În sud sălbatic mama m-a născut.
Sunt negru; o, dar sufletul
mi-e alb.
Alb ca un înger e micul
englez,
eu, negru, parcă de lumină
despoiat.
Mama, vorbindu-mi, mă-nvăța
subt pom.
Pe jos, mai înainte de a da
căldura zilei, mă lua în
poala ei,
și arătând spre răsărit
grăia:
În dosul soarelui, acolo-i
Dumnezeu.
El dă căldura și lumina ce o
vezi.
Copaci și dobitoace, flori și
oameni
De-acolo tihna și-o primesc
pe la nămiezi.
Scurt timp noi suntem pe
tărâmuri puși
Iubirea s-o-ndurăm până la
os.
Înfățișarea noastră neagră e
La fel c-un nor și ca un
crâng umbros.
Când noi vom fi-nvățat să
îndurăm
căldura, norul va dispare:
Dumnezeu
va zice: ”Dragi copii ieșiți
din crâng
Și bucurați-vă ca mieii-n
jurul meu”
Mama așa-mi spunea, și-o
sărutare-mi da.
Micuțului englez așa-i zic
eu:
”Când eu de negrul, el de
albul nor,
ne-om dezbrăca, pe lângă
Dumnezeu
noi ne-om juca, și umbră-i
voi ținea
ca să îndure bucuria, când
s-a sprijini de Tatăl nostru.
Eu voi fi
atunci ca el, și el mă va
iubi.
Trad. Lucian Blaga
