”Așa mi-aș dori uneori să mă odihnesc, crezând, dându-mă, oferindu-mă concepției care
seamănă într-o oarecare măsură, să
spunem, Vedelor. Orientul a fost mai aproape de adevăr decât Occidentul. Dar
civilizația occidentală a înghițit Orientul cu pretențiile sale materiale față
de viață. Comparați muzica orientală cu cea occidentală. Occidentul urlă: Eu
sunt! Uitați-vă la mine! Ascultați cum sufăr eu, cum iubesc eu! Cât sunt de
nefericit, cât sunt de fericit! Eu! Al meu! Mie! Pe mine!
Orientul
nu spune un cuvânt despre sine însuși! O totală disoluție în Dumnezeu, Natură,
Timp. Se găsește pe sine în tot! Descoperă totul în sine! Muzica taoistă. În
China, cu 600 de ani înainte de nașterea lui Isus Hristos.
Dar,
în acest caz, de ce nu a învins, ci s-a prăbușit sublima idee? De ce
civilizația apărută pe această bază nu a ajuns
până la noi sub forma unui proces istoric finalizat? S-au întâlnit cu lumea
materială care o înconjura? La fel cum individul se ciocnește cu societatea,
așa și această civilizație s-a ciocnit cu o alta? Poate că le-a distrus nu
numai ciocnirea, ci și confruntarea cu lumea materială, cu progresul, cu
tehnologia. Ele sunt rezultatul solului terestru care cuprinde toată adevărata
cunoaștere. Lupta, după logica orientală, reprezintă un păcat prin însăși
esența ei.
Este vorba despre faptul că noi trăim într-o
lume imaginară, pe care o creăm noi înșine. Și tot noi depindem de defectele
ei, deși am putea depinde și de calitățile ei .
Și deja
strict confidențial: nimic, cu excepția imaginii artistice, nu a inventat
omenirea în mod dezinteresat și poate că sensul activității omenești constă
într-adevăr în crearea operei de artă, în actul de creație, absurd și
dezinteresat? Poate și aici se exprimă motivul pentru care am fost făcuți după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, capabili de creație?”
(Andrei
Tarkovski, Sculptând în timp)
