Foarte răspândita expresie "a privi în sufletul altuia", care la prima vedere, datorită obişnuinţei, ne pare foarte uşor de înţeles, dacă o privim mai îndeaproape, se dovedeşte atât de ininteligibilă, încât apare întrebarea: va fi având ea oare vreun sens? Ia încercaţi să vă aplecaţi mintal asupra unui suflet străin-nu veţi vedea nimic altceva în afara unui gol, a unei bezne uriaşe, negre, care numai vă va ameţi. Aşa că, la drept vorbind, expresia "a privi în sufletul altuia" nu este decât o metaforă nereuşită. Nu putem decât să tragem nişte concluzii asupra trăirilor interioare pe baza celor exterioare. Lacrima o considerăm semnul suferinţelor, paloarea ne trimite cu gândul la frică, zâmbetul la bucurie etc. Dar oare asta înseamnă a privi în sufletul altuia? Aceasta nu înseamnă decât că facem loc în mintea noastră unei serii de procese logice. Iar sufletul străin rămâne invizibil, asupra lui nu facem decât presupuneri, poate corecte, poate false. O asemenea concluzie ne provoacă un sentiment firesc de iritare: ce ordinară este această lume, în care nu avem posibilitatea să vedem tocmai lucrul pe care trebuie neapărat să-l vedem.
Cum se poate
ieşi din această situaţie? La ce ironie se poate răspunde tot cu ironie sau cu
insulte? Psihologiei îi poate fi refuzat dreptul de a se numi ştiinţă, iar materialiştii
pot fi numiţi, cum se întâmplă adeseori, idioţi. Mânia are, fireşte, drepturile
sale. Dar toate acestea sunt bune şi au sens doar cât timp eşti între oameni şi
te ascultă cineva.
Însă n-are
chef să se indigneze atunci când e singur cu sine însuşi,când nu intenţionează să
folosească indignarea în scopuri literare (doar nici scriitorul nu scrie tot
timpul şi adeseori îl preocupă gânduri mult mai efemere decât cartea pe care
trebuie s-o tipărească).
Deci, în singurătate,
preferi să te apropii pentru a o mia una oară, cu toate măsurile posibile de
precauţie, de locul fermecat. Cu speranţa că sufletul altuia devine invizibil numai
când se apropie cineva străin, iar dacă-l iei pe neaşteptate, nu apucă să dispară...Poate
că în profunzimea beznei negre, despre care am vorbit, este posibil să surprindem
ceva dacă nu ne-ar apuca ameţelile. Aşa că nu-i nevoie să inventăm noi procedee
ci, mai degrabă, să ne deprindem a privi fără frică în adâncul care întotdeauna
privirii nepregătite i se pare fără fund. Şi, în sfârşit, nu-i deloc sigur că adâncul
fără fund nu-i foloseşte omului la nimic.
Din
copilărie, ni s-a tot repetat că mintea omenească poate cuprinde doar finitul.
Dar de aici nu rezultă decât că avem încă o prejudecată de care trebuie să ne
dezbărăm...În schimb, poate că-l vom vedea în sfârşit pe misteriosul "tu"şi
poate că şi "eul" va înceta să mai fie problematic. Răbdarea este o
chestiune foarte neplăcută, dar amintiţi-vă de fachiri şi alţi asemenea înţelepţi.
Numai datorită
răbdării reuşesc (fachirii). Şi după toate aparenţele, chiar ajung la oarecari rezultate.
Sunt aproape gata să garantez că nu ajung la adevărurile obligatorii. De
adevărurile obligatorii li s-a făcut de mult lehamite tuturor. În ce mă priveşte,
n-am urechi să aud vorbindu-se de ele. Nici chiar simplul cuvânt
"adevăr" nu-mi spune nimic. Trebuie să găsim o modalitate de a ne rupe
de sub autoritatea oricăror adevăruri. Spre asta au ţintit fachirii. Ei nu-şi
pot demonstra adevărul, căci Victoria vizibilă n-a fost niciodată de partea lor.
Victoriile se obţin cu baionetele, cu tunurile, cu microscoapele, cu
argumentele logice. Dar microscoapele şi logica încununează mediocritatea. Şi încă
un lucru: mediocritatea fortifică, însă uneori se întâmplă că şi ucide.
