Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

J. L. Borges - Aurul tigrilor


Până sosi-va ceasul de galben asfinţit
Nu-mi voi putea lua ochii
De la impunătorul tigru de Bengal.
De colo-colo umblă pe hărăzitu-i drum
Şi nici nu bănuieşte
Că gratiile-s închisoarea lui.
Veni-vor după-aceea şi ceilalţi tigri:
Tigrul de foc veni-va al lui Blake,
Şi aur, mult, sub diferite chipuri:
Metalul iubitor care-a fost Zeus,
Inelul celor două nopţi, Draupnir,
Cel care zămisleşte nouă inele,
Iar acestea, altele nouă, şi tot aşa la nesfârşit.
Cu anii fost-am părăsit
De celelalte culori încântătoare.
Nu mi-au rămas decât
Tremurătoarea lumină, umbra deasă,
Şi aurul de la-nceput.
Voi, asfinţituri! Voi, tigri! Voi, fulgerări
Ale mitului şi ale epocii!
Văd un aur mult mai preţios, părul tău,
Pe care-l jinduiesc aceste mâini.

Traducere Andrei Ionescu

Vladimir Maiakovski - Ceva despre Petersburg


De pe-acoperiş curg lacrimi în uluc,
spre palma râului schiţând o hartă;
iar în ceruri, buze ţuguiate sug
din vinete mamele ca de piatră.

Şi bolta - iată - limpede e, clară:
spre ţărmul unde marea se arată,
un beduin plouat mână-a povară
cămila Nevei, dublu cocoşată.


din vol. "Eu şi Napoleon" - Editura "Ideea Europeană" - Bucureşti - 2008 
traducere Leo Butnaru

Vladimir Maiakovski - Cum am devenit câine


Păi, acesta e totalmente de nesuportat!
De-a-ntregul, cum sunt, sunt muşcat de ură.
Mă-nfurie nu astfel, precum vouă vi s-ar întâmpla:
precum câinele la chipul lunii cu fruntea goală -
m-aş prinde
la toate a urla.

Probabil, nervii...
Voi ieşi
să mă mai plimb,
iar pe stradă nu mă voi calma, pe nimeni n-oi lăsa în pace.
Cineva mi-a strigat de seară bună.
Trebuie să-i răspund, fireşte:
Ea - mi-i cunoscută.
Vreau.
Simt -
nu pot omeneşte.

Ce-i cu obrăznicia asta?
Dorm, sau mi se pare?
M-am pipăit:
eram la fel ca altădată
chipul - acelaşi, cu care m-am obişnuit.
Îmi linsei buza,
iar de sub buză -
un colţ mi s-a ivit.
Faţa mi-o acoperii îndată, de parcă
mi-aş sufla nasul.
Mă repezii spre casă, iuţindu-mi paşii.
Ocolesc cu grijă postul de poliţie,
dar, asurzitor, răsună dintr-o dată:
"Vardiste!
O coadă!"

Dau cu mâna şi - încremenesc!
Pe asta,
mai evidentă decât colţii,
n-o observasem în nebună goană:
de sub mantou
mi se zburli o coşcogea coadă
şi-mi flutură din urmă
mare, de câine, de dulău.

Acum, ce-i de făcut?
Unul urlă şi gloata prinse a se aduna.
Celui de-al doilea i se adaugă al treilea, al patrulea.
Înghesuiră rău de tot o bătrânică.
Ea, crucndu-se, despre diavol striga ceva.

Iar când, zburlindu-şi pe mutră mustăţile-măturoaie,
năvăli gloata de haram,
enormă,
furioasă,
eu mă pusei în patru labe
şi prinsei a lătra:
Ham! ham! ham!


* Eu şi Napoleon; Editura Ideea Europeană; Bucureşti; 2008
traducere de Leo Butnaru

Vladimir Maiakovski - Manual general pentru linguşitorii începători


În orice instituţie
există un lingău.
Trăieşte lingăul
şi nu-i merge rău.
Iar tinerii noştri,
cu ochii la el-
să se-ncăputeze,
ar face la fel.
La-ncrederea şefului
ei cată cu jind...
Când şeful e om
nu-l câştigi linguşind!
De pildă,
deschide-i tu uşa,
dar parcă
e veche metoda,
nici nu te remarcă;
va fi energie-n zadar consumată-
v-a crede
c-o faci
fiind pe statul de plată.
Sau iată
şi altă
prostească metodă:
ca şefilor tăi
să le-nchini
câte-o odă.
Ei pot
să se supere chiar:
"cum se poate
că-n secţia voastră-i tot festivitate?"
Linguşeşte-aşadar
mai dibaci,
cu fineţe!
Dar de unde
fineţe
la prima juneţe?
De-asta, vezi,
eu vă vin
cu acest ajutor:
"Manual
pentru tânărul
linguşitor".
Să zicem că
şeful
un raport o să ţie-
expune
comori
de birocraţie!
O oră, ba două,
şi iar dă să-nceapă
ducându-şi
la gură
paharul cu apă,
când
şeful se-aude
deodată strigat:
"Raportul
e timpul
a fi limitat!"
Ridică-atunci glasul
cu vuiet,
ca marea,
şi cheamă "la ordine"...
toată-adunarea.
"Raportul?
E-un astru prin bezne-nălţat.
Eu cer
să continue,
fără timp limitat!"
Fii sigur-
cu-aşa înţelepte cuvinte,
la şefi te remarci,
te ţin minte.
Sau:
şeful tău are
vreo mică lucrare.
Grăbeşte,
citeşte-i-o
fără suflare.
Şi dă-ţi ochişorii
apoi
peste cap
şi behăie dulce
spre el,
ca un ţap:
"Citeam expozeul...
Roman e!
Sadea.
Să scrieţi şi versuri
eu cred
c-aţi putea!
Dar cum?
"Anti-Duhring"
nu-i de
dumneavoastră?
Nici ea
nu-i o carte
prea proastă".
Fii sigur,
asemenea vorbe cântându-i,
şi şeful
la fel te notează,
la rându-i.
Iar de-l vezi
că se plimbă
beat criţă,
în maşina poporului,
lângă el cu-o fetiţă,
prevenind calomnii,
tu-n gazetă să scrii:
"Sânt... economii...
şi economii!
Ce-i aia
economie?
La dracu`!
Dar cine susţine?
Păi, bine,
voi pe jos aţi vrea şeful să vină, săracu`,
târând după sine
servietele pline?"
Pe scenele vieţii
aşa
vei urca,
iar cei ce notează
te-or aprecia.
Dar când
linguşirea
nu-i a voastră chemare
şi glasul
nu-şi pune
căluş păcătos
şi nu ocoliţi
ce-i neruşinare-
atunci procedaţi
nu aşa,
ci pe dos!

Vladimir Maiakovski - Norul cu pantaloni


Prolog

Visând tolănit pe creierul moale,
vi-i gândul
precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa;
cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l,
sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua până m-oi sătura.

În sufletul meu bătrâneţea loc n-are,
giugiuleala senilă nu-şi află altoi.
Învăluie lumea vocea mea tunătoare,
frumuseţea-mi în floare –
de ani două’ş doi.

Ce-mi tot umblaţi cu leşinături!
Ce-i daţi voi dragostei, din lăute, lături!
Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul!
De v-aţi da peste cap, eu ştiu tumbe mai grele,
buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele.

Vino să-nveţi, din saloanele tale,
vino, gingaşă poezie slujbaşă,
din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale,
tu, ce te molfăi cu buze uscate,
ca bucătăreasa prin cărţi de bucate.

Pot, de vreţi, să m-arăt de cărnuri turbat,
nuanţat pot să fiu, ca şi cerul, pe gust la cuconi,
pot să fiu dulcineu
nu bărbat,
şi nu eu,
ci un ireproşabil
nor cu pantaloni!

Nu cred într-o Nisă de carnaval!
Paiaţe v-arăt, jucându-le sforile –
bărbaţi mai stătuţi ca un colţ de spital,
şi femei mai uzate ca zicătorile.

1.

Credeţi cumva că vorbeşte-n delir fantezia?
Astea-n Odesa s-au petrecut
şi s-or mai petrece...
- “Vin la patru”, spuse Maria.
Şi e opt.
Nouă.
Zece.

Seara posacă
din fereastră-a fugit.
Decembrie.
Noaptea sinistră-i de pază.
Candelabrele, dintr-un tavan gârbovit,
Hohotesc şi nechează.

Nici nu mai sunt de recunoscut:
un vlăjgan,
găligan
care geme pierdut...
Ce vrea
O hănănaie ca aia?
Multe vrea hănănaia!

Că eşti bronzat ce-ar mai conta!,
şi că nu-ţi vibra inima nici cât o bardă...
Noaptea-i acum vibraţia ta
şi-n ceva feminin şi molatic
ar vrea
să se piardă.

Eu,
găliganul,
stau la fereastră încovoiat,
topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam.
Am dragostea ei sau n-o am?
Va fi dragostea mare –
Sau un fleac, de-aruncat?

C-un asemenea trup, gânduri vane:
şi-o dragoste mică e bine să ai,
o drăgosteluţă încai...
Nu-i plac claxoanele de camioane.
Îi plac clopoţeii la tramvaiele cu cai.

Şi iarăşi
în faţa pistruiată a ploii
- în geamul de picuri tărcat –
vârându-mi faţa de păgubaş,
aştept, împroşcat
de tunetul fluxului vast din oraş.

Miezul nopţii – cuţit –
din urmă, tiptil,
iscusit,
a lovit!
Şi ceasu-al doisprezecelea, departe,
bufni, ca pe-un butuc
un condamnat la moarte.

Ploaia cu şuier să intre încearcă,
crispată de groază
la geam –
şi urlă himerele parcă
pe Notre Dame.

Ce, blestemato,
nu ţi-e de-ajuns?
Un strigăt îmi sfâşie buzele. Fierb.
Şi ca un bolnav, de pe pat,
pe ascuns,
sare
un nerv.

Abia s-a mişcat,
şovăielnic balans,
apoi, agitat,
şi-n curând
alergând,
şi după el alţii la rând,
ţopăie-n dans
înverşunat.

Tencuielile-mi cad, petic cu petic.
Ia-le şi cară-le!
Nervii,
mari, mici,
saltă frenetic
dansul bezmetic,
până când li se moaie picioarele!

Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie.
Privirile-n ea mi se-neacă, greoaie.
Deodată, hotelul îşi iese din minţi,
clanţele-i clănţăne
ca nişte dinţi.

Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi.
Frapantă ca un “poftim, în sfârşit!”
Mănuşi de-antilopă fremătându-ţi:
- “Tu ştii...
mi-ai spus,
mă mărit!”

- Mărită-te, zic,
Nu-i nimic…”
Nu mârâi ca ursul.
Nu par întristat.
Sunt calm cum e pulsul
la un răposat.

Aşa îmi spuneai
- mai ţii minte? –
“Jack London,
amor,
pasiune…”
Ei da,
dar eu ştiam una: “Băiete, aţin’te!...
Că, fiind o Giocondă mata,
Gioconda se poate fura.”

Şi furată mi-ai fost…
Şi ies iar să mă joc,
luminându-ţi curbura sprâncenelor
la al dragostei foc,
în casa prădată de nenoroc
trăind, haimana fără rost!

Mă aţii, ţi-e uşor:
la tine-s mai puţine smaraldele smintelii,
decât copeicile la un cerşetor...
Că Pompeiu-a pierit
sub Vezuviu-aţâţat,
ai uitat?

Ei!
Voi, domni,
amatori
de amor,
de sacrilegii,
de-a crimelor larmă,
văzut-aţi
ceva mai îngrozitor
decât
faţa mea
când
e calmă?

Simt
că nimic
nu înseamnă-acest “eu”.
Cineva dinlăuntru
mi s-a smuls, a fost greu.

Alo,
mama?
Fiul dumitale e suav de bolnav!
I-a luat inima foc.
Mamă, nu-s glume.
Spune surorilor,
Liudei şi Oliei,
că-i grav, că nu-i grav,
dar el nu mai are ce face pe lume.

La lume se-ntoarce cu spatele:
cuvintele lui
sunt scuipate din gură
şi azvârlite ca prostituatele
dintr-un bordel în flăcări şi zgură.

Dacă adulmeci –
miroase-a prăjeală!
Sunt chemate
în grabă
căşti sclipitoare.
Vin pompierii cu cizmele
bocănitoare,
dar arde o inimă!
Nu se intră năvală.

Sunt singur, cu ochii în lacrimi,
holbaţi – cât butoaiele-or fi!
Mă sprijin pe coaste, mă ridic, în sfârşit:
Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!
Dar din inima-n flăcări
nu-i chip de sărit!

Pe-o deschizătură
arzândă, pe gură,
un sărut se iveşte carbonizat,
căzând în gol, aruncându-se-n drum.
Te cheamă,
mamă!
Biserica arde, stranele-s scrum.

Din ţeastă
cuvinte şi numere ies, figurine,
ca palizi copii din ruine.
Spaima –
fumegând, înălţată,
vrea de bolţi să se-apuce
ca dintr-o “Lusitanie” torpilată
nişte braţe năuce.

În căminele lor
oamenii tremură-amar
sub incendiul cu sute de ochi de lumină.
O, tu, ultim strigăt –
măcar
despre faptul că ard, prin secoli suspină!

2.

Slăviţi-mă!
Cu mine pe cei mari nu-i măsor.
Peste tot ce-am făcut
“nihil” pun.
Nimic şi nicicând.
Nu-i citesc. La ce bun?
Cărţile?
Ce sunt cărţile lor?

Despre cărţi
eu aşa credeam mai nainte:
un poet
doar deschide guriţa inspirat heruvim,
şi deodată pornesc dintr-însul cuvinte –
poftim!

Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare,
ei caută, umblă,
ba fac bătături de cât trebui’ să umble,
până când din nămolul inimii-apare
peştele timp licărind între umbre.

În timp ce fierb şi scârţie rime
şi privighetori şi iubiri în zeamă de lună,
strada e-o limbă crispată-n întunecime –
nu poate să strige, să spună.

Umflându-ne-n pene trufaşe,
turnuri Babel înălţăm în oraşe:
dar timpul mereu le doboară,
şi-amestecă graiuri
şi fostele-oraşe
le ară...

Strada-n tăcere cu chin se-ndopa,
un ţeapăn gâtlej unde strigătul zace:
de-a curmezişu-i, bleojdite, rămaseră-aşa
trăsuri costelive, taxiuri bondoace.

I-au ros, paşii, pieptul.
Mai rea decât oftica le-a fost viermuiala.
Oraşul o-nlănţuie cu-al beznelor vrej.
Şi totuşi!
Când strada
în piaţă şi-a strigat îmbulzeala
ce-i sta în gâtlej,
m-am gândit:
e pedeapsa din urmă,
e Dumnezeu, jefuitul, fără-ndoială!
Dar strada un răcnet o scurmă:
- “Haleală!”

Spre-alde Krupp şi-alţi Kruppşori se încruntă oraşul
zburlindu-şi sprâncenele-ameninţătoare;
din gură
- cuvintele-s moarte –
cadavre se scot;
numai două trăiesc şi se-ngraşă, îmi pare:
unul
„canalie”,
altul
„borhot”.

Poeţii-o iau razna
când strada le iese nainte
şi plâng cu sughiţuri, cu părul măciucă:
„Cum poţi să mai cânţi
cu-aste două
cuvinte
despre amor,
despre-o floare de rouă,
despre-o duducă?”

După poeţi
vin miile-n goană:
învăţăcei
şi prostituate
şi antreprenori...
Opriţi-vă!
Domnilor!
Nu cereţi pomană!
Nu fiţi cerşetori!

Noi, cei robuşti, cu pasul de-un stânjen,
cicloane,
să nu-i ascultăm: să-i sfâşiem
pe-aceşti ghiftuiţi gratuiţi alipindu-se ghem
la fiece pat de două persoane.

Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuţitul la os,
să le cerem
oratorii şi imnuri?
Lor, oare?
Vom scrie noi înşine-acest imn tumultos
din fabrici şi laboratoare.

Ducă-se Faust
în feerii de rachete
pe parchetul ceresc cu mefisto-aşadar!
Eu ştiu,
pentru mine,
decât cuiul din ghete
fantezia lui Goethe nu-i mai groaznic coşmar!

Eu,
gură de aur,
ce vestesc viaţă nouă,
celebrându-vă trupul,
dând inimii stele
- adevăr vă zic vouă –
un mugur de viaţă
mai scump mi-e decât zămislirile mele.

Ascultaţi
de profetul
agitator,
Zaratustra ce tună din buzeele-obuze!
Noi,
chipuri-cearşafuri de sărman dormitor,
cu buze-atârnând candelabre-meduze,

noi,
ocnaşii oraşului – leprozie-nchisoare,
unde lepra de aur şi noroi ulcerează,
suntem mai puri ca azurul Veneţiei care
de mări e scăldat şi de-a sorilor rază!

Doi bani nu contează la mine cuvintele,
că nu-s oameni ca noi,
cu vărsat de funingeni, în Ovidiu,-n Homer...
eu ştiu
că şi soarele
le-ar întuneca zăcămintele
sufletului nostru aurifer.

Nu-n rugi e nădejdea, ci-n muşchi şi în vine.
De dania timpului nu mi-i!
Oricare
din noi
în mâna lui ţine
curelele de transmisiune-ale lumii!

Golgote de auditorii-am urcat
la Petrograd, Moscova, Odesa şi Kiev...
la fel,
mulţi – osândindu-mă –
mulţi au strigat:
- “Răstigniţi-l,
Răstigniţi-l pre el!”

Dar mie
voi, oameni,
oricât m-a durut,
dragi mi-aţi rămas peste toate,
aşa cum, mut,
câinele linge mâna care-l bate.

Generaţiei voastre
de batjocură-i sunt,
anecdotă scabroasă,
ce distrează bipede,
dar eu văd
peste munţi şi prin vremi străbătând
pe acela ce nimeni nu-l vede.

De-acolo unde priviri boante n-or trece,
flămânzi, săltând capul peste ruini,
purtând revoluţia-coroană de spini,
te-apropii, tu, an şaisprezece.

Eu îi sunt precursorul hulit;
mă aflaţi peste tot, la durere, la greu;
pe fiece strop de lacrimă, eu
m-am răstignit.
Nimic nu se poate ierta.
Am ars ale inimii duioase consilii.
Iar asta se cucereşte, ei da!
mai greu decât mii de Bastilii.

Şi când
cu vestiri-răzvrătiri care ard,
în întâmpinare
ieşi-veţi mântuitorului vostru în larg,
sufletul meu
- pânză-ntinsă-n catarg –
sângerând mi-l voi smulge
să vă fie stindard.

3.

De ce,
legănaţi pe-un fundal
de lumină voioasă
cogeamite pumni? De unde-acest lucru?
Perdele de groază
pe creştet mi-apasă
un gând: balamucul.

Dar –
ca în naufragiul unui cuirasat,
când oamenii-n spasmuri de moarte
prin luminator se aruncă buluc,
prin singuru-i ochi, şi-acela crăpat,
se strecoară Burliuk.

Cu pleoape de sânge lăcrimând a rămas,
proptit
pe călcâie
se ţine;
şi, ciudat de duios pentr-un om gras,
zise:
- “Bine!”

E bine
când galbena-ţi bluză e veselă, râde
şi-acoperă inima spre-a nu fi trecută-n
revistă! E bine, când ştii că te-aşteaptă un gâde,
să strigi:
- “Beţi cacaua Van Houten!”

Secundă bengală,
sonoră
şi pură,
cu nimic n-aş schimba-o,
nu-i nimic mai de soi...
Dar
a lui Severianin buhăită figură
ca un păhărel de lichior – cu picior –
se-alungeşte din fumul ţigării de foi.

Poet să te chemi, de ce-ai cutezat,
dumneata, pitpalac al muzei moderne?
Astăzi,
când noi
avem de boxat
atâtea ţeste!


Frământat doar de un gând
eşti mata:
de “graţia jocului”... Zău!?
Te uită la mine cum mă distrez,
eu –
proxenetul de mahala,
trişor
sau mai rău!

Dintre voi,
cofleciţii de dragoste-n sec,
plângăreţii, prin secoli, la nesfârşit,
eu plec –
punându-mi soarele ca pe-un monoclu
la ochiul zgâit.

În găteli fabuloase
voi străbate pământul,
să plac şi să ard, alt nimic,
evident, după mine purtându-l
pe Napoleon, ca pe-un mops, în lănţic.

Pământul, în faţă-mi, se va oferi
ca o femeie-nsetată, culcată
cu cărnurile în agitaţie;
şi toate lucrurile-nsufleţite, deodată,
din buzele lor
vor ţâţâi
cu-admiraţie.

Dar iată
vântoase
şi nori
pe cer ridicară-o furtună barbară,
de parcă muncitori albi se-mprăştie-n zori
şi cerului grevă-i declară.

Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura
din nări uriaşe răsuflând până pier,
iar bolta se strâmbă, parcă-i figura
lui Bismarck, cancelarul de fier.

În poalele norilor încurcat,
cineva
întinse mâinile spre cafenea,
cu feminitate, cu zâmbetul bun –
caldă, gingaşă femeia părea
şi totodată afet de tun.

Veţi zice că soarele
vine cumva
drăgăstos, de obraji cafeneaua s-o muşte?
Ba vine din nou Galliffet care vrea
pe răzvrătiţi să-i împuşte!

Hei, şomeri, moartea vrea să v-agaţe!
luaţi bombă, cuţite sau piatră,
iar dacă vreunul e fără de braţe
cu fruntea lovind să se bată!

Veniţi,
flămânzeilor,
năduşeli
umilite,
înăcriţi de-atâţia purici şi sărăcie!
Veniţi,
ca zilele-n sânge vopsite
sărbători să ne fie!

Să-şi amintească lumea de rana
ce i-or cresta-o cuţite, topoare,
lumea, grăsana,
din care Rotschild
şi-a făcut ţiitoare!

Pentru ca steaguri să se zbată mai tare,
la sărbătorile noastre curate
ridicaţi, cât sunt stâlpii de felinare,
trupurile însângerate!

I-am rugat,
i-am tăiat,
le-am spus vorbe de-ocară,
am pândit câte unul
să-i vâr colţii în coaste.
Pe cer – Marseilleză de pară –
tresare, se stinge-a amurgului oaste.

Te dezlănţuie, tu, nebunie,
nimic rău nu va fi!
Vină şi noaptea
să ne-mbuce oleacă,
să ne-nghită apoi acătării...
Vedeţi
că nu-i cerul, e Iuda aici,
cu pumnu-i de stele, arginţi ai trădării!

Noaptea a venit.
Ca Mamai, la chef,
instalându-şi şezutul peste oraş.
Ne vinde-ntunericul ei uriaş,
ca denunţătorul Azef.

Zgribulit, prin cârciumi m-afund,
stropesc cu vin sufletul şi faţa de masă;
dintr-un colţ
mă fixează cu ochiu-i rotund
Maica-Domnului, privire adânc-dureroasă.

Şablon mâzgălit, la ce-ai da lumină
babei din cârciumă când s-a-mbătat?
Golgoteanul în faţă scuipat
va fi pururi de vină
Barabbas e cel preferat!

Poate că eu,
omul de jos,
nu-s ceva nou, la un loc cu cei răi.
Dar
poate sunt
cel mai frumos
dintre toţi fiii tăi.

Pe muceziţii
în bucurii,
o moarte repede fă să-i destrame,
să crească cei ce sunt azi copii,
s-ajungă taţi,
mame,

iar nou-născuţii
ca magii să aibă ani lungi,
să vrea să cunoască pământuri şi stele;
ei, cei de-atunci,
boteza-vor pe prunci
cu titlurile poeziilor mele.

Eu, ce maşinile Angliei cânt,
poate – aici pe pământ –
în Evanghelia cea mai de rând,
al treisprezecelea-apostol eu sunt.

Când glasul îmi bubuie
obscen şi ateu –
poate că tocmai odrasla ta
în ore de zi şi de noapte, mereu,
Iisus poate-adulmecă
în sufletul meu
parfumul florilor de nu-mă-uita.

4.

Maria! Maria! Maria!
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Doar nu pot rămâne pe străzi!
Nu vrei?
Ce aştepţi? –
Vrei gropi în obraji să se-adune,
să vin consumat şi sfârşit
când, neputincios, fonfăit,
îţi voi spune
că sunt
“uimitor de cinstit”?

Maria,
iubită,
spinarea mi-arată de pe-acum gârbovită.

Cu patru etaje de guşi,
cu ochii duşi,
spălăciţi, bulbucaţi – aşa am s-arăt
la ani patruzeci, de frecuş, de dureri,
şi oamenii-or râde că ochii-mi mai văd,
că dinţii-mi mai cată
ca pe-o chiflă uscată,
mângâierea de ieri.

Jeluindu-şi trotuarele,
cu băltoace mărunte
ploaia linge al străzii cadavru pavat,
iar cu genele
- da! –
cu genele lor de ţurţuri cărunte,
în lacrimi, burlanele
- da! –
ochii-n jos şi-au lăsat.

Lucesc de grăsime, întinşi pe-ndelete,
pe perna trăsurii cochete,
atleţi dolofani
plesnind pe de-a-ntregul;
le curge, râu tulbure, osânza ca jegul –
amestec de jimble,
mixturi de cotlete.

Maria!
La ei în ureche
vreo şoaptă-ai lăsat?...
Cerşeşte o pasăre
cu cântecul ei,
cu glasu-i sonor
şi flămând –
iar eu sunt un om, om de rând,
de ftizica noapte expectorat.
Pe-un astfel de om, Maria, îl vrei?
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Cu degete-n friguri
voi strânge de gât soneria!

Maria!
Pe străzi văd islazuri barbare.
Îmbulzeala mă strânge de gât,
vânătăi mi-a făcut.
Deschide!
Mă doare!
Uite, în ochi,
pălăriile doamnelor
mi-au înfipt ace neîndurătoare.

A deschis...
O, copilă!
Că-mi mai zac pe grumaz femeile toate,
cu pântece umede, tu te sperii, te miri?
Spun pe faţă
că-n viaţă
am dus în spinare
mari iubiri nentinate –
mici, murdare
iubiri.

Nu-ţi fie teamă,
eu singur
îţi spun –
chipuri mii drăgălaşe lângă mine se bagă
- îndrăgostitele de Maiakovski!... –
dar astea-s
o dinastie întreagă
tronând pe inima unui nebun.

Vino, Maria!
Lasă-te pradă fiorului rar,
dă-mi gura şi farmecu-i care-o răsfaţă:
niciodată să trăiesc n-apucai
până-n mai,
cam ajuns, cum trăit-am în viaţă,
al o sutălea-aprilie doar.

Maria!
Să stea Severianin s-acopere filele
trişând la sonete extaz,
dar eu
sunt din carne, din oase şi vlagă –
eu trupul ţi-l cer
cum creştinii se roagă:
“pâinea cea de toate zilele
dă-ne-o nouă azi”.

Maria!
Numele tău pronunţându-l,
mă tem ca poetul
temător c-ar uita
un cuvânt
care-n chin s-a născut
nopţi de-a rândul.
Voi păzi, voi iubi
trupul tău,
aşa cum soldatul
- schilod,
inutil,
de pripas –
îşi păzeşte piciorul rămas.

Vrei
Maria?
Nu vrei!
A-ha!
deci, iar nenţeles,
inima mea
mi-o voi târî-o
trist, pădureţ,
ca un dulău
lacrimogen
care-şi târăşte
laba-n coteţ
călcată de tren.

Sângele inimii-ntipăreşte în drum
pe tunicile albe-ale colbului, vesele flori.
Ca o Irodiadă acum
în jurul capului Botezătorului,
soarele-n jurul pământului
va dansa de o mie de ori.

Când, cu anii poveri, pentru mine
va fi dansul mai greu,
de sânge-or să fie potecile pline
către casa tatălui meu.
Voi ieşi-nnoroiat
(din câte şanţuri am înnoptat)
şi-alături de dânsul aşezându-mă eu,
cu-o plecăciune
la ureche voi spune:
„Ascultă-mă, domnule dumnezeu!

Muindu-ţi întruna privirea blajină
în norii matale de gelatină,
plictiseli nu te-ncearcă defel?
Ţi-aş instala în pomul cunoaşterii
o boltă senină
drept carusel!

Mai omniprezent să fii tu,
ţi-aş pune-n dulapuri vinuri alese
că şi sfântul Petru-ar dansa ki-ka-pu
pe mese.

Eve iarăşi să ai
ţi-aş aduce în rai,
chiar noaptea asta ţi-aş aduce – fireşte
dacă voia ta porunceşte –
fetele de pe bulevarde şi chei...
Vrei?

Nu vrei, pletosule?
Dai din cap că-i de rău?
Te-ncrunţi din sprâncene de zor?
Ăsta cu aripi,
din spatele tău,
crezi tu că ştie ce-i aia amor?
Am fost şi eu înger, cu-aripi poleite,
o zăhărică de cofetărie;
azi nu mai arunc la iepe-n copite
vasul de Sevres, tortura mea vie.

Le-ai dat mâini tuturor, eşti divin,
cap le-ai dat
la mamuţi şi la sluţi,
dar de ce nu făcuşi
ca făr-atâta chin
să săruţi, să săruţi, să săruţi!?”

L-am crezut ditai atotputernic
pe-un semidoct mic şi strâmb.
Eu, uite,
în locul oricărui sfetnic
custura mi-o scot din carâmb.

Ştrengari zburători!
Ghemuiţi-vă-n rai!
Nici puful din voi să rămâie!
Sac de puf şi tămâie, te tai
Până-n Alaska să miroşi a tămâie!

Lăsaţi-mă!
Mint
sau am poate dreptate,
calm să mai fiu nu mi-e uşor.
Iată –
stelele decapitate,
iată cerul, un abator.
Cerule!
Scoate
pălăria ta veche!
Vin eu!
... Nu se aude nimic. Nici o silabă.
Iar universul doarme pe-o labă
cu căpuşele stelelor în imensa-i ureche.

1914-1915



(traducere: Cicerone Theodorescu)

Vladimir Maiakovski - Versuri despre diferenţele de gust


Calul spuse,
privind spre cămilă:
"Ce corcitură
gigantică, de cal, -
să-i plângi de milă".

Cămila însă
strigă la rândul ei:
"Parcă tu ai fi cal, tată?!
Tu
pur şi simplu nu eşti
decât o cămilă subdezvoltată".

Şi doar unul dumnezeu
cu barba şi pleata căruntă
ştia din cele făptuite
că de fapt
acestea erau animale
de neamuri diferite.


din vol. "Eu şi Napoleon" - Editura "Ideea Europeană" - Bucureşti - 2008
traducere Leo Butnaru

Vladimir Maiakovski - Şi totuşi


Strada se prăbuşi ca o sifilitică.
Râul - voluptate, salivare, pretinsă urâţenie.
Lăsându-şi lenjeria pân-la ultima frunză
Grădinile s-au tolănit destrăbălate-n iunie.

De cum ieşii în stradă,
cartierul ars
ca pe-o roşcată perucă mi-l apăsai pe cap.
Oamenii sunt înspăimântaţi - în gura mea
mişcă din picioruşe un ţipăt nerumegat.

Dar nu voi fi judecat, nu voi fi lătrat -
ca unui proroc, flori mi-or presăra pe urme.
Chiar şi ăştia, căzuţii în nas, ştiu:
eu sunt poetul vostru-anume.

Precum crâşma, groaznică mi-i judecata voastră!
Printre case-n flăcări şi deplină risipire
prostituatele duce-m-or pe braţe ca pe-o sfinţenie
spre-a mă arăta domnului întru-dreptăţire.

Şi dumnezeu va plânge peste cărţulia mea!
Nu cuvinte, ci tremur închegat în bulgări grei;
apoi va alerga prin cer cu versurile-mi subsuoară
şi, sufocându-se, le va citi cunoscuţilor săi.


din vol. "Eu şi Napoleon" - Editura "Ideea Europeană" - Bucureşti - 2008
traducere Leo Butnaru

Vladimir Maiakovski - Poetul muncitor


Se-aruncă poetului vorbe care nu-i plac:
"La strung te-aş proba!
Ce-i versul?
Un fleac!
La muncă eşti gingaş mata!"
Dar poate
şi eu
la muncă mă-nham
cu dragoste, fără reproşuri.
Şi eu sunt o fabrică.
Doar coşuri nu am,
şi poate-i mai greu
fără coşuri.
Ştiu,
nu vi-s dragi frazele mari.
Tăiaţi la stejari, munciţi cu îndemn.
Dar noi
nu suntem oare tâmplari
şi sculptori de capete-adesea de lemn?
E lucru de cinste-n năvod să prinzi peşti.
Nu-i rău
când nisetri sunt rodul!
Dar şi truda poeţilor
e drept s-o cinsteşti-
nu peşti, inimi vii trag ei cu năvodul.
E greu când - şerpi roşii ţâşnind din furnal-
metalele-n şuier încep să cutreiere.
Dar nu stăm nici noi
ca trântori pe-un mal!
Cu raşpelul limbii şlefuim creiere.
Poetu-i mai mare,
ori tehnicianul
ce lumii i-aduce belşuguri şi spor?
Amândoi.
Inimile sunt şi ele motoare.
Sufletul e şi el un motor.
Egali şi tovarăşi,
acelaşi ni-i gândul-
proletari, trup şi suflet, care pot să se-ncumete
numai ei, împreună
înfrumuseţându-l,
să urnească pământul în marşuri şi tunete.
Cu diguri opri-vom furtuna flecară.
La treabă!
De-ajuns cu-oratorii,
adio!
Afară palavragii!
La moară,
vorbăreţii care mai bat apa-n piuă!

(1918),


traducere de Cicerone Theodorescu

Vladimir Maiakovski - Dăm toată atenţia tehnicii


Comuna nu-ţi cere din mâini doar să dai,
cu mâinile goale nu-nalţi noua vatră.
Înalţi prin maşini al construcţiei strai
de blocuri de piatră!
Deci mătură boarfele capului sceptic.
Mai sunt de cărat funingini, cu carul!
Tu adu lumină cu becul electric,
cu poezia, cu abecedarul.
Pe-artişti îi slăvim şi ni-i luăm ca model...
Dar tehnicii oare, dăm toată atenţia?
Aşază-n prim-plan, slăveşte la fel
şi munca, şi tehnica nouă, şi-nvenţia.
Cu şoarecii-nvăţului vechi, la gunoi!
Iar cu noua lozincă în desfăşurare,
c-un nou mod de-a munci, cu maşinile noi,
voi, slăviţi-l pe-Octombrie cel mare.

 (1928)

Vladimir Maiakovski - Versuri despre paşaportul sovietic


Birocratismul! De beregăţi
l-aş rupe, ca lupul – şi basta.
Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi
tot ce-i hârţoagă. Dar asta...
Prin compartimente, din cupeu în cupeu,
amabilul vameş apare-n tot locul.
Se dau paşapoartele. Îl dau şi pe-al meu
cu scoarţe ca focul.
Se uită la unele-atent, ca eretele.
Se uită la altele-n treacăt, mecanic.
Pătruns de respect, ia carnetele
cu leul britanic...
Mâncându-l din ochi, se-nconvoaie cu totul
la unchiul de peste ocean
şi, ca pe-un bacşiş, a luat paşaportul
american.
Mirat, ca o capră privind un afiş,
la cel polonez se uită cruciş,
cu toată-ncordarea tâmpeniei sale,
şi parcă întreabă: "De unde venişi
cu-aceste geograficeşti trufandale?"
Şi nici nu şi-a-ntors vigilentul bostan,
şi nici să clipească nu-l vezi,
când ia paşaportul danez, belgian,
şi-al altor diverşi suedezi.
Deodată e-n panică, se strâmbă,-i lehamite,
de parcă s-ar arde la gură cu borşu',
când pipăie, colea, gogeamite
paşaportul meu roşu.
Mi-l ia ca pe-o bombă, sudori simte reci,
arici îl străpung şi cuţite.
Mi-l ia ca pe-un şarpe de-un stânjen, cu zeci
de limbi otrăvite.
Hamalul îmi face cu ochiul. – "Prezent!
Pe gratis bagajul ţi-l duc..."
Jandarmul privea-ntrebător la agent,
agentul privea la jandarm zăbăuc.
Cu câtă plăcere, ce pumni, ce picioare
mi-ar trage-a jandarmilor castă,
că am paşaport sovietic, că-i doare
ciocanul cu secera noastră.
Birocratismul! De beregăţi
l-aş rupe, ca lupul – şi basta.
Şi dau la toţi dracii, şi-arunc în bucăţi
tot ce-i hârţoagă. Dar asta...
Îmi scot paşaportul, îl flutur în vânt,
l-arăt tuturor, de nimic nu mă-mpiedic:
Citiţi! Şi plezniţi de invidie! Sunt
cetăţean sovietic.

(1929),


traducere de Cicerone Teodorescu

Vladimir Maiakovski - Bluza fantelui


Îmi voi coase pantaloni negri, numaidecât,
din catifeaua vocii mele, - se poate.
Şi o bluză galbenă din trei arşini de-asfinţit.
Pe bulevardul Nevski, pe dungile-i netede,
voi hoinări cu pas de Don-Juan şi fante.

Pământul las` să ţipe, băbindu-se în tihnă,
"Tu te duci să slujeşti primăverile verzi!"
Îi voi arunca soarelui, obraznic râzând larg:
"Pe netezişul asfaltului mi-i bine să graseiez!"

Au nu din motivul ca cerul e albastru, o!
iar planeta mi-i iubită în această festivă curăţare,
eu vă dăruiesc versuri, vesele, ca bi-ba-bo
şi încă ascuţite şi inutile, ca periuţele de dinţi
şi, ca periuţele de dinţi, ascuţite, fără căutare?!

Femeilor care-mi iubiţi carnea, şi tu,
fetişcană ce mă priveşti ca pe un frate,
aruncaţi cu zâmbetul în mine, poetul, -
în loc de flori le voi coasă pe bluza-mi de fante!

(1914)



* din volumul "Eu şi Napoleon"; Editura Ideea Europeană; Bucureşti; 2008
Traducere Leo Butnaru




Vladimir Maiakovski - Vouă


Vouă, trăitori-târâtori dintr-o orgie-n alta, mai mare,
cei cu vană în baie şi calde closete!
Cum de nu vi-i ruşine nume propuse pentru decorare
să le citiţi în cloniţele din gazete?!

Ştiţi voi oare, nimicurilor, multe din care
se gândesc cum să se ghiftuiască mai abitir, -
poate că-n clipa aceasta rămâne fără picioare
porucicul Petrov lovit de schije, nimerit sub tir?

Dacă el, adus la măcelul dement,
rănit cum e, ar vedea deodată,
cum voi cu buze unsuroase de la grasul cotlet
lui Severeanin* îi cântaţi slavă înaltă!

Vouă, amatori de femei şi mâncăruri, oricâte ar fi,
aţi vrea viaţa altora să vă fie jertfită chiar azi?!
Eu mai bine, la bar, curvelor le voi servi
apă chioară cu ceva sirop de ananas!

* Severeanin(1887-1941) - poet, fondatorul egofuturismului rus.


din vol. "Eu şi Napoleon" - Editura "Ideea Europeană" - Bucureşti - 2008
traducere Leo Butnaru