”Dar oricât de rău ar fi dușmanul, important este că e un
om și, chiar dacă nu știm să-l iubim pe celălalt ca pe noi înșine, știm totuși
că Răul își înfige rădăcinile atunci când cuiva îi trece prin minte că este mai
bun decât altul. (Acesta este primul motiv
pentru care ați fost loviți peste obrazul drept.) Astfel încât cel mai bun
lucru care poate fi obținut întorcând celălalt obraz dușmanului este
satisfacția de a-l avertiza pe acesta din urmă în legătură cu zădărnicia
acțiunilor lui. ”Fii atent, spune celălalt obraz, ce lovești este doar trupul.
Nu sunt eu. Nu ești în stare să-mi calci în picioare sufletul.” Singurul dezavantaj în acest caz este acela că
dușmanul ar putea să vă accepte provocarea.
În urmă cu douăzeci de ani, într-una din numeroasele închisori
din nordul Rusiei, s-a petrecut următoarea scenă. La 7 dimineața, s-a deschis
ușa celulei și în prag a apărut un gardian care li s-a adresat deținuților astfel:
”Cetățeni! Colectivul de pază al închisorii îi cheamă pe deținuți la întrecerea
socialistă de tăiat lemnele adunate în curte.” În zona respectivă nu există încălzire
centrală, iar miliția de la fața locului percepe de la companiile de tăiat din
apropiere o ”taxă” de zece la sută din producția lor. În perioada despre care
vorbesc, curtea închisorii arăta ca un adevărat depozit de lemne, dreptunghiul
cu un singur etaj al închisorii abia se mai vedea de lângă stivele înalte de
două-trei etaje. Era evident că trebuiau
sparte, deși întreceri socialiste de felul acesta avuseseră loc și mai înainte.
”Și dacă refuz?” a întrebat un
deținut. ”Atunci rămâi fără mâncare”, a răspuns gardianul.
Deținuții au primit topoare și au început să spargă
lemne. Paznicii și prizonierii munceau din răsputeri, iar pe la prânz, toți,
mai ales deținuții, întotdeauna flămânzi, erau epuizați. S-a dat pauză, toată
lumea s-a așezat la masă, cu excepția celui care întrebase. Acesta continua să dea cu toporul. Prizonierii
și paznicii glumeau pe seama lui, despre evrei, despre care se spune că sunt
șmecheri, dar că acesta nu era...etc. După pauza de masă, lumea a revenit la
treabă, chiar dacă cu mai puțin elan. La patru, paznicii au terminat, pentru că ieșeau din schimb, iar ceva mai
târziu s-au oprit din muncă și deținuții. Toporul lui continua să lucreze.
Ambele grupuri au încercat să-l convingă de câteva ori să termine, însă el nu
i-a luat în seamă. De parcă ar fi găsit un fel de ritm pe care nu voia să-l
întrerupă, sau poate că ritmul pusese stăpânire pe el? Celorlalți le părea un
automat. Pe la cinci sau șase, toporul continua să se ridice și să coboare din
aer. Paznicii și deținuții îl urmăreau cu atenție pe om, iar expresia ironică
de pe figurile lor se transforma treptat în nedumerire, iar apoi în groază. La
7.30, a terminat, s-a târât în cameră și a adormit. Tot timpul cât a stat în
închisoarea respectivă nu a mai fost chemat la întrecerea socialistă între paznici
și deținuți, deși lemnele se adunau ca înainte.
Cred că omul a rezistat să facă așa ceva, să spargă lemne
în decurs de douăzeci de ore, fiindcă era tânăr. De fapt, avea 24 de ani (...)
Poate că tânărul respectiv, tocmai fiindcă era tânăr a ținut minte textul
Predicii de pe munte, mai bine decât Tolstoi și Gandhi. Întrucât Fiul Omului
obișnuia să vorbească în triade, se
poate ca tânărul să-și fi amintit că versul care se referea la cele petrecute
nu se termina cu: ”Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt”,
ci continuă fără punct sau pauză cu : ”pe cel ce îți ia haina, nu-l împiedica
să-ți ia și cămașa; Oricui îți cere, dă-i”. Citate integral, aceste versete au
într-adevăr prea puțin în comun cu rezistența nonviolentă sau cea pasivă, cu
principiul de-a nu plăti ce aceeași monedă și de a face bine în locul răului.
Sensul acestor versete nu este deloc unul pasiv, căci din ele reiese că răul
poate fi transformat în absurd prin
exces, după cum reiese și că răul este absurd atunci când pretențiile lui se
dovedesc neglijabile prin comparație cu felul în care vă conformați, care
transformă răul în derizoriu. Așa ceva pune victima într-o postură destul de
avantajoasă, cea de agresor spiritual. Victoria posibilă aici nu este una
morală, ci existențială. Celălalt obraz nu stârnește procese de conștiință în
adversar (pe care acesta le poate suprima), el demonstrează sentimentelor și
minții absurdul întregului demers, așa cum face orice producție de masă.
Permiteți-mi să vă amintesc că în situația descrisă nu
este vorba despre o luptă cinstită. Vorbim despre cineva care se află din capul
locului într-o poziție inevitabil inferioară, neavând nici posibilitatea de a riposta,
iar adversarul un avantaj strivitor. Cu alte cuvinte, despre cele mai sumbre
ore din viața unui om, când sentimentul unui ascendent moral față de un
adversar nu te consolează defel, când acest dușman a ajuns prea departe pentru
a-i provoca o stare de rușine sau nostalgia scrupulelor abandonate, când nu
i-au mai rămas decât propria față, hainele, cămașa și două picioare care mai
pot parcurge un drum.
Într-o asemenea situație, spațiul de manevre tactice este foarte redus.
De aceea a întoarce celălalt obraz trebuie să reprezinte decizia voastră
conștientă, rece, luată de bunăvoie. Șansele voastre de câștig, oricât de
reduse, depind în întregime de faptul că știți sau nu ce faceți. Întorcând
celălalt obraz dușmanului trebuie să știți că acesta nu înseamnă decât
începutul chinurilor voastre, ca în verset, și că vor trebui suportate toate
consecințele, toate cele trei versete din Predica de pe munte. În caz contrar,
un vers smuls din context vă va lăsa infirm.”
(Iosif Brodsky, Un citat inexact, Williams College, 1984)
