
Şi nu doar simple nave ce vin sau pleacă.
Iar
navele văzute de aproape, chiar de nu te îmbarci pe ele,
Văzute de jos, din bărci, înalte ziduri de tablă,
Văzute în măruntaiele lor, prin cabine, săli şi oficii,
Privindu-le de aproape catargele, ce se subţiază spre cer,
Atingându-le parâmele-n trecere, coborând pe scările lor incomode
Şi mirosindu-le râncedul amestec metalic şi maritim –
Navele văzute de-aproape sunt altceva şi acelaşi lucru,
Îţi provoacă acelaşi dor şi aceeaşi nelinişte deşi altcumva.”
(Fernando
Pessoa, Oda maritime)
Trad
Dinu Flămând
