Rene Char - Post-scriptum

Plecaţi de lângă mine, eu fără gură rabd;

Născut la talpa voastră eram, dar m-aţi pierdut;

Prea mult şi-au precizat regatul focurile mele;

Comoara mea a curs spre butucul vostru.

Ca adăpost, pustiul cu un tăciune singur şi suav

Nu m-a chemat pe nume şi nici nu m-a redat.

Plecaţi de lângă mine, eu fără gură rabd

În amorţirea aerului unde-mi deschid alei,

Încet retează timpul prisosul feţii mee.

Precum un cal ogorul arid la nesfârşit.

Traducerea:  Gellu Naum

Emile Verhaeren - Cerşetorii

În zilele când iarna-ngheaţă
Grădini şi burguri, când, prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viaţă,
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Sfârşiţi de noapte îi prind zorii
În fundăturile de drum,
Cu pâinea înmuiată-n ploaie
Şi şapca înnegrită-n fum;
Boltitul spate li se-ndoaie
Şi plictisiţi pornesc la drum.

Înspre amiază-şi fac siesta
În şanţ pe-a frunzelor covoară,
Şi-aşa-s sătui de traiu-acesta,
De mâna-ntinsă ca să ceară,
Că seara-n solitare case
Trec pragul ca jefuitorii
Şi-apar în zdrenţe luminoase,
Când uşa-şi scârţâie fiorii.

Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Ei se tot duc prin aspra fire
Şi prin sterilul peisaj
Ce se răsfrânge în privire,
Că şi în triştii lor obraji.
Îi chinuieşte drumeţia
Şi cum îşi plimbă zdrenţăria
În miez de vară-înspăimântă
În ramuri pasărea ce cântă...
Iar azi, când răzvrătit pe viată,
Decembre, crudul zbir al sorţii
Străbate lutul şi îngheaţă
În ţintirime
Morţii,
La portă trista calicime
Înşiră ceata-i cu asprime,
La rând, posomorâtă,dreapă,
Ca un şireag de cruci ce-aşteaptă.

Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Cu spatele ce li se-îndoaie,
Cu şapca înnegrită-n fum,
Ei fac de strajă-n vânt şi ploaie
Pe la răscrucile de drum.

Iar mersul monoton îi stoarce,
Când pasul pleacă şi se-ntoarce,
Neobosit, din zări în zări,
Bătând aceleaşi vechi cărări.

Ei umblă strâmbi,neputincioşi,
Împovăraţi, de cârje roşi,
Iar cârjele pornite-n tropot
Bat al mizeriilor clopot,
Ce sună noaptea pe pământ.

Stigmatizaţii îndurării
Şi-ai milei cerşetorii sunt.
Îi ard fiorii ruinării,
Ce, strecurându-se în trup,
De suflet dând,din suflet rup.

Când bate-n fine ceasul lor
Şi, hămesiţi, în sete, mor,
Şi-ntr-un adânc de groapă,
Cum cade înserarea,
O mână îi îngroapă-
Disperarea,
În care mii de veacuri, pe ea trecând, au scris,
S-aprinde şi luceşte în ochiul lor deschis.

Iar cei ce-n grabă se opresc,
După ce munca-îşi isprăvesc
Şi îi aruncă-n gropniţa adâncă,
Se tem să vadă faţa care
O veşnică ameninţare
Mai ţine sub pleoapă, încă.

Rumi - Casa de oaspeţi

   
Această fiinţa umană este o casă de oaspeţi:

În fiecare dimineaţă, un nou venit.
O bucurie, o întristare, o josnicie,
O priză de conştiintţă trecătoare, toate apar
Precum un oaspete neaşteptat.

Întâmpină-i şi bucura-i pe toţi!
Chiar dacă sunt un grup de regrete,
Ce-ţi zguduie violent casa golită de mobilă.
Totuşi, tratează onorabil fiecare oaspete.
El te poate conduce spre o nouă încântare.
Gândul întunecat, ruşinea, răutatea,
Întâmpină-le la uşă râzând,
Şi invită-le înăuntru.

Fii recunoscător oricărui oaspete ce vine,
Căci fiecare a fost trimis
Ca un ghid de dincolo.

Eugenio Montale - Falset

Esterina, cei douăzeci de ani bat la uşă,
Surcenuşiu nor
Ce puţin câte puţin te-nchide-n el.
Îţi dai seama dar nu te temi.
Afundată te vom vedea
În fuiorul de fum pe care vântul
Îl sfâşie sau înteţeşte silnic.
Apoi din şiroitul cenuşii o să ieşi
Mai arămie ca oricând
Chipul tău scrutând intens o aventură
Îndepărtată ce te aseamănă
Arcaşei Diana.
Urcă cele douăzeci de toamne,
Te-nvăluie trecute primăveri;
Anume pentru tine răsună
O prevestire în sfere-elizee.
Nici vorbă de ecoul
Unei căni plesnite!; rogu-mă să ai parte
De-un negrăit concert
De zurgălăi.
Nesiguranţa zilei de mâine nu te-nspăimântă.
Graţioasă te-ntinzi
Pe stânca lucioasă de sare
Şi la soare îţi coci mădularele.
Aminteşti de şopârla
Neclintită pe stana pustie;
Pe tine te pândeşte tinereţea,
Pe ea laţul de iarbă-al puştanului.
Apa-i tăria ce te căleşte,
În ea te regăseşti şi renaşti:
Ne gândim la tine ca la o algă, ca la o piatră,
Ca la o fiinţă marină
De care sărătura mării nu se-atinge
Tu ai dreptate ! Nu-ţi mohorî
Cu vane-nchpuiri ziua surâzătoare de azi.
Voioşia ta e deja gajul a ce va să fie
Şi dintr-o clătinare de umeri
Pui la pământ cetăţi ale neştiuteie zile de mâine.
Te scoli de jos şi-naintezi pe puntea
Scurtă, deasupra bulboanei în clocot:
Profilul ţi se gravează
Pe un fundal de perlă.
Şovăi la capătul scândurii ce dârdâie,
Apoi râzi, şi ca smulsă de-un vânt
Te-azvârli în braţele
Divinei prietene ce te prinde.
Ne uităm după tine, noi din stirpea
Celor ce rămân pe pământ.

Trad: Geo Vasile

Emily Dickinson - După o mare suferinţă

După o mare suferinţă urmează nepăsarea -

Nervii, înţepeniţi, devin solemni ca mormintele,

Inima, rigidă, se `ntreabă: M-a rănit chiar El,

Cu secole-n urmă, sau n-a fost decât ieri?

Picioarele te poartă pe aspru drum, te duc

Prin nori sau prin Ce-ar-fi-putut-să-fie,

Dar, fără să ştii de unde şi cum,

Te simţi cuprins de trainică amorţire.

Aceasta e ceasul când te-ai schimbat, când ai biruit,

E ceasul neuitat. Ţi-l aminteşti cum îţi aminteşti zăpada,

Întâi - înfiorat, înfrigurat,

Apoi amorţit, dezlegat.

Trad: Margareta Sterian