Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni,
Crusoe!
plângeai, presupun, când din
turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la
brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate ce
se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate
care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre
a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui
fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al
sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
Şi visezi la nori albi peste
insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul apelor nepătrunse....
E năduşeala de seve-n exil,
sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mangoşi acida
fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor
în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde,
care-nzăcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n
înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e semănată
cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi
zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul,
sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin
hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca
de-un searbăd abator!
Acre trupuri de femei sub
fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate,
şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei –
peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor –
peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste statuile sfărâmicioase
şi peste câinii de pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu
obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor, peste pisica bolnavă ce are
trei încreţiri pe frunte, seara cade, în fumul oamenilor...
– Oraşul prin fluviu se
scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! – astă-seară lângă
Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi
strigarea astrelor
singuratice.Trage storurile; n-aprinde:
E seara peste Insula ta şi în
necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e
seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat
ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele
ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n
micilegolfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape
vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în
dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o
răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar
alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt mâlurile
fecundate
– Auzi cum clănţănesc
vietăţile goale-n cochiliile lor
– Zăreşti pe o fâşie de cer
verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor
– Lăcuste sub frunze se
cheamă blând
– Şi alte vietăţi
blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca vestirea ploii: e
înghiţirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi
luminoase!
Corole, guri de moaruri:
doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în
viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers
peste ape calme, crengile palmierilor ce se clatină!Şi nici un lătrat depărtat,
trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub
miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara
moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n
înaltul cerului!...
Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta
dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri,
mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde
şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lângă omul taciturn,
îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor!
– Acum ţi-a fost dată în dar
o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin cămară; adulmeci fustele
grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum
făţarnici, şi râsul,vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse
bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă lucarnă, unde bate în negru
pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea,
el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi
ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce
privirea. Omule cu lampă! Ce vrei de la el?...
Priveşti ochiul rotund sub
polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă
moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă. Şi
pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu,
într-un colţ al podului.
E sub o masă cu trei
picioare; e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuierăturilor
vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării.
– Dar un pocnet despică umbra
cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide în lungul fibrei
sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală,
grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
Şi ce plâns atunci, la gura
vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept
naşterea obscură a graiului:
”...Dintr-un surghiun luminos
– mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,căile
tale?...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă
hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,martor al tăcerilor tale, al umbrei tale
şi al marilor tale zbucniri de glas?”
– Astfel te jeluiai, printre
negurile serii.
Dar sub fereastra obscură,
faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea, un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu
privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce
să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor
tăi.
Trad: Aurel Rău
