Trăim în mod materializat,
repetând (ceea ce ştim) despre existenţa spaţiului şi a timpului. Trăim, adică,
datorită existenţei acestui fenomen sau a acestor doua fenomene şi suntem
foarte sensibili la ele, pentru că ne limitează barierele fizice. Dar, după cum
se ştie, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi, aşadar, se
bucură de libertatea voinţei, de capacitatea de a crea. În ultima vreme, dar nu
numai în ultima, ci de destul de multă vreme, omul îşi pune întrebarea dacă nu
cumva arta este, în general, păcătoasă. Cum de apare aceasta întrebare, când
este arhicunoscut că actul creator ne aminteşte că şi noi suntem creaţi şi că
avem cu toţii un singur Părinte? De ce se naşte un astfel de gând, pe care l-aş
numi sacrilegiu? Deoarece criza culturală a ultimului veac a adus artistul în
situaţia de a se putea dispensa de orice reper spiritual; creaţia a ajuns (să
fie tratată ca) un fel de instinct. Ştim că există animale care au şi ele un
fel de simţ estetic şi pot produce în mod natural un obiect închegat din punct
de vedere formal. Să zicem, fagurii pe care albinele îi construiesc pentru a-şi
depune mierea. Artistul a început să-şi privească talentul - care îi este dat -
ca pe o proprietate a sa, şi de aici a rezultat dreptul de a considera că
talentul nu îl obligă la nimic. Astfel se explica acea lipsă de spiritualitate
care domneşte în arta contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de
căutări formale, fie într-un produs comercial. Nu e nevoie să vă explic că
cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii, căci, după
cum se ştie, el s-a născut la sfârşitul veacului trecut la iarmaroc, în scop
exclusiv pecuniar.
Trăim într-o lume greşită. Omul a
fost născut liber şi lipsit de frică. Dar istoria noastră constă din dorinţa de
a ne ascunde şi de a ne apăra de natură, care ne obligă din ce în ce mai mult
să ne înghesuim unii în alţii. Comunicăm unii cu alţii nu pentru că ne-ar face
plăcere, nu ca să ne desfătăm de bucuria împărtăşirii, ci ca să nu ne fie atât
de frică. Civilizaţia noastră este greşită, dacă relaţiile noastre se
construiesc pe acest principiu. Toată tehnologia, întregul aşa-zis progres tehnic
care însoţeşte istoria nu crează, de fapt, decât proteze; ne prelungeşte
mâinile, ne ascute vederea, ne permite să ne deplasăm foarte repede. Aceasta
are o importanţă principială. Astăzi ne deplasăm de câteva ori mai repede decât
în secolul trecut. Dar nu am devenit mai fericiţi din acest motiv.
Personalitatea noastră a intrat în conflict cu societatea. Nu ne dezvoltăm în
mod armonios, dezvoltarea noastră spirituală a rămas în urmă, încât am devenit
victimele procesului în avalanşă al creşterii tehnologice. Nu putem scoate
capul afară din acest torent, chiar dacă am dori.”
Apoi în planul dezvoltării
istorice am ajuns atât de neîncrezători unii într-alţii, nu mai credem că putem
să ne ajutăm unii pe altii, cu toate că totul s-a făcut în istorie ca să
supravieţuim împreună, încât am renunţat, de fapt, să mai participăm fiecare,
personal, la viaţa publică. Persoana nu are nicio importanţă. Adică, pe scurt,
pierdem ceea ce ne-a fost dat de la început - libertatea alegerii, libertatea
voinţei. Iata de ce consider că civilizaţia noastră este greşită. Filozoful şi
istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa subtilitate, două etape în
istoria civilizaţiei. Prima este istoria culturii, când dezvoltarea omului este
mai mult sau mai puţin armonioasă şi are un fundament spiritual, a doua apare
odată cu declanşarea unei reacţii în lanţ, nesupusă voinţei omului, când
dinamica scapă de sub control, când societatea îşi pierde cultura.
Dostoievski şi-a făcut marile descoperiri numai
pentru că el a fost primul care a sesizat şi a exprimat problemele
aspiritualităţii. Personajele sale suferă din pricină că nu pot să creadă. Ele
vor, dar şi-au pierdut organul credinţei. Li s-a atrofiat conştiinţa. Şi, cu
fiece an, Dostoievski este înţeles parcă din ce în ce mai bine, ba a ajuns
chiar la modă. Şi asta pentru că această problemă creşte şi se extinde din ce
în ce mai mult. Pentru că cel mai greu este a crede. Pentru că ne este greu să
ne încredem în puterea harului. Desigur, fericit cel pe care l-a vizitat
această stare. Dar rar cine se poate lăuda cu aceasta. Esenţialul, ca să te
simţi liber şi fericit, este curajul.
În legătură cu toate acestea,
încep să cred că arta cu care mă ocup este posibilă numai în sensul în care nu
mă exprimă pe mine personal, ci acumulează în ea ceea ce pot eu surprinde,
comunicând cu oamenii. Arta devine păcătoasă din momentul în care încep să o
folosesc în propriile mele interese. Şi cel mai important este că eu încetez
să-mi mai fiu mie însumi interesant. Poate că de aici începe iubirea mea faţă
de mine însumi.
La drept vorbind, niciodată nu am
considerat că artistul poate fi fericit în procesul creaţiei sale. Sau nu este
acesta cuvântul potrivit: fericit...nu, niciodată. Omul nu trăieşte ca să fie
fericit. Sunt lucruri mai importante decât fericirea.
(Elena Dulgheru, Tarkovski filmul
ca rugăciune, din Cuvântul despre Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca
Saint-Jones din Londra, în 1984)
