Avem un singur trup,
Hoinar prin lume.
Şi sufletul la zdup
Să stea, de-acum, sătul e
În cuşcă ponosită
Cu ochi, urechi şi gură,
Sub pielea obosită
Ce adună răni şi zgură
Pe oase priponită.
Şi zboară prin cornee
Cerească melopee
Pe spiţa îngheţată,
Pe roata avântată,
Pe-al păsărilor prag,
Şi-auzi prin coaja vie
Zidită împrejur:
A codrilor solie
Şi goarna mea de-azur.
Dar sufletu-n prihană
Lipsit de trup, va cade,
Ca trupul fără haină:
Nici gând şi nici lucrare,
Nici vers, nici încercare-
Deşartă ghicitoare:
Cine-ndărăt cutează
Să salte pe terasa
Und’ nimeni nu dansează?
Şi iat’ visez alt suflet
În altă-nchipuire
Arzând, sfielnic umblet:
Speranţă-n devenire,
Făclie fără umbră
Se plimbă pe pământ
Şi de liliac, o tufă
De-adio-n colţ lăsând.
Copile, fugi, nu plânge
Pe biata Euridice
Şi cercu-ţi de aramă
Prin lumi să-l porţi în goană,
Cât timp, în şoaptă-adâncă
În freamătul de stâncă,
Răspuns la orice pas
Auzi ecou vuind,
Pământul fremătând. (1961)
(Elena Dulgheru, Tarkovski. Filmul ca rugăciune, Arca
Învierii, 2004)
