Nu există bărbat care să
poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.
Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.
Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.
Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.
