Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Pentru că nu mai am
Pentru că nu mai am speranţa de-a-ntoarce din loc pagina
Tânjirii după darul unuia sau după ţelul altuia,
nemaitinzând – de ce-aş mai
tinde? – să lupt pentru acestea toate.
(Vai, la ce bun
vulturul bătrân şi-ar mai întinde
Aripile lui?) Iar eu aş mai jeli paragina
Vreunei domnii?
Pentru că nu mai am speranţă pentru că nu mai vrea s-adaste
Nu mai speră inima mea să mai cunoască infirma glorie-a clipei faste
Pentru că nu mai cred
Pentru că ştiu că-mi va rămâne-o taină
Clipa aceea de adevărată putere efemeră
Pentru că nu mai pot să beau acolo unde
În floare-s pomii şi, curată, fântâna-şi dăruie strălimpezile unde pentru că
nimicul iarăşi se arată
Pentru că ştiu că timpu-i întotdeauna timp
Şi locu-i totdeauna şi numai locu-acela
Iar ceea ce-i prezent, prezent e doar o dată
Şi doar pentru un singur loc: acela
Mă bucur că lucrurile sunt aşa cum sunt
Renunţ la chipul binecuvântat, îl las
Deoparte, mă lipsesc de glas
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
De aceea mă şi bucur că voi avea într-astfel parte
De (alt)ceva de construit ceva de care să mă bucur
Ci Domnului să ne rugăm să se îndure de noi toţi
Iar eu mă rog să uit aceste lucruri pe care mie însumi le tot spun mereu
Pe toate feţele-ntorcându-le mereu
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Fie ca vorbele acestea să nu-mi fie
Fără ecou iar ceea ce-i făcut să nu mai fie
Făcut din nou. Fie ca judecata să nu fie
Prea neîndurătoare cu noi toţi.
Pentru că aripile astea nu mai sunt, oricât le mişti, bune de zbor
Ci de zburătăcire. Sunt, cel mult, zbaturile unei mici morişti
Ce-agită aerul ce-a devenit acum tot mai puţin şi mai uscat
Mult mai puţin şi mai uscat decât voinţa noastră-n rătăcire.
Învaţă-ne, Tu, să ne iubim, învaţă-ne să nu iubim.
Învaţă-ne să împietrim.
Rugaţi-vă pentru noi, cei păcătoşi, acum şi-n ora morţii noastre
Rugaţi-vă pentru noi toţi, acum şi-n ora morţii noastre.
Traducere de Şerban Foarţă şi Adriana-Carmen Racoviţă
