Mereu am îndrăgit această culme,
Și gardul viu care din orice parte
Vederea zării ultime-o închide.
Dar stând și contemplând, nemărginite
Întinderi, dincolo de el, și liniști
Supraumane, și-o adâncă pace
În cuget mi le-nchipui; și aproape
Se pierde inima. Și-așa cum vântul
L-aud foșnind prin foi, acea tăcere
Fără de margini cu această voce-o
Compar: și-mi amintesc eternitatea,
Și vremile trecute, și prezentul
Cel viu, și zvonul lui. Și-așa-n această
Imensitate mi se îneacă gândul:
Și dulce mi-e naufragiu-n marea-aceasta.
Trad. Ștefan Augustin Doinaș
