Edgar Allan Poe - Masca morţii roşii

 
Moartea Roşie pustiise multă vreme ţinutul. O molimă mai hâdă şi mai fără de leac nu se mai po­menise. Sângele i-a fost Avatarul şi pecetea  roşeaţa şi groaza sângelui. Te lua cu dureri ascuţite şi ameţeli neaşteptate, şi apoi, prin toţi porii, cu su­dori necurmate de sânge, până la nimicire. Petele purpurii de pe trupul şi mai ales de pe faţa victi­melor alcătuiau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din rândul oamenilor şi le lipsea de ajutorul şi dragostea lor. Începutul, desfăşurarea şi sfârşitul bolii se petreceau toate într-o jumătate de ceas.
Dar prinţul Prospero era fericit, cutezător şi ager; când o bună jumătate a norodului de pe moşiile sale a fost secerat, el chemă dinainte-i o mie de prie­teni zdraveni şi curajoşi, aleşi printre cavalerii şi doamnele de la curtea sa, şi se însingură cu ei în depărtarea nepătrunsă a uneia din stăreţiile sale întărite. Era o clădire măreaţă şi larg încăpătoare, o plăsmuire a prinţului însuşi, după gustul său excen­tric şi impunător totdeauna. Un zid înalt şi trainic îi da ocol. Erau porţi de fier în acest zid. Curtenii, după ce intrară, aduseră forje şi ciocane grele pen­tru a înţepeni zăvoarele. Hotărâseră să împiedice in­trarea sau ieşirea pricinuite de deznădejdea dina­fară sau de nebunia dinăuntru. Stăreţia fu înzes­trată din belşug cu de toate. Mulţumită acestor mă­suri de prevedere, curtenii puteau să înfrunte pri­mejdia de molipsire. Lumea dinafară să se descurce cum o putea. Pană una-alta, ar fi fost o nebunie să gândeşti ceva sau să te plângi. Din grija prinţului, se strânsese acolo tot ce poate desfăta pe om. Erau măscărici şi comedianţi, erau dansatori şi muzicanţi şi tot ce e frumos pe lume, era şi vin. Toate acestea şi sentimentul de singuranţă se aflau acolo, înăun­tru. Iar afară bântuia Moartea Roşie.
Era către sfârşitul lunii a cincea sau a şasea a retragerii sale, în vreme ce molima bântuia cu mai multă furie afară, când prinţul Prospero îşi adună pe cei o mie de prieteni la un bal mascat de o ne­maipomenită măreţie.
Această privelişte era ameţitor de plăcută. Dar mai întâi lăsaţi-mă să vă povestesc despre sălile în care se desfăşura. Erau şapte la număr, — un şirag împărătesc. În multe palate, de altfel, asemenea şiraguri de încăperi alcătuiesc o lungă perspectivă în linie dreaptă cînd uşile sunt date în amândouă părţile de perete, astfel încât ochiul îmbrăţişează nestânjenit spaţiul în întregime. În cazul acesta, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel, aşa cum ne-am fi putut aştepta; dată fiind înclinaţia ducelui pentru tot ce e bizar, încăperile erau orânduite într-un chip atât de neregulat, încât privirea nu putea îm­brăţişa dintr-o dată decât una singură. La fiece douăzeci-treizeci de paşi era câte o cotitură neaş­teptată, şi la fiecare cotitură, câte o privelişte nouă. Pe dreapta şi pe stânga, în mijlocul fiecărui perete, câte o fereastră gotică, îngustă şi înaltă, dădea în­tr-un coridor închis, care şerpuia de-a lungul şiru­lui de încăperi. Vitraliile se deosebeau între ele, culoarea lor fiind potrivită cu tonul dominant al încăperii din care făceau parte. Aşa, de pildă, sala ce se afla la capătul de la răsărit era tapisată în albastru, deci de un albastru-viu îi erau şi plăcile de sticlă. În a doua încăpere toate ornamentele şi tapiseriile erau purpurii : aici vitraliile erau şi ele purpurii. A treia cu totul verde, şi la fel şi geamu­rile. A patra mobilată şi luminată potocaliu, a cin­cea, albă, a şasea, violetă. A şaptea sală era strâns învăluită în draperii de catifea neagră, care acope­reau întreg tavanul şi pereţii şi cădeau în falduri grele pe un covor de aceeaşi culoare şi din acelaşi ţesut. Aceasta era singura încăpere în care culoa­rea vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Gea­murile erau stacojii, de culoarea intensă a sângelui. Şi în nici una din cele şapte săli nu era nici lam­pă, nici candelabru în belşugul de ornamente de aur risipite ici şi colo sau atârnate în tavan. Şi nu se afla nici o lumină, fie de lampă, fie de sfeşnic în tot acest şir de încăperi. Dar în coridorul ce le mărginea, drept în faţa fiecărei ferestre, stătea câte un trepied uriaş, purtătorul unui focar de jăratic ; străbătând prin geamurile colorate, razele lui aruncau o lumină orbitoare în sală. Şi astfel se iscau o mulţime de umbre fantastice şi jucăuşe. Dar în ca­mera dinspre soare-apune şi în camera neagră efec­tul focarului de lumină şiroind prin geamurile de culoarea sângelui pe întunecatele draperii era de o grozăvie fără seamăn şi dădea chipurilor celor ce intrau o înfăţişare atât de ciudată, încât prea puţini dintre oaspeţi aveau îndrăzneala să-i treacă ho­tarul.
Tot în această sală, pe peretele dinspre apus, se gă­sea şi un gigantic orologiu de abanos. Pendula lui se legăna încoace şi încolo cu o bătaie înăbuşită, mo­notonă şi grea, şi de câte ori minutarul îşi sfârşea ocolul cadranului şi trebuia să bată ceasul, iată că din plămânii de aramă ai ornicului se înălţa un sunet puternic, limpede şi adânc, nemaipomenit de muzical, dar al cărui timbru era atât de ciudat, atât de răsunător, încât la fiece oră muzicanţii din or­chestră se vedeau siliţi să se întrerupă o clipă din cânt şi să dea sunetului ascultare ; tot astfel dan­satorii se opreau fără voie din avântul lor, o tul­burare de o clipă cuprindea acea veselă adunare şi atâtă vreme cât dangătul ornicului răsuna încă, vedeai până şi pe cei mai nebunatici că pălesc, şi pe cei mai vârstnici şi mai aşezaţi că-şi trec mâna pe frun­te, ca şi cum ar fi fost adânciţi în gânduri sau în visări nedesluşite. Dar de îndată ce ecoul amuţea, un râset uşor cuprindea toată adunarea; muzicanţii se uitau unii la alţii şi zâmbeau gândindu-se la pro­pria lor slăbiciune şi nebunie şi îşi jurau unul altuia în şoaptă că nu se vor mai tulbura astfel atunci când ornicul va bate iar; şi iată, după tre­cerea altor şaizeci de minute (care cuprind cele trei mii şase sute de secunde ale timpului în zbor), răsunau din nou bătăile ceasului, şi iar se isca tul­burarea, tremurul şi îngândurarea de mai înainte.
Dar în ciuda acestor lucruri, veselă şi plină de strălucire era petrecerea. Gusturile ducelui nu-şi găseau asemănare. Avea un ochi sigur în privinţa culorilor şi a veşmintelor. Dispreţuia podoabele la modă. Cutezător şi înflăcărat în tot ce plănuia, era strălucit şi barbar în concepţiile sale. Unii oameni îl puteau socoti nebun. Curtenii simţeau însă că nu era nebun deloc. Dar trebuia negreşit să-l auzi, să-l vezi şi să-l cunoşti de aproape ca să fii sigur că nu era.
Cu prilejul acestei mari petreceri, el a fost cel care a dat, în mare măsură, îndrumările asupra de­corului şi mobilierului celor şapte săli. Şi gustul său călăuzitor a hotărât în privinţa măştilor şi a costumelor. Desigur, totul era grotesc. Totul era în­văpăiat şi strălucit, hazliu şi fantastic, în felul ce­lor ce s-au văzut mai apoi în Hernani. Se vedeau figuri fanteziste, în veşminte şi zorzoane fistichii.
Erau închipuiri ciudate, ca plăsmuirile unui ne­bun. Erau multă frumuseţe şi mult desfrâu, multe ciudăţenii, străbătute şi de un fior de groază, şi mai erau şi multe amănunte care-ţi puteau face silă. Şi pretutindeni prin cele şapte camere, sume­denie de vise se perindau. Şi visele acestea se frământau încoace şi încolo, răsfrângând în ele culoa­rea încăperilor, bătând tactul năprasnicei orchestre, ca şi cum muzica n-ar fi fost decât ecoul pasului lor. Şi la răstimpuri răsuna glasul orologiului de abanos din sala de catifea. Şi atunci, o clipă numai, totul stă, totul tace, afară doar de glasul ceasornicului. Şi visele pe locul lor încremenesc, înghe­ţate. Dar ecoul repetat al orologiului amuţeşte — nu durase decat o clipă — şi iată, un hohot de râs uşor şi abia stăpânit se răspândeşte după el pre­tutindeni. Şi atunci muzica se revarsă în valuri, iarăşi, şi iarăşi visele se trezesc la viaţă şi se frământă încoace şi încolo, mai vesele ca oricând, răsfrângându-se în geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele pătrund şuvoi. Dar în ca­mera cea mai de la apus dintre toate cele şapte, nici o mască nu mai cutează acum să intre; întu­nericul nopţii se înteţeşte mereu, şi prin ferestrele de culoarea sângelui o lumină de un roşu-aprins pluteşte în încăpere; şi negrul îndoliatelor draperii te înspăimântă, iar cel ce se încumetă să pună pi­ciorul pe cernitul covor e întâmpinat de un dangăt al orologiului de abanos, un dangăt şi mai solemn şi mai poruncitor decât cel ce ajunge la urechea oaspeţilor care se răsfaţă în dezmăţul mai depărtat din celelalte săli.
Sălile acestea erau înţesate de lume şi în ele bă­tea cu înfrigurare inima vieţii. Şi orgia creştea ca un vârtej, până ce, într-un târziu, se auzi orologiul sunând miezul nopţii. Atunci, precum am mai spus, muzica tăcu. Şi dansatorii se opriră din legănarea lor. Şi peste tot şi toate se aşternu, la fel ca mai înainte, o nemişcare înfricoşată. Dar acum clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori, şi poate că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura şi altfel de gânduri în meditaţia celor care printre toţi aceşti veseli oaspeţi, mai cugetau. Şi poate tot de aceea, mai înainte ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi scufundat în tăcere, s-au găsit în această mulţime câţiva inşi care au avut timp să-şi dea seama de prezenţa unei măşti ce nu atrăsese atenţia nimănui până atunci. Şi zvonul despre acest oaspete nou răspândindu-se din şoaptă în şoaptă pretutindeni, se ridică din toată adunarea un murmur de uimire şi dezaprobare şi până la urmă de oroare, de silă şi de groază.
Se poate lesne înţelege că numai o arătare cu to­tul neobişnuită ar fi putut stârni asemenea senzaţie într-o adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o. Drept este că dezmăţul acestei nopţi de bal mascat era aproape fără frâu. Dar în cru­zimea ei, masca de care vorbim parcă întrecuse în­chipuirea lui Irod, nesocotind regulile destul de în­găduitoare ale prinţului în privinţa mascaradei. Şi în inima celor mai nepăsători sunt strune ce nu pot fi atinse fără a pricinui emoţie.
Chiar şi pentru cei mai decăzuţi şi pentru cei cărora viaţa şi moartea li se par deopotrivă o glu­mă, există lucruri cu care nu se poate glumi. În­tr‑adevăr, toţi cei de faţă parcă au simţit cu pu­tere lipsa de duh şi de cuviinţă din portul străi­nului. Era înalt de statură şi costeliv şi învăluit din creştet până-n tălpi într-un linţoliu. Masca ce-i acoperea obrazul înfăţişa atât de bine chipul unui ca­davru înţepenit, încât şi cea mai cercetătoare privire anevoie ar fi descoperit înşelătoria, şi, totuşi, oaspeţii aceştia nebuni şi veseli ar fi putut, dacă nu chiar să încuviinţeze, cel puţin să îndure toate acestea, dar masca mersese atât de departe cu în­drăzneala ei, încât îşi luase înfăţişarea Morţii Roşii. Veşmântul îi fusese vopsit în sânge, iar fruntea ei largă şi trăsăturile obrazului fuseseră stropite cu acea grozavă culoare purpurie.
Când prinţul Prospero dădu cu ochii de această spectrală arătare (care cu o mişcare înceată şi so­lemnă, ca şi cum ar fi vrut să-şi susţină şi mai bine rolul, se plimba încoace şi încolo printre dansatori), a fost văzut în prima clipă scuturat de un puternic fior de groază sau de scârbă. Dar în clipa următoare fruntea i se înroşi de o oarbă mânie.
— Cine îndrăzneşte, întrebă el cu glas răguşit pe curtenii din juru-i, cine îndrăzneşte să-şi bată joc de noi cu o blestemăţie ca asta? Puneţi mâna pe el şi demascaţi-l, ca să ştim pe cine anume o să spânzurăm la răsăritul soarelui, pe întărituri!
Prinţul se afla în camera de la răsărit, sau camera albastră când a rostit aceste cuvinte. Ele au răsunat puternic şi limpede prin cele şapte săli, căci prin­ţul era un bărbat îndrăzneţ şi voinic şi muzica tă­cuse la un semn al său cu mâna.
În sala de la soare-răsare, în sala albastră, se afla prinţul, şi sta în picioare, cu o ceată de palizi curteni langă el. La îndemnul său, făcură întâi o mişcare înainte, ca şi cum ar fi vrut să se repeadă asupra nepoftitului, care în clipa aceea le era la îndemână, iar acum, cu un pas măsurat şi hotărât, se apropia tot mai mult de cel ce vorbise. Datorită însă unei spaime nelămurite, pe care cutezanţa nebună a stra­niei măşti o inspirase tuturor oaspeţilor, nu s-a gă­sit nici unul să pună mâna pe el, astfel încât, ne­împiedicat de nimeni, el trecu pe lângă prinţ la o depărtare de un pas. Şi în vreme ce, ca un sin­gur om, mulţimea oaspeţilor se retrăgea din mij­locul încăperilor către pereţi, el îşi văzu de drum fără oprire, dar cu acelaşi pas solemn şi măsurat care-l deosebise din capul locului, din camera al­bastră în aceea roşie, din camera roşie în aceea verde, din cea verde în aceea portocalie şi din aceasta în cea albă şi până în cea violetă, fără să se fi făcut o încercare de a-i aţine calea. Dar iată că tocmai atunci prinţul Prospero, nebun de mânie şi de ruşinea laşităţii sale de o clipă, se năpusti în goană prin cele şase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat — de groaza morţii care pusese stăpânire pe toţi. Ţinea în mână un pumnal ameninţător şi în vijeliosul său avânt, se apropiase la doi paşi de străinul ce se retrăgea mereu, când, iată, acesta din urmă, ajuns la capătul sălii de catifea, se întoarse deodată şi-şi înfruntă urmăritorul. Un strigăt ascuţit se auzi, şi pumnalul se rostogoli strălucind pe co­vorul negru pe care, în clipa următoare, se prăbuşi, fără de viaţă, şi prinţul Prospero. Atunci, cu nă­prasnicul curaj al deznădejdii, o mulţime mare de oaspeţi se năpusti deodată în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui înaltă statură se ţinea nemişcată şi ţeapănă la umbra orologiului de abanos. Dar rămaseră muţi de spaimă, dându-şi seama că acel linţoliu funebru şi acea mască de cap de mort pe care ei le înşfăcaseră cu o mânie atât de oarbă nu învăluiau nimic din ce putea fi atins.
Şi acum toată lumea află că Moartea Roşie era de faţă acolo. Sosise pe drum de noapte, ca un tâlhar. Şi unul după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor, aşternute cu o rouă de sânge. Şi fie­care dintre ei muri în deznădăjduita înfăţişare a prăbuşirii sale. Şi viaţa orologiului de abanos se stinse o dată cu viaţa celui din urmă dintre veselii oaspeţi. Şi flăcările trepiedelor şi-au dat şi ele sfârşitul.
Şi bezna, şi ruina, şi Moartea Roşie îşi întinseră peste tot şi peste toate nemărginita lor stăpânire.

Charles Dickens - Omul de la semnal

  
— Hei ! Dumneata de colo !Stătea în picioare, în uşa cabinei, cînd se auzi astfel strigat ţinea în mînă un fanion înfăşurat în jurul băţului său foarte scurt. La prima vedere, dată fiind aşezarea locurilor, n-ai fi spus căte poţi îndoi a cui e vocea; dar în loc să ridice ochii spre drumul unde mă aflam eu, pe buza şanţului de cale ferată, el îşi întoarse privirea spre cealaltă parte, urmărind şinele. Ceva te izbea în gestul său, chiar dacă-mi venea greu să spun ce. Ştiu doar că era destul de izbitor casă-mi atragă atenţia ; şi totuşi silueta omului acestuia părea cocîrjată de distanţă acolo, în fundul şanţului, în timp ce eu mă aflam mult mai sus decît el, atît de scăldat în lumina soarelui care apunea pe-un cer furtunatic încît eram nevoit să-mi apăr ochii cu mîna ca să-l pot vedea.
— Hei ! Dumneata de colo ! Nemaiprivind linia ferată, se întoarse şi, ridicînd ochii, mă observă, acolo unde mă aflam, cumult mai sus decît el.
— E vreun drum care să mă ducă pînă la dumneata ? Aş vrea să-ţi vorbesc.A ridicat ochii spre mine fără să răspundă, şi eu i-am coborît pe-ai mei spre el, fără să mă încumet a-i pune din nou acea întrebare niţeluş zadarnică. In aceeaşi clipă, trecu prin văzduh şi pămînt o vibraţie confuză care se prefăcu în curînd într-o pulsaţie brutală ; apoi se ivi o masă proiectată cu repeziciune în spaţiu, care mă făcu să mă trag îndărăt de teamă — să nu fiu antrenat şi eu. Din acest tren rapid un nor de aburi se ridică spre mine şi se îndepărtă alunecînd pe pămînt; odată risipit, am cercetat din nou cu privirea şanţul şi-am revăzut omul gata să-şi înfăşoare fanionul fluturat la trecerea trenului.Am repetat întrebarea. După un interval în care îmi păru că mă priveşte cu o atenţie susţinută, îmi arătă cu vîrful fanionului său înfăşurat un punct care se găsea la acelaşi nivel cu mine, la două-trei sute de metri distanţă. Ara răspuns: „De acord" şi m-am îndreptat spre punctul acela. Ajuns acolo, am cercetat cu grijă terenul şi am descoperit în cele din urmă că un vag drum în zigzag fusese grosolan cioplit pe povîrniş: am luat-o pe acest drum. Şanţul era foarte adînc şi deosebit de abrupt. Era săpat într-o stîncă lipicioasă, din ce în ce mai umedă pe măsură ce mă apropiam de fundul ei. Lunga traiectorie mi-a dat timp să reflectez la aerul neobişnuit de crispat şi reticent cu care omul îmi indicase drumul. Ajungînd destul de jos pentru a-l zări din nou, l-am văzut în picioare, între liniile ferate pe care le împrumutase trenul, cu o clipă în urmă; din toată atitudinea sa deduceam că mă aştepta. Îşi ţinea sus bărbia cu stînga şi cotul stîng şi-l proptea pe mîna dreaptă, iar braţul drept şi-l ţinea de-a curmezişul pieptului. O atitudine care îţi dădea impresia unei aşteptări atît de atente încît o clipă mă oprii din mers uimit. Am început să cobor din nou şi am ajuns la nivelul şinelor; am pornit-o către el şi, apropiindu-mă, am constatat că era un om cu tenul gălbui, cu o barbă neagră şi sprîncene dese. Postul său se afla într-unul din cele mai singuratice şi mai lugubre locuri din cîte mi-a fost dat să văd vreodată. De o parte şi de alta, un perete pe care se rostogolea piatra tăiată şi care nu lăsa să se vadă decît o fîşie îngustă de cer ; perspectiva nu era, la un capăt, decît o prelungire sinuoasă a acestei mari carcere ; în cealaltă direcţie, perspectiva era mai puţin întinsă; ea se termina cu un semnal roşu mohorît şi cu intrarea şi mai mohorîtă într-un tunel negru, a cărui arhitectură masivă avea un aspect primitiv, neplăcut şi apăsător. Soarele se strecura atît de greu pînă lalocurile acestea încît peste ele plutea o miasmă ucigătoare de pămînt jilav; pe de altă parte, un vînt rece sufla atît de puternic încît deodată îngheţai, ca şi cum aş fi părăsit lumea celor vii. Mă apropiai de el într-atît încît eram gata să-l ating înainte de-a fi apucat să facă o mişcare. Nici atunci nu mă scapă din ochi; se retrase cu un pas înapoi şi ridică mîna. I-am spus cîteva cuvinte: postul pe care-l ocupa nu era foarte singuratic? Îmi atrăsese atenţia de îndată ce-l zărisem de sus. Vizitatorii erau ou siguranţă foarte rari. Puteam oare spera că sînt bineveniţi? El vedea în mine, i-am spus, un om care pur şi simplu îşi petrecuse toată viaţa închis între nişte foarte strîmte limite şi care, liber în fine, purta un interes cu totul nou marilor  întreprinderi feroviare. Acesta a fost sensul cuvintelor mele, dar nu sînt sigur de termenii pe care-i foloseam, căci, în afară de faptul ca nu mă pricep să leg o conversaţie, omul acesta avea într-însul ceva ce mă intimida. Aruncă o privire foarte stranie spre semnalul roşu aşezat aproape de intrarea în tunel şi cercetă împrejurimile cu aerul de-a fi descoperit că lipseşte ceva, apoi îşi întoarse ochii spre mine.L-am întrebat dacă nu cumva grija pentru semnalul roşu face parte din funcţiile sale. Mi-a răspuns cu o voce surdă :
— Ştiţi bine că da. O idee monstruoasă îmi veni în minte; observîndu-i privirea fixă şi înfăţişarea închisă în sine, mi-a trecut prin cap că am în faţă nu un om, ci un spectru. M-am întrebat dacă nu m-au molipsit şi pe mine gîndurile lui.La rindul meu, m-am tras înapoi. Dar retrăgîndu-mă, am descoperit în ochii lui o groază nedefinită pe care i-o inspiram. Descoperirea îmi spulberă ideea monstruoasă.
— Mă priveşti, i-am spus, cu un surîs trudnic, de parcă ţi-ar fi frică de mine !
— Mă întrebam, îmi răspunse el, dacă nu v-am mai văzut odată.
— Unde? Îmi arătă cu degetul semnalul roşu spre care îşi întoarse privirea.
— Acolo? spusei eu. Privindu-mă cu aceeaşi atenţie susţinută, făcu semn că da.
— Dar, bietul meu prieten, ce-aş fi căutat în locul acela? în orice caz, n-am pus niciodată piciorul pe-acolo, de asta poţi fi sigur.
 — Cred că da, îmi răspunse el. Da, pot fi sigur de asta. Părea că se simte mai degajat, şi eu aşijderi. Răspundea grăbit întrebărilor mele, exprimîndu-se inteligent. Avea oare mult de lucru? Da, mai precis, avea răspunderi destul de grele, dar i se cerea mai ales punctualitate şi vigilenţă; ca muncă propriu-zisă -ca muncă manuală — n-avea mai nimic de făcut. Să declanşeze cutare sau cutare semnal, să şteargă felinarele, să apese din timp în timp pe-o pîrghie metalică sau alta, iată ce trebuia să facă. În ce priveşte lungile ceasuri de singurătate care păreau să mă impresioneze atîta, n-avea decît un singur lucru să-mi spună: viaţa lui zilnică se desfăşura de mult în acest fel şi se obişnuise cu ea. Deprinsese o limbă străină prin aceste coclauri, sau măcar învăţase s-o citească, îşi formase o idee personală şi cu totul aproximativă în ce priveşte pronunţarea ; nu se putea deci spune că o poseda cu adevărat. A studiat şi fracţiile, şi zecimalele; s-a apucat şide primele noţiuni de algebră; dar nu avea prea mare talent la socotit; nici în copilărie nu era prea înzestrat. Era obligat oare să rămînă în tot timpul muncii în şanţul ăsta umed şi răvăşit de vînturi, sau se putea căţăra ceva mai sus, în regiunile însorite, şi evada dintre aceste ziduri înalte? Ei bine, asta depindea de moment. Nu totdeauna se circula atît de mult pe linia ferată; depindea de ore şi împrejurări. Pe timp frumos se hotăra să se plimbe dincolo de zona de umbră; dar cum risca în fiecare clipă să fie rechemat de soneria sa electrică şi să-şi dubleze atenţia ca s-o audă cînd se îndepărta, plimbările îi ofereau mai puţină plăcere decît aş fi crezut. M-a poftit în cabina în care se găsea o sobă, un pupitru cu un registru oficial pe care trebuia să noteze informaţiile, o instalaţie telegrafică prevăzută cu un cadran cu mai multe arătătoare şi cu o mică sonerie de care-mi vorbise. Mi-am îngăduit să-i comunic că amremarcat buna sa creştere, o educaţie (îndrăzneam să spun, sperînd să nu se formalizeze din pricina cuvîntului folosit) fără îndoială superioară nivelului său social. Mi-a răspuns că, în genere, asemenea exemple de inadaptare nu se întîlneau prea rar în marile grupuri sociale.Auzise că acelaşi lucru se întîmplă uneori în aziluri, în corpurile de poliţie, în armată. Ştia sigur că aşa stau lucrurile pînă la un anume punct şi cu personalul marilor companii feroviare. În tinereţe studiase ştiinţele naturale (fără îndoială era greu de crezut, văzîndu-l instalat în această nefericită cabană; lui însuşi nu-i venea uşor s-o creadă); urmase cursuri, dar dusese o viaţă atît de împrăştiată încît pierduse orice şansă, afundîndu-se într-atît în mocirlă încît nu s-a mai putut ridica niciodată. N-avea dreptul sa se plîngă. în fond, capul face, capul trage. Era prea tîrziu să ia viaţa de la început.Toate informaţiile pe care le-am rezumat mai sus mi-au fost date calm. Ochii lui negri, care aveau o expresie serioasă, se mutau de la focul din sobă la mine. Din timp în timp, plasa în mijlocul unei fraze un respectuos „domnule", mai ales cînd îmi vorbea despre tinereţea sa ; ca şi cum ar fi vrut să mă facă să înţeleg că nu avea pretenţia de a fi superior aparenţelor. A fost de mai multe ori întrerupt de-o mică sonerie şi a trebuit să descifreze nişte mesaje şi să răspundă. La un moment dat, a fost obligat să iasă în prag, agitînd un fanion la trecerea trenului şi să dea mecanicului un ordin verbal. În exerciţiul funcţiilor sale, observam că e uimitor de precis şi vigilent. Se întrerupea în mijlocul unei fraze şi rămînea tăcut pînă ce-şi sfîrşea lucrul. Pe scurt, aş fi socotit omul acesta ca unul din cei mai siguri şi mai apţi pentru îndeplinirea serviciului, dacă n-aş fi observat cele ce urmează. în două rînduri, în timp ce-mi vorbea, îl văzui întrerupîndu-se, pălind, întorcîndu-şi ochii spre mica lui sonerie care nu sunase, deschizînd uşa cabinei (închisă de obicei ca să nu lase să intre umiditatea nesănătoasă deafară) şi îndreptîndu-şi ochii spre semnalul roşu de la intrarea tunelului. De fiecare dată, cînd se întoarse lînga sobă, avea acelaşi aer misterios pe care-l observasem de departe, fără a-l putea defini. Ridicîndu-ma să-mi iau rămas bun, i-am spus:
— Am impresia că am găsit, în sfîrşit, în dumneata un om mulţumit cu propria lui soartă! (Mi-e puţin ruşine să mărturisesc că am rostit aceste cuvinte mai mult pentru a-l forţa lamărturisiri.)
— Cred că am fost mulţumit pe vremuri, îmi spuse el, cu aceeaşi voce surdă de la început. Dar acum sînt foarte tulburat domnule, foarte tulburat. Am văzut cum regreta amarnic cuvintele rostite. Dar le rostise, iar eu le-am relevat de îndată.
— Şi de ce ? De ce eşti tulburat ?
— E foarte greu să vă explic, domnule. E foarte greu de spus. Dacă mai veniţi o dată să mă vedeţi, mă voi strădui s-o fac.
— Dar sînt absolut hotărît să mă întorc. Spune-mi cînd.
— Plec mîine dimineaţă devreme, dar sînt de serviciu de la orele zece seara în sus, domnule.
— Atunci am să vin la unsprezece, îmi mulţumi şi ieşi cu mine din cabină.
— Vă luminez drumul cu lanterna, domnule, îmi spuse el, cu aceeaşi voce surdă, pînă ce regăsiţi cărarea. O dată ce vă aflaţi pe drum, să nu ţipaţi, şi nici atunci cînd ajungeţi sus! Auzind aceste cuvinte, am avut senzaţia că mi s-a făcut dintr-o dată mai rece decît pînă atunci, dar i-am răspuns simplu :
—    De acord.
—Şi să nu ţipaţi cînd veţi coborî din nou mîine seară. Îngăduiţi-mi să vă mai pun oîntrebare. De ce-aţi strigat astă-seară: „Hei ! dumneata de colo"?
—    Ei, drace ! nu ştiu de ce, i-aim zis. Trebuie să fi strigat într-adevăr ceva în genul ăsta...
—    Nu, domnule, nu „ceva în genul ăsta". Exact cuvintele pe care le-aţi auzit. Le cunosc prea bine.
—    Să zicem că am rostit exact aceste cuvinte. Am făcut-o, fără îndoială, findcă te vedeam acolo jos.
—    N-aveaţi nici un alt motiv ?
—    Ce alt motiv sa fi avut ?
—    N-aveaţi impresia că o forţă supranaturală vi le dicta?
— Nu îmi spuse „buna seara" şi ridică lanterna. Pornii de-a lungul şinelor de cale ferată (cu impresia foarte neplăcută că un tren venea pe urmele mele) pînă în clipa cînd am regăsit cărarea. Eramai uşor urcuşul decît coborîşul şi am ajuns fără greutate la han. Ţinîndu-mă de cuvînt, în seara următoare am luat-o pe prima serpentină a drumului, în clipa în care se auzea orologiul vestind
în depărtare orele unsprezece. El mă aştepta la capătul de jos al drumului, cu lanterna în mînă.
—    N-am strigat, i-am spus în momentul revederii, am dreptul să vorbesc acum?
—    Vă rog, domnule.
—    Atunci bună seara, i-am spus, întinzîndu-i mîna.
 — Bună seara, domnule, mi-a răspuns, întinzîndu-mi-o pe-a lui.După care ne-am îndreptat, unul lîngă altul, către cabina lui; am intrat, am închis uşa, şi ne-am aşezat amîndoi lîngă sobă.
— Acum m-am hotărît, domnule, începu el vorba aplecîndu-se înspre mine îndată ce ne-am aşezat şi vorbind aproape în şoaptă, m-am hotărît să vă răspund fără cadumneavoastră să mă întrebaţi încă o dată despre pricinile tulburării mele. V-am luat ieri seară drept altcineva. Asta mă tulbură.
—    Confuzia?
—    Nu. Cealaltă persoană.
—    Cine e?
—    Nu ştiu.
— Cineva care-mi seamănă ?
 — Nu ştiu. Nu i-am văzut niciodată faţa, pe care şi-o ascunde regulat cu mîna stîngă, în timp ce-şi mişcă dreapta. Şi-o mişca violent. Aşa. Am urmărit mişcarea din ochi. Era mişcarea unei mîini care gesticula cu extremă vehemenţă şi intensitate, parcă ar fi vrut să spună: „Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă de-aici"
 — Într-o seară, pe lună plină, îmi spuse omul nostru, stam în colţul acesta, cînid am auzit deodată un glas care striga: „Hei ! Dumneata de colo !" M-am ridicat dintr-o săritură, m-am uitat afară şi am văzut cealaltă persoană în picioare sub semnalul roşu din apropierea tunelului: mîna i se mişca, agitată, aşa cum v-am arătat. Vocea părea răguşită de atîta strigat, şi urla : „Atenţie! Atenţie!" apoi din nou : „Hei ! Dumneata de colo! Atenţie!" Mi-am luat felinarul, întorcîndu-l înspre semnalul roşu şi m-am năpustit spre persoana aceea, strigîndu-i: „Ce se întîmplă? Ce s-a petrecut? Unde e primejdia ? "Persoana se afla tocmai la intrarea tunelului obscur. Apropiindu-mă, m-am mirat că se încăpăţînează să-şi ascundă ochi cu palma. Am alergat pînă în dreptul ei, am întins mîna să-i descopăr faţa, cînd deodată a dispărut.
 — În tunel? l-am întrebat.
 — Nu. Am mers mai departe, am făcut încă cinci sute de metri, în tunel. M-am oprit atunci şi, ridicînd lanterna deasupra capului, am putut zări pe pereţi cifrele care indică distanţele; am descifrat petele de umiditate şi picurii de apă prelinşi pe pereţi şi curgînd de pe bolţi. Am ieşit luînd-o la fugă mai repede decît intrasem (căci locul îmi inspira o spaimă ce n-o puteam învinge) şi am cercetat toate locurile din jurul semnalului roşu cu ajutorul lanternei roşii pe care o purtam cu mine ; m-am suit pe scara de fier pînă la galeria de deasupra, am coborît iar, şi-am revenit aici alergînd tot timpul. Am trimis un mesaj telegrafic posturilor celor mai apropiate: „S-a dat alarma. E ceva anormal?" Din două locuri mi s-a răspuns: „Totul eîn regulă". Cuvintele lui au făcut să simt un deget de gheaţă plimibîndu-mi-se pe şira spinării. Am luptat împotriva acestei senzaţii şi m-am străduit să-i demonstrez că a fost victima unei iluzii optice; i-am declarat că asemenea năzăriri provocate de-o afecţiune a nervilor delicaţi care asigură funcţiile ochiului tulbură adesea pe unii bolnavi; e un fapt binecunoscut, i-am spus, că mulţi bolnavi au înţeles în cele din urmă natura răului lor şi au putut să stabilească sursele, întreprinzînd cîteva experienţe asupra propriei lor persoane.
 — În ce priveşte ţipetele imaginare, am adăugat, te rog să asculţi, fie şi numai o clipă, zgomotul vîntului în această vale artificială în timp ce vorbim cu jumătate glas, şi melodiile ciudate ce le înstrună pe firele de telegraf, întocmai ca pe corzile unei harpe! Am ciulit urechea în tăcere cîteva clipe în şir, apoi mi-a răspuns că orice-aş spune, ştia el foarte bine cum stau lucrurile şi în privinţa vîntului, şi a firelor de telegraf, el, care-şi petrecea nu o dată noaptea toată în acest loc, în plină iarnă, singur, şi fără să închidă ochii. Şi îşi mai îngădui să-mi spună că nu-şi terminase povestirea. I-am cerut iertare că l-am întrerupt; mi-a pus atunci mîna pe braţ şi a adăugat în şoaptă:
— N-au trecut şase ore de la apariţia persoanei, cînd a avut loc un accident memorabil pe linia ferată, şi după nici patru ceasuri s-au scos din tunel sumedenie de răniţi şi morţi; au trebuit să treacă prin chiar acel loc unde zărisem persoana. Am simţit un fior neplăcut din creştet pînă în tălpi, dar, pe cît am putut de repede, mi-am revenit.
— Nu se poate nega, i-am spus atunci, o remarcabilă coincidenţă, demnă de atenţia noastră şi în stare să te impresioneze într-adevăr. Dar nu se poate tăgădui că asemenea coincidenţe, tot atît de remarcabile, se produc în mod curent, şi trebuie să ni le amintim atunci cînd cercetăm un caz de acest fel. Fireşte, sînt gata să recunosc, am adăugat, crezînd că-i pot preveni obiecţia, că oamenii cei mai cu picioarele pe pămînt nu ţin seama de aceste coincidenţe în previziunile pe care le fac în viaţa de toate zilele. Din nou îşi ceru îngăduinţa să observe că nu-şi terminase povestirea. Din nou îi cerui iertare că mi-am îngăduit să-l întrerup.
— Aceste întîmplari, mi-a spus, punîndu-şi din nou mîna pe braţul meu şi aruncînd o privire îndărăt, cu ochii lui adînciţi in orbite, toate acestea s-au petrecut exact acum un an. După şase ori şapte luni îmi revenisem din emoţie şi surpriză, cînd, într-o dimineaţă, în zori,aflîndu-mă în faţa uşii acesteia, mi-am îndreptat privirea spre semnal şi am revăzut spectrul. A tăcut şi m-a privit fix.
—    Şi striga?
—    Nu. Tăcea.
 — Mişca mîna?
— Nu. Se sprijinea de mînerul semnalului şi îşi ascundea faţa cu amîndouă mîinile. Aşa. Pentru a doua oară îi urmăream din ochi pantomima. Era o pantomimă funebră. Am văzut multe morminte împodobite cu statui cărora sculptorul le imprimase aceeaşi atitudine.
—    Şi te-ai îndreptat spre el?
— Am intrat iar aici, m-am aşezat, în parte pentru a-mi recăpăta sîngele rece, în parte pentru că vedenia aceea mă făcuse să-mi pierd cunoştinţa. Cînd am ieşit, se făcuse ziuă şi spectruldispăruse.
— Şi nu s-a mai întîmplat nimic? Nici un eveniment n-a urmat? Mi-a atins braţul de două sau trei ori cu arătătorul, plecîndu-şi de fiecare dată capul cu un aer lugubru:
— În aceeaşi zi, un tren a ieşit din tunel; în clipa cînd trecea prin faţa mea, mi s-a părut că văd un mare număr de capete şi braţe adunate în uşa unui vagon; am observat că toţi călătorii agitau ceva în mînă. Mi-am dat seama de asta la timp, ca să apăs pe semnalul de oprire. Mecanicul a oprit aburul şi a pus frîna, dar trenul a mai înaintat încă vreo sută şi cincizeci de metri de aici. Am alergat după el şi, în timp ce alergam, auzeam ţipete şi strigăte înspăimîntătoare. O tînără foarte frumoasă murise subit in compartimentul ei; i-au coborît corpul aici şi l-au aşezat pe podea, între mine şi dumneata. Mi-am tras înapoi scaunul fără să vreau: am ridicat ochii de la colţul podelei pe care mi-l arăta ca să-l privesc în faţă.
— Totul e adevărat, domnule. Tot ce vă spun e adevărat. Vă povestesc toate întîmplările acestea întocmai cum s-au petrecut. N-am găsit nimic de răspuns, nimic potrivit; mi se uscase gîtul. Vîntul comenta povestirea, stîrnind în firele de telegraf geamăt lung de jale. El urmă:
— Şi-acum, domnule, ascultaţi-imă bine, şi veţi înţelege cît de tulburat mi-e sufletul. Spectrul s-a reîntors acum o săptămînă. De-atunci revine cînd şi cînd, la intervale neregulate.
—    Lîngă semnalul roşu?
—    Lîngă semaforul care dă semnalul roşu.
— Ce mişcări face? El reproduse cu mai multă nerăbdare şi intensitate, dacă se poate, decît prima oară gestul care părea să spună : “Pentru numele lui Dumnezeu, depărtează-te!"Apoi urmă:
— Nu-mi mai lasă nici un pic de răgaz, nici o clipă de linişte. Strigă, lungi clipe în şir, îngrozit! „Hei ! dumneata de colo! Atenţie,! Atenţie!" îmi face semne. îmi pune în funcţie soneria... Profitînd de ocazie, îl oprii imediat.
—    A făcut-o să sune şi ieri seară, în timpul vizitei mele, cînd te-ai ridicat ca să te îndrepţi spre uşă?
—    Da. De două ori.
— Ei bine ! i-am spus, vezi ce feste îţi joacă imaginaţia? Aveam ochii fixaţi asuprsoneriei şi urechea ciulită. Ori, pe cît de adevărat e că mă aflu în faţa dumitale, pe atît dadevărat e că de astă dată n-a sunat de două ori. Nu. Nici acum, nici altă dată, afară numai de clipa cînd e declanşată normal de gara care comunică astfel cu dumneata. Dădu din cap.
— Nu m-am înşelat încă niciodată, domnule, în privinţa asta. N-am confundat niciodată soneria spectrului cu cea a unui funcţionar. Soneria fantomei are o vibraţie, un timbru foarte specific, care nu se poate datora nici unei alte cauze; n-am putut să-mi dau seama dacă mişcarea se percepe şi cu ochiul liber. Nu mă surprinde că n-aţi auzit vibraţia. Dar eu, eu am auzit-o.
— Şi ai avut impresia că spectrul era acolo, cînd te-ai uitat afară ?
— Spectrul era acolo.
—De ambele daţi ? El repetă, energic:
—    De ambele daţi.
— Vreţi să mergem împreună pînă la uşă, să vedem dacă e acolo în clipa asta? Îşi muşcă buza şi păru să ezite, dar se ridică. Am deschis poarta şi am făcut un pas afară, în timp ce el rămase în prag. Se vedea semnalul roşu de avertizare. Se vedea şi gura lugubră a tunelului. Se vedeau pereţii mari, stîncoşi şi jilavii ai şanţului. Se vedeau şi stelele pe cer.
— Îl vezi ? îl întrebai, cercetîndu-i atent faţa. Avea ochii puţin ieşiţi din orbite şi privirea crispată, dar fără îndoială nu atît de crispată pe cîtera a mea în clipa în care m-am întors neliniştit înspre partea aceea.
—    Nu, a răspuns el; nu e acolo.
— De acord, am răspuns eu.
Am intrat iarăşi, am închis uşa şi ne-am aşezat. Mă întrebam cum pot trage foloase de pe urma avantajului pe care-l dobîndisem asupra lui, dacă era vreun avantaj, cînd el reluă conversaţia pe-un ton perfect firesc; nu avea aerul să mediteze asupra faptului că nu eram de acord asupra unei chestiuni de fapt, astfel că mă simţeam eu însumi într-o poziţie extrem de slabă.
— Acum, domnule, trebuie să fi înţeles într-adevăr că faptul care mă tulbură într-atîta e întrebarea : ce vrea spectrul cu mine? I-am mărturisit că nu eram sigur a-l fi înţeles pe deplin.
— Despre ce vrea să mă prevină? reluă el gînditor, cu ochii aţintiţi asupra focului şi neprivindu-mă decît din vreme în vreme. Care e primejdia? Unde e primejdia? O primejdie pluteşte undeva peste linia ferată. O nenorocire cumplită e gata să se producă. N-am dreptul să mă îndoiesc de astă dată, după cele două întîmplări precedente. Dar nu e oribil să fiu astfel urmărit? Ce să fac? Îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea. Era înfrigurat. Avea febră.
— Dacă aş trimite un mesaj telegrafic de alarmă într-o parte sau în cealaltă, sau în ambele părţi, n-aş putea da şi motivul pentru care-o fac, urmă el, ştergîndu-şi mîinile cu batista. Mi-aş atrage neplăceri fără să aduc vreun serviciu. M-ar crede nebun. Iată cum s-ar petrece lucrurile: Primul mesaj : „Atenţie! Pericol!" Răspuns: „Pericol de ce? Şi unde?" Al doileamesaj: „Nu ştiu nimic, dar vă implor, fiţi atenţi!" Aş fi dat afară. Ce se poate face? Omul suferea atîta că-ţi era milă să-l vezi. Era chinul unui spirit conştiincios, pe care-l tortura nespus o răspundere de neînţeles pentru nişte vieţi omeneşti.
— Prima dată cînd l-am văzut sub semnalul de avertizare, urmă el aruncîndu-şi pletele negre pe spate şi trecîndu-şi inîinile pe frunte de mai multe ori, într-un acces de spaimă febrilă, de ce nu mi-a spus unde se va produce accidentul — dacă trebuia într-adevăr să se producă? De ce nu mi-a spus ce să fac ca să-l evit — dacă, dimpotrivă, se putea evita? De ce şi-a ascuns a doua oară faţa în loc să-mi spună: „Tînăra asta va muri, trebuie să rămînă acasă" ? Şi dacă, de ambele daţi, a apărut numai ca să-mi demonstreze că avertismentele lui erau întemeiate, şi să mă pregătească pentru a treia sa ivire, de ce nu m-a prevenit acum limpede ? Şi de ce m-a ales tocmai pe mine, Doamne, Dumnezeule? Pe mine care nu sînt decît un biet semnalizator rătăcit cu slujba în locul ăsta singuratic! De ce nu s-a adresat cuiva mai sus-pus, în care s-ar avea încredere şi care ar putea acţiona ?
VăzînduJ în ce stare e, am înţeles că, în interesul nefericitului însuşi, ca şi în interesul general, tot ce aveam mai bun de făcut pentru moment era să-l liniştesc. De aceea, lăsînd deoparte diferendul nostru în ce priveşte realitatea sau irealitatea halucinaţiilor sale, i-am arătat că oricine îşi face conştiincios datoria se află pe drumul cel bun şi că trebuie să se simtă împăcat cunoscîndu-şi limpede cel puţin îndatoririle, dacă nu-şi poate judeca cu aceeaşi limpezime vedeniile ce-l descumpănesc. Am avut mai mult succes în această nouă strădanie decît în încercările precedente de a-i dovedi că se află în greşeală. S-a liniştit; ocupaţiile lui profesionale îi cereau o atenţie tot mai susţinută pe măsură ce noaptea se scurgea; l-am părăsit către orele două noaptea. M-am oferit să rămîn cu el toată noaptea, dar nici n-a vrut săaudă de asta. De ce să nu mărturisesc că m-am uitat de mai multe ori la semnalul roşu urcînd pe potecă şi că nu-l găseam de fel pe gustul meu, ba că m-aş fi simţit foarte prost dacă patul meu is-ar fi aflat dedesubtul lui ? Nu-mi prea plăcea povestea cu accidentul, nici cea cu moartea fetei. De ce n-aş mărturisi-o? Dar ce mă preocupa cel mai mult era atitudinea pe care trebuia s-o iau, ca depozitar al confidenţelor sale. Desigur, omul era inteligent, vigilent, sîrguincios şi punctual; dar cît va fi astfel, ţinînd seama de starea lui actuală de spirit ? Deşi într-o funcţie subalternă, avea răspunderi mari. M-aş fi simţit oare personal dispus să-mi dau viaţa pe mîinile lui, în cazul în care securitatea mea ar fi depins de precizia cu care ar fi executat o anumită sarcină? Nu mă părăsea gîndul că ar fi fost o perfidie din parte-mi sa comunic superiorilor săi ceea ce îmi spusese, fără să-l înştiinţez mai întîi pe el şi fără a-i fi propus un soi de compromis; m-am hotărît în cele din urmă să mă arăt gata a-l însoţi la cel mai bun medic ce l-am fi putut găsi în regiune şi să-i cer părerea (pentru moment n-aş încredinţa taina sa nimănui). Orele de serviciu urmau să se schimbe, îmi spusese el în seara următoare; trebuia să părăsească lucrul cu o oră sau două după răsăritul soarelui şi să-l reia la căderea nopţii. Îl anunţasem că voi reveni în acel moment în seara următoare era un timp minunat afară şi am ieşit devreme ca să profit de el. Soarele nu dispăruse încă de tot în timp ce traversam un drum nepietruit, foarte apropiat de şanţul cel mare. Mi-am spus că aveam să-mi continui plimbarea timp de încă o jumătate de ceas; că-mi va trebui încă o jumătate de oră ca să mă întorc, ceea ce în total însemna un ceas, şi că va fi vremea atunci să cobor pînă la cabina semnalizatorului meu.
Înainte de a-mi continua drumul, am înaintat pe buza şanţului şi am aruncat automat o privire în fundul lui, aflîndu-mă în acelaşi loc ca în ziua în care dădusem cu ochii de el pentru prima dată. N-aş fi în stare să descriu freamătul ce mă cuprinse cînd dădui cu ochii, la intrarea în tunel, de-o arătare cu forme omeneşti, care avea mîna stingă în faţa ochilor şi care îşi mişca violent dreapta. Groaza de nespus care pusese stăpînire pe mine a fost de scurtă durată; într-o clipă mi-am şi dat seama că apariţia aceasta cu forme omeneşti era pur şi simplu un om şi că mai era un mic pîlc de oameni la cîţiva paşi de el; am avut impresia că repeta gestul pentru a mă arăta acestora din urmă. Semnalul roşu de avertizare nu se aprinsese încă. Dedesubt se ridicase un soi de mic cort, foarte scund, cu ajutorul cîtorva ţăruşi şi al unei sape; cortul nu părea maimare decît un pat şi îl vedeam pentru prima oară în acest loc. Cu presimţirea irezistibilă a unui accident, cu teama trezită pe loc şi amestecată cu remuşcarea de a fi pricina unei ireparabile nenorociri, fiindcă îl lăsasem singur pe cantonier la postul său, neglijînd să atrag atenţia că i-ar trebui supravegheate gesturile şi controlată munca, am coborît cît am putut de repede pe poteca în zigzag.
 — Ce se întîmplă aici? i-am întrebat pe cei care se aflau în locul acela.
— Semnalizatorul a fost ucis azi-dimineaţă.
— Cel care lucra în cabina asta?
—    Da, domnule.
— Cel pe care-l cunoşteam?
— Dacă l-aţi cunoscut, îl veţi putea recunoaşte, mi-a spus omul care a luat iniţiativa să-mi răspundă la întrebări, descoperindu-şi capul în semn de reculegere pentru a ridica un colţ al prelatei ce acoperea mortul. Nu s-a schimbat la faţă.
— O! Cum... cum s-a întîmplat asta? am întrebat, privind oamenii, pe rînd, în timp ce prelata îi cădea din nou pe obraz.
— A fost răsturnat de-o locomotivă, domnule. Îşi cunoştea meseria ca nimeni altul. Dar rămăsese prea aproape de şine. S-a întâmplat exact în zorii zilei. Tocmai stinsese semnalul şi era cu lampa în mînă. Cînd maşina a ieşit din tunel, omul era întors cu spatele la ea, şi a fost brusc aruncat înainte. Băieţandrul ăsta conducea locomotiva, şi tocmai ne arăta cum s-au petrecut lucrurile. Arată-i şi dumnealui, Tom, cum s-a întîmplat.
Omul căruia i se adresa era îmbrăcat simplu, într-o haină închisă; s-a postat din nou la intrarea tunelului şi a spus:
— Am trecut de ultima cotitură a tunelului, domnule, cînd l-am observat la celălalt capăt, ca printr-un binoclu. N-am avut vreme să micşorez viteza şi ştiam că e foarte prudent. Cum nu părea să dea atenţie şuierului, am oprit în momentul cînd am ajuns şi i-am strigat dinrăsputeri.
— Ce ai strigat?
— Am spus : „Hei! Dumneata de colo! Atenţie! Atenţie! Pentru numele lui Dumnezeu, depărtează-te !"
Am tresărit.
— Ah ! Am trecut un moment greu, domnule. N-am încetat să strig. Am dus mîna stîngă în faţa ochilor, să nu văd nimic, şi pînă la sfîrşit i-am tot făcut semne cu cealaltă mînă. Dar n-a slujit la nimic.
N-aş vrea să prelungesc povestirea, insistînd în special asupra uneia sau alteia din împrejurările ciudate pe care le conţine, dar în încheiere ţin să subliniez o coincidenţă: strigătele conductorului reproduceau nu numai cuvintele pe care mi le-a repetat nefericitul cantonier, spunîndu-mi că-l obsedează, dar şi fraza care mi-a părut  (mie, nu lui, şi numai în gînd)  că ar corespunde gestului pe care-l  mimase în faţa mea.


Traducere Veronica Porumbacu

Rainer Maria Rilke - Glasul unui sărman pe care îngerul îl ţine de mână

 
În toiul judecăţii,

senin,

Părinte, renunţ.

Ce văd e mai puţin

decât ce eu, mereu

ştiut-am:

splendoarea-mbătătoare

a tot ce de când sunt

pierdut-am.

Tu oare ştii -

cât de departe

simţirile îmi colindau

când dinaintea

azilului de noapte

tăcut şedeam

în nopţile clare,

de jos, ascultând

a stelelor şoapte?

Câini rătăceau

slobod, în jurul

nepreţuitelor mele

simţiri.

Sub poduri, unde

m-am adăpostit,

avutul inimii

mi-a fost sporit

nemărginit.

şi neaua din

pantoful scâlciat

mi se topea

la fel de blând,

la fel de lin,

ca lacrimile unui prunc

mângâiat.

Paris, iarna 1913/1914