Emile Verhaeren - Cerşetorii

În zilele când iarna-ngheaţă
Grădini şi burguri, când, prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viaţă,
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Sfârşiţi de noapte îi prind zorii
În fundăturile de drum,
Cu pâinea înmuiată-n ploaie
Şi şapca înnegrită-n fum;
Boltitul spate li se-ndoaie
Şi plictisiţi pornesc la drum.

Înspre amiază-şi fac siesta
În şanţ pe-a frunzelor covoară,
Şi-aşa-s sătui de traiu-acesta,
De mâna-ntinsă ca să ceară,
Că seara-n solitare case
Trec pragul ca jefuitorii
Şi-apar în zdrenţe luminoase,
Când uşa-şi scârţâie fiorii.

Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Ei se tot duc prin aspra fire
Şi prin sterilul peisaj
Ce se răsfrânge în privire,
Că şi în triştii lor obraji.
Îi chinuieşte drumeţia
Şi cum îşi plimbă zdrenţăria
În miez de vară-înspăimântă
În ramuri pasărea ce cântă...
Iar azi, când răzvrătit pe viată,
Decembre, crudul zbir al sorţii
Străbate lutul şi îngheaţă
În ţintirime
Morţii,
La portă trista calicime
Înşiră ceata-i cu asprime,
La rând, posomorâtă,dreapă,
Ca un şireag de cruci ce-aşteaptă.

Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

Cu spatele ce li se-îndoaie,
Cu şapca înnegrită-n fum,
Ei fac de strajă-n vânt şi ploaie
Pe la răscrucile de drum.

Iar mersul monoton îi stoarce,
Când pasul pleacă şi se-ntoarce,
Neobosit, din zări în zări,
Bătând aceleaşi vechi cărări.

Ei umblă strâmbi,neputincioşi,
Împovăraţi, de cârje roşi,
Iar cârjele pornite-n tropot
Bat al mizeriilor clopot,
Ce sună noaptea pe pământ.

Stigmatizaţii îndurării
Şi-ai milei cerşetorii sunt.
Îi ard fiorii ruinării,
Ce, strecurându-se în trup,
De suflet dând,din suflet rup.

Când bate-n fine ceasul lor
Şi, hămesiţi, în sete, mor,
Şi-ntr-un adânc de groapă,
Cum cade înserarea,
O mână îi îngroapă-
Disperarea,
În care mii de veacuri, pe ea trecând, au scris,
S-aprinde şi luceşte în ochiul lor deschis.

Iar cei ce-n grabă se opresc,
După ce munca-îşi isprăvesc
Şi îi aruncă-n gropniţa adâncă,
Se tem să vadă faţa care
O veşnică ameninţare
Mai ţine sub pleoapă, încă.