Charles Baudelaire - Zorii

În curte la cazarmă se-aude goarna tare
Și vântul dimineții tot suflă-n felinare.

Sunt orele la care adolescenții bruni
Cu fața-ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni,
Când, ca un ochi de sânge ce-ncepe să se zbată
În zi despică lampa o rană-mpurpurată,
Iar suflete captive în trupuri pământii
Imită lupta lămpii cu zorile de zi.
Precum un chip pe care vezi lacrimi că usucă
Văzduhul frisonează de lucruri ce-s pe ducă.
De scris e frânt bărbatul, femeia de amor,
Iar casele fumează din hornurile lor.
Femeiile de stradă, cu pleopa-le lividă.
Încep, căscându-și gura, o zi de somn stupidă,
Sărmanele, târându-și mamelele lor reci,
Își suflă-acum în vreascuri și-n degetele seci.
Și-i ora când, sub cerul ce pare de leșie,
Sporește suferința femeii-n lehuzie.
Ca un suspin ce iscă talaz de sânge roș
Se-aude crud prin ceață un cântec de cocoș.
În pâcla dimineții se scaldă edificii,
În timp ce muribuzii, ajunși pe la ospicii,
În horcăieli și spasme își dau un ultim suflu
Și se întorc acasă curvarii de la lucru.

Acuma Aurora, în rochia ei verde,
Plutește peste-o Senă cu apele deșerte,
Pe când, bătrân, Parisul, precum un lucrător,
Apucă niște scule și dă la muncă zor.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Fântâna de sânge

Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca
Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge și și îi ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.

Când prin oras se scurge, în șiroirea-i grea,
El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Și colorând sălbatic în roșu-aprins natura.

Eu m-am rugat adesea de vinu-nșelător
Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină.

Și i-am cerut iubirii un somn liniștitor,
Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură.  


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - O călătorie în Cythera

Ca pasărea de slobod, întraripatu-mi duh
Dădea ocol, în zboru-i, catargelor făloase;
Plutea alene nava sub ceruri radioase
Întocmai cum plutește un înger prin văzduh.

Ce insulă-i aceasta? Cythera ni se-mbie!
Țărmi altădată-n farmec și vraja neîntrecuți,
Banalul Eldorado-al flăcăilor trecuți.
Priviți și luați aminte:acum e-o stâncărie.

Ostrov cu dulci secrete și mândre sărbători,
A anticei Venere mirifică fantomă
Deasupra mării tale planează-n chip de-aromă
Și răspândește-n suflet iubire și langori.

O blând ostrov, prin care pluteau petale roze.
Și-l adorară-n veacuri popor după popor,
Iar boarea-nmiresmată a laudelor lor
Plana precum tămâia peste grădini de roze

Sau al privighetorii suspin îndurerat.
Cythera e o țară acum cu șesuri vide
Și veșnic tulburată de țipete-ascuțite.
Întrevedeam acolo și un obiect ciudat

O, nu era un templu cu umbră-ocrotitoare
A cărui preoteasă, cu gândul dus la flori,
Mergea să-și răcorească-ale trupului dogori
Descopciindu-și haina spre briza trecătoare!

Când nava fu aproape de țărmurele teș,
Speriind tot păsăretul cu pânzele-i sprințare,
Văzurăm că e vorba de o spânzurătoare
Cu siluera-i neagră, așa ca un cipreș.

Iar pasări mari de pradă, de foame asmuțite,
Se cățărau de-a valma pe-un spânzurat putrid
Rupând de pretudindeni, cu pliscul ascuțit
Din putregaiu-cela cu coaste ciuruite.

Îi erau ochii găuri, din pântecu-i scobit
Se prelingeau pe pulpe hâd mațele afară,
Casapiii lui feroce cu pliscuri și cu gheară
Mușcând cu sârg din dânsul lăsatu-l-au scopit.

Pizmașe patrupede roiau pe la picioare
Cu boturi ridicate urlând și adulmecând.
Și-o fiară mai voinică se agita bolând
La mijloc, ca un gâde-asistat de ajutoare.

Localnic al Cytherei, născut de cerul sfânt ,
Tu rabzi cu resemnare imundele insulte,
Plătind în felu-acesta bicisnicele-ți culte.
Păcatele, ce-ți luară și dreptul la mormânt.

O spânzurat ridicol îți înțeleg durerea
Și, cu infama-ți soartă fraternizând deplin,
Îmi strevezește dinții, născut din vechiu-mi chin,
Ca o vomitătură, un râu amar ca fierea.

În fața ta biet diavol, care îmi eși emul,
Șimții din nou în mine iscându-se acele
Pliscuri de corbi și boturi hulpave de pantere
Ce altadată carnea mi-o sfîșiară dur.

-Era în pace cerul și marea albăstrie
Dar mie–mi părea totul cernit și sângeros,
Iar inima-mi de atuncea, ca într-un giulgiu gros,
E-nmormântată toată-n această-alegorie.

În insula ta, Venus, eu am putit găsi
Doar chipul meu simbolic într-o spânzurătoare;
-O, Doamne, dă-mi curajul și îndrăzneala mare
Fără dezgust la suflet și trup de-a mă privi.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Visul unui curios

Cunoști, la fel ca mine, dureri încântătoare
Și-ți spui vreodată: Omul, ah, cât e de bizar!
-Mă pregăteam de moarte. Simțeam că-n mine-apare,
Și jind, dar și oroare, un rău particular,

Speranța și angoasă și-, n fine, acceptare.
Pe cât scurgea nisipul clepsidrelor, fatal,
Pe-atât mi-era tortura prilej de jubilare.
Mă despărțeam de vechiul meu loc familiar,

Eram precum copilul avid de un spectacol,
Urând nespus cortina, așa ca pe-un obstacol,
Și, brusc, realitatea m-a năpădit, avan.

Pe neștiut murisem și in jurul meu lumina
Avea ceva teribil. Ce? Asta-i tot? Cortina
Se ridicase, însă eu tot mai așteptam.

traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Sfârșitul zilei

Într-o lumină spălăcită
Aleargă, cântă, joacă tont
Viața asta zăpăcită
Dar iată că la orizont

Voluptuoasa noapte vine
Ce poate foamea potoli
Și șterge tot, chiar și rușine.
Poeul spune: Vremea mi-i,

Trudit la duh ca și la oase,
Să gust acum o tihnă grea:
Cuprins de visuri tenebroase

Eu vrea pe spate-a mă culca,
Înfășurat ca-ntr-o perdea
În voi,o bezne răcoroase.

traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Moartea artiștilor

De câte să scutur din clopoței, râzând,
Și să-ți sărut obrazul ursuz, caricatură?
Spre-a-mi săgeta idealul, cu mistica-i natură,
Din tolba-mi câte suliți voi mai avea de frânt?

Da, spiritele noastre vor complota oricând
Și vom dărma cu sigur nu doar o armatură
Pâna-a nu da cu ochii de marea Creatură.
Cu pofta-i infernală, suspin în noi iscând

Unii nu știu ce Idol îi poartă și cășună,
Dar scuptorii aceștia damnați, stigmatizați,
Ce merg izbindu-și pieptul și fruntea cu nesaț,

Mai speră, tenebroasă și stranie fortună,
Ca Moartea, preschimbată-ntr-un soare arzător
Să risipeasca floarea din creierele lor.
  

traducere Octavian Soviany

  

Charles Baudelaire - Moartea săracilor

Doar moartea mai e-n stare în viață să ne ție
Și ea ni-i scopul vieții, speranța ce de-acum
Ca un balsam puternic ne-mbată, dă tărie,
Făcând ca până seara să-ntârziem pe drum.

Prin frig și prin zăpadă și-a vântului mânie
Ea-i singura lumină din zarea-ne de scrum,
E hanul ce primește mereu în ospeție,
Unde te așezi și-n față bucate ți se pun

E-un înger care ține-ntre degetele sale
Întregul somn și visul ca pe un dar extatic
Ce culcușește-ntruna cu oamenii pauperi.

E-o glorie zeiască, îmbelșugat hambar e
Pentru sărac e punga și leagănul lui antic,
Portic ce se deschide de-a dreptul către cer.

traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Moartea amanților

Vom avea largi paturi cu miresme-ușoare
Și niște sofale-adânci ca un mormânt,
Iar pe etajere vor fi flori bizare
Pe sub mai frumoase ceruri învăscând.

Folosindu-și spornic ultima dogoare
Inimile nostre or să ardă blând.
Reflectându-și focu-n spiritele care,
Două-oglinzi, cu totul gemene își sînt.

Într-o seară albastră și trandafie
Vom schimba un fulger unic, ce-o să fie
Ca o suspinare grea de bun rămas.

Pînă ce un Înger, ușa dând deoparte,
Va veni să-nvie, cu ferice-obraz,
Palidele-oglinde, flăcările moarte.

traducere Octavian Soviany
 

Charles Baudelaire - Femeile damnate

La focul pal al lămpii, cuprins parcă de jinduri
Sta Hipolita-n perne adânci și tot visa
Acele fără seamăn, puternice alinturi
Ce-au tras a naivității ei pudice perdea

Și căuta cu-o lungă privire tulburată
Al inocenței sale azur îndepărtat,
Întocmai ca drumețul, când se mai uită-o dată
Spre orizontu-albastru ce-n urmă l-a lăsat.

Iar ochii ei, prin care se moleșau alarme,
Plăcerea mohorâtă, tot chipul ei vâlvoi,
Și brațele-i ca niște zădărnicite arme,
Pentru plăpându-i farmec erau podoabe noi.

Culcată la picioare, de voluptate beată,
O pârjolea Delfina cu ochii ei fierbinți,
Precum veghează fiară robustă la o pradă
Ce poartă deja semnul tăioșilor săi dinți,

Putere-ngenucheată, cu slăbiciunea față ,
Își savura izbânda, potiru-i triumfal
Și se-ntindea spre dânsa, cu grația-i semeață,
Ca pentru a culege o multumire-n dar.

Ea căuta în ochii căzuți întru ispită
Tot imnul ce plăcerea-l îngână pe tăcut
Și-acea recunoștință sublimă, infinită.
Ce scapă de sub pleoape, ca un prelung gemut.

-„O Hypolita, suflet prea delicat ce-ți este?
Pricepi acum că nu-ți poți bobocii oferi,
Sub chipul unei jertfe de mii de ori funeste,
La vânturile aspre ce doar i-ar ofili?

Săruturile mele-s ca niște efemere,
Când se ating, ușure, de fața unui lac,
Pe când amantul lasă pe trupu-ți urme grele,
Ce parcă-s niște brazde și numai rău îți fac.

Vor trece peste tine în goană cu copita.
Ca niște cai sau bivoli, în fuga lor cea grea.
Întoarce cu fața spre mine, Hypolita,
Tu, tot ce am pe lume și jumătatea mea!

Privește-mă cu ochii-ți cei plini de azur și stele!
În schimb, pe o privire ca un balsam vrăjit,
O să-i ridic plăcerii tot noi și noi perdele
Și o să-ți dărui visuri ce-s fără de sfârșit.”

Răspunse Hipolita cu vocea ei sfioasă:
- „Tu știi că nu-s igrată, nici rea de felul meu
Delfina mea, dar sufăr, neliniștea m-apasă
Ca după un teribil și tenebros supeu

Și simt cum mă încearcă o groaznică teroare,
Că mă-nconjoară spectre și revenanți mișei,
De parc-aș fi purtată pe drumuri mișcătoare
Ce-o zare ca de sânge le-nchide-n cercul ei.

Am săvârșit noi oare vreo faptă condamnată?
-Spune-mi de poți ce spaime anume mă cuprind:
Atunci când spui că-s înger eu mă cutremur toată
Dar buzele-mi spre tine cu sete se întind.

Nu mă privi într-astfel, o sora mea iubită,
Te voi iubi, știi bine, mereu, neabătut,
Chiar dacă-ai fi capcana ce-mi este preagătită
Și-al damnațiunii mele lugubru început.”

Delfina, scuturându-și patetica ei coamă,
Pe-un trepied de-aramă prinzând a fremăta,
Cu ochi fatal răspunse și voce de tirană
-„Cine-ndrăznește iadul iubirii-a-l destina?

Damnat pe veci să fie, cu mintea-i imbecilă,
Sofistul cel nevolnic ce, dintru început,
Punându-și o problemă de-a pururea sterilă,
Iubirea s-o împace cu cinstea ar fi vrut.

Ce-a vrut ca să îmbine-ntr-o formă nefirească
Dogori cu bezne, zorii cu-al nopții ceas târziu;
Scheletu-i paralitic nicicând să se-ncălzească
La soarele iubirii ce arde purpuriu!

Te tu de vrei să-ți cauți logodnicul în gloată,
Dă-i inima-ți s-o frângă cu hulpav sărutat
Și plină de căință și groază, tulburată,
O să-mi arăți cum sânii tăi cruzi i-a profanat.

La doi stăpâni în lume nu poți purta credință.”
Copila însă strigă, cuprinsă de amar,
-„Simt un abis cum crește-n întreaga mea ființă
Și-acest abis feroce e inima mea chiar.

Arzînd precum vulcanii, adânc precum e golul,
Nicicând nu-și află sațul dușmanul monstruos
Și ca o Eumenidă nu-și satură pârjolul,
Ce-ntocmai ca o torță îl arde până-n os

Să tragem dar perdeua și la-adăpost de lume
Să căutăm limanul unui repaus blând,
Iar pieptul tău să-mi fie locaș de-ngropăciune
Și-n sînii tăi să aflu răcoare de mormânt.”

Descindeți, dar descindeți, puzderii de victime
Spre veșnicele iaduri mânate de destin,
Zvârliți-vă-n abisul în care mii de crime
Le flagelează vânturi ce nu din ceruri vin.

Clocotitor amestec, cu zgomot de furtună,
Fugiți, hoinare umbre, spre-al vostru unic țel.
Pe veci nu stâmpăra-veți turbarea-vă nebună,
Și-osânda voastră-i prețul plătit pentru plăceri.

Nicicând nu e lumină în recile caverne.
Prin murii sparți dînd iama, miasmele-n dogori
Filează și prind pară, precum niște lanterne,
Și vă înfig în trupuri sălbatice odori.

Iar bucuria voastră, mereu nerodnicească
Mai rău v-ațâță setea, al ei cumplit flagel
Și vântul desfrânării vă face să pocnească
Pe oase toată carnea, precum un vechi drapel.

Departe dar de oameni, ființe blestemate,
Și-ntocmai ca o haită de lupi sau de strigoi
Urmați-vă destinul, sărmane condamnate,
Fugind de infinitul ce îl purtați în voi

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Bijuteriile

Iubita era goală și, ca pe plac a-mi fi,
Avea pe dânsa numai sonorele-i podoabe
Care-o făceau de nurii ei toți a se trufi
Ca-n zilele lor bune-ale maurilor roabe.

Când ea, dansând. stârnește un clinchetit sprințar.
O lume sclipitoare: metal și piatră fină
Mă-ncântă, fiindu-mi scumpe acele lucruri doar
Unde lumina-n voie cu sunetul se-mbină.

Acum era culcată, cerându-mi dezmierdări,
Și-i surâdea alene, în dulcea-i semeție.
Iubirii mele care, asemeni unei mări
Tălăzuia spre trupu-i ca spre-o faleză vie.

Mă țintuia cu ochii, ca tigrul îmbânzit,
Pe când tot lua, molatic, mereu o altă poză
Și aerul său lubric, candorii adăugit,
Sporea cu noi încânturi a ei metamorfoză.

Și brațele și coapsa și șoldul ei calin
Ca lebăda când trece pe-o apă-ntunecată
Se răsfrângeau alene în ochiul meu senin,
Și pântecul și sânii, a viei mele roadă.

Și, mai seducătoare decât un demon chiar,
Îmi ispitea iar duhul ce-n tihnă îmi fusese.
Si-l tulbura acolo, pe stânca de cleștar
Unde senin și pașnic acesta se pusese

Mi se părea că-ntr-însa se reunesc deplin
Ale-Antiopei șolduri c-un bust de june-n floare,
Iar talia-i arată ce largă-i la bazin.
Superb rima și fardul cu-a tenului culoare.

-Și lampa, resemnată să moară, s-a fost stins,
Doar focul da lumina-i ca gata de-a se frânge
Și când lăsa să-i scape un suspinat aprins
Tot corpul ei de ambră îl inunda cu sânge


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Apus romantic de soare

Cât de frumos și proaspăt e soarele-răsare
Când explodează falnic lansându-ne-un salut,
Dar fericit e-acela ce poate, pe tăcut,
Să-i dea salut la vraja apusului de soare.

Vedeam cum se alintă izvoare, brazde, flori
Sub ochiul lui, ce geamăn e inimii zvâcninde,
-Să alergăm mai iute spre zare dar, spre-a prinde
Macar un licăr ultim, pieziș, scăpătător!

Ci-l urmăream zadarnic pe zeul ce plecase,
Împărăția nopții deja se instalase,
Cernită și jilavă, cu tremur friguros.

Tenebrele, în preajmă, duhneau a criptă parcă
Și îmi simțeam piciorul prin mlaștină cum calcă
Vreo broască putoroasă sau vreun limax scârbos.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Lethe

Mă ia la pieptu-ți, ființă bestială,
O monstru leneș, tigru adorat;
Vreau să-mi preumblu mâna-n tremurat
Prin coama ta sălbatică de fiară

În fusta plină de parfumu-ți crud.
Vreau să-mi azvârlu fruntea-ndurerată
Și să respir, ca dintr-o floare-uscată,
Boarea iubirii care s-a trecut.

Să dorm aș vrea! Să dorm de bună seamă
Un somn adânc, cu moartea înfrățit,
Și să-ți sărut întruna, necăit,
Tot trupul, cu-al său luciu de aramă.

Ca să-mi înghită suspinarea grea
Cât patul tău nimic nu-mi prețuiește,
În gura ta uitarea locuiește
Și Lethea curge de pe buza ta.

De soarta mea, ce-mi deveni deliciu.
O să ascult ca un predestinat;
Martir docil, la chinuri condamnat,
Care se duce singur la supliciu,

Eu o să-mi birui ciuda tot sugând
Licori de buruiene otrăvite
Din sânii tăi cu vârfuri ascuțite
Ce n-au ascuns o inimă nicicând.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Celei prea vesele

Ți-s capul, aerul sprințar
Niște mirifice peisagii,
Iar râsu-ți bântuie obrajii
Ca adierea cerul clar.

Chiar și tristețea ce te-abate
O schimbă iute în senin,
Zbucnind din umerii tăi plini
Și braț, robusta-ți sănătate.

Răsunatoarele culori
Ce ți le semeni peste rochii
Poeților le-mbată ochii
Și li se par balet de flori.

Aceste rochii-s pe măsură
Cu gândurile-ți ștrengărești:
Nebună ce mă-nnebunești
Eu te iubesc cu multă ură

Într-o grădină stând cândva
Cu-a mea funestă atonie
Mi s-a părut o ironie
Că soarele mă încălzea

Și primăvara, iarba crudă
Ce-aveau ceva înjositor
Și-atunci asupra unei flori
Mi-am revărsat întreaga ciudă.

La fel, în ceasul pătimaș
Când voluptatea-n noapte vine,
Aș vrea să mă târăsc spre tine
Fără de zgomot, ca un laș

Să-ți chinui carnea râzătoare,
Să-ți bântui sînii cu torturi,
Apoi, asemeni unei guri,
Să-ți fac în coastă-o rana mare.

Și, prins de-o desfătare rea,
În gura asta sângerie,
Ce mult mai tare mă îmbie.
Să-mi vărs veninul, sora mea.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Metamorfozele vampirului

Femeia cu-a ei gură precum un fruct sălbatic
Se răsucea spre mine ca șerpii pe jăratic
Tot împungând corsetul cu sânii ei trufași
Și, aromind ca moscul, grăit-a pătimaș:
-Am buzele umide și toată-acea știință
De-a face să se piardă în patu-mi o conștiință.
Pot șterge orice lacrimi, iar sânii mei zglobii
Moșnegii-i fac să râdă precum niște copii,
Iar celui ce mă vede cu farmecele goale
Îi sunt și stea și lună și cer senin și soare.

Eu sunt, o tu, prin știința plăcerilor trecut,
Când iau bărbatu-n brațe și-l strâng și îl asmut,
Sau când ii dărui sânii pe care-i ia și-i gustă.
Timidă și lascivă, fragilă și robustă,
Încât în patu-acesta, cu cruntele-i plăceri,
S-ar pierde pentru mine chiar îngerii din cer.

Iar după ce-mi supsese și măduvele toate
Și m-am întors spre dânsa, sleit de voluptate,
Să-i dau o sărutare, am mai putut vedea
Doar un burduf din care puroiul podidea.
Arunci am închis ochii,cuprins de-o groază mare,
Și când i-am deschis iară, în ziua orbitoare,
În loc de manechinul puternic și fudul
Care avea provizii de sânge îndestul,
Văzui doar o gramadă, ce tremura, de oase
Scoțând, ca girueta, suspine fioroase
Sau ca o firmă prinsă de un triunghi de fier
Pe care-o bate vântul în nopțile cu ger.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Cei șapte bătrâni

Lui Victor Hugo

Oraș ca furnicarul, aproape neaieve,
Cu spectre ce se-arată și ziua, delirant,
Mistere pretutindeni preling, ca niște seve,
Prin ale tale vine înguste de gigant!

În dimineața-aceea ciudată și pâcloasă,
Când casele, prin ceață, cu tot înaltul lor,
Păreau că-s două maluri de apă leșioasă,
Când, întru tot asemeni c-un suflet de actor,

O ceață gălbejită dădea pe străzi năvală,
Treceam, ținându-mi nervii să stea înțepenit,
Și-n vorbă cu-al meu suflet răpus de oboseală,
Printr-un foburg, în zgomot de tomberon scrâșnit,

Deodată-un moș bicisnic, înfășurat în țoale
Ce imitau culoarea văzduhului gălbui
Și care din pomană ar fi tot strâns oboale
De n-ar fi fost răutatea lucind în ochii lui,

Îmi apăru. Pupila parcă-i era muiată
În fiere și, sporindu-mi neliniștea din gând,
Sta barba-i roșcovană întinsă ca o spadă,
Cu barba trădătoare-a lui Iuda semănând.

Nu-ngheboșat, ci parcă de-a dreptul rupt de spate,
În anglu drept spinarea i se pleca spre craci,
În vreme ce toiagul, ținut pe aplecate,
Făcea să aibă mersul nesigur și stângaci.

Dihanie infirmă, evreu cu trei picioare,
Prin mâzgă și zăpadă umbla împleticit,
Calcând cadavre parcă sub pași cu-nverșunare,
Cu omenirea-ntreagă părând că-i învrăjbit.

Era urmat de-al doilea, ce-i semăna în toate,
La barbă, la spinare, la mers, la ochi ciufut,
Doi centenari, pe care gheenele spurcate
Trimisu-i-au să meargă spre-un țel necunoscut.

La ce complot lugubru-mi fu dat să îi cad pradă
Sau ce hazard năpraznic mă umilea așa?
De șapte ori, identic, văzut-am că se-arată
Acest moșneag sinistru, ce se multiplica.

Acela care-ar râde de spaima mea firească
Și nu-i cuprins și dânsul de un fior fratern
Să se gîndească numai: sub masca bătrânească
Acești oribili monștri aveau ceva etern.

O să apară poate și-al optulea, deodată,
Inexorabil geamăn, ironic și fatal,
Ca Phoenixul, ce-și este lui însuși fiu și tată?
-Dar am fugit de-alaiul acela infernal

Și ca bețivul care începe-a vedea dublu,
Exaperat acasă m-am dus, năuc și surd,
Cu spiritul ca-n febre, când spaimele îl umplu,
Rănit de-atâta taină și de atât absurd.

Zadarnic să ia cârma rațiunea mea încearcă,
Eforturile sale furtunile le dărm
Și sufletu-mi dansează, dansează, veche arcă,
Fără catarg, pe-o mare monstruoasă fără țărm.

traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Bătrânelele

Lui Victor Hugo
 
1
Prin pliurile-acelor bătrâne capitale,
Unde și spaima are parcă ceva vrăjit,
Pândesc, ca în virtutea unor porniri fatale,
Niște făpturi ciudate, cu farmec decrepit.

Aceste spectre fură femei odinioară,
Lais sau Eponima! Bieți monștri strâmbi, cu gheb,
Să le iubim! Au încă un suflet să tresară
Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi.

Se tot târăsc, bătute de burnița ubicvă,
Speriate de-omnibuzul cu mersul lui săltat,
Strângând pe lângă ele, așa ca pe-o relicvă,
Vreun săculeț pe vremuri cu rebusuri brodat.

Ca niște marionete pășesc tropăitoare,
Se duc tărăș, c-un umblet de dobitoc bătut,
Sau joacă fără voie, ca zurgălăii care
Ar fi mișcați de-un demon. Dar, chiar de s-au trecut,

Au sfredele tăioase ascunse în pupile,
Lucind ca noaptea apa băltoacelor, cu spor,
Iar ochii lor, asemeni cu-ai junelor copile,
Se bucură adesea de tot ce-i lucitor.

Ați observat că-atâtea sicrie de bătrâne
Sunt mici, la fel ca niște coșciuge de copii,
De parcă moartea însăși, cu mâinile-i hapsâne,
I-ar da un sens simbolic acestei simetrii?

Și când zăresc cum trece-o vedenie debilă
Agale, printr-al străzii furnicător tablou,
Îmi pare-ntotdeauna făptura ei fragilă
Că merge cu blândețe să-și afle-un leagăn noi,

Încât mă-ntreb, cu gândul la geometrii și forme,
Privind aceste membre strâmbate din belșug.
De câte ori tâmplaru-i silit să tot transforme,
Ca să le vină bine, formatul la coșciug.

-Sunt ochii-aceștia puțuri de lacrimi mii săpate
Creuzete paietate de un metal răcit,
Și îl vrăjesc cu taine și farmece ciudate
Pe cel ce infortuna la sânu-i l-a nutrit.

2
Vestala de Frascati cândva îndrăgostită;
A Thaliei supusă, doar de-un sufler de-aori
Știută după nume, mândrețea risipită,
Ce-n Tivoli pe vremuri hălăduia sub flori,

Mă fermecară toate. Dar sunt și din acele
Care schimbând durerea-ntr-o miere fără preț,
Au implorat credința, cu aripile-i grele:
Ridică-mă la ceruri, o hipogrif semeț!

Vreuna, într-o țară-a răstriștilor ajunsă,
Vreo alta, chinuită de-un soț neiubitor,
Și cealaltă, Madonă de fiul ei străpunsă,
Ce fluviu ar mai face din lacrimile lor!

3
Din multe bătrânele, mi s-a-ntâmplat și mie,
S-o urmăresc pe una, ce-n soarele-apunând,
Care umplea tot cerul de-o plagă purpurie,
Se așeza pe-o bancă din parc din când în când.

S-asculte, gânditoare, concertul de fanfară
Ce uneori soldații îl iscă prin grădini,
Și-n serile de aur, când totul naște iară,
Îi mai îmbărbătează puțin pe citadini.

Bătrâna, dreaptă încă, sorbea avid tumultul
Ce cântecul războinic prin aer îl stârnea
Și deschidea, cu fală, un ochi bătrân de vultur.
Iar fruntea-i marmoree la laur cugeta.

4
Așa vă duceți, pradă-unui plâns fără cuvinte,
Și bateți, resemnate, orașul agitat,
Nefericite mame sau curtezane, sfinte,
Al căror nume-n vremuri era ades citat.

Ați cunoscut și grații și zile glorioase,
Dar cine vă mai știe? Vreun bețivan poznaș
Vă face declarații de dragoste scabroase
Și vă ma dă cu tifla vreun plod murdar și laș.

Că mai trăți pesemne vi s-a făcut rușine,
Fricoase, cocoșate, cum vă frecați de-un zid,
Nu vă salută nimeni, o jalnice destine
Ce pentru veșnicie deja v-ați pârguit.

Doar eu, cu o privire mereu înduioșată,
Mă uit de la distanță la trupu-vă puțin,
Veghind asupra voastră de parcă v-aș fi tată.
Și gust în fața voastră-un deliciu clandestin.

Pasiunile vi-s duse, sărmanelor vestigii,
Lumina văd și bezna din anii-vă pierduți,
Iar inima-mi se-mbată de ale voastre vicii
Ș-n mine vă aprindeți comoara de virtuți.

Parcă îmi sunteți rude, congenere-n ruinare,
Și-un bun rămas de seară o să vă spun mereu;
Ce o să fiți voi mâine, vai, Eve-octogenare,
Pe care și-a pus gheara, năpraznic, Dumnezeu?


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Orbii

O, suflete, privește-i, te pot înspăimânta;
Ca niște manechine, îți par de râs aproape,
Cum umblă ca lunatici, cu pasul prin hârtoape,
Holbându-și ochii-n beznă spre-un tainic undeva.

Dar ochii lor, din care lumina e plecată,
Cum ar privi departe, mereu sunt ridicați
Spre cer; nu-i poți surprinde vreodată aplecați,
Ei nu își lasă capu-n țărână niciodată.

Și trec în felu-acesta prin negrul nesfârșit,
Tăcerii-eterne frate. O tu, oraș smintit,
Ce râzi în jurul nostru, cânți tare și te bucuri,

Găsind chiar și-n cruzime plăcerii un temei,
Privește. Și eu bâjbâi. Dar, mai buimac ca ei,
Mă-ntreb: Ce-or vedea orbii acolo, în văzduhuri?
  

traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Unei trecătoare

Asurzitoare, strada urla în juru-mi stran.
Prelungă și subțire, măreț îndoliată,
Mi se-arătă-o femeie, cu mâna-i delicată
Ținându-și fusta largă, ușure, de-un volan.

Și-avea ca o statuie picioarele cioplite.
Iar eu sorbeam cu sete din ochiul ei livid,
Cer pal prin care bate un uragan cumplit,
Durerea ce atrage și-ncântul ce ucide.

Un fulger…Și iar beznă…O mândru chip fugar,
Al cărui ochi la viață adusu-m-a deodată.
Mi-e dat să te mai aflu în veșnicie doar?

În alte timpuri, locuri! Pesemne niciodată!
Căci nu știi unde umblu, ignor ce cale ții,
Că te-aș dori iubită, simțeam că însă știi.


 traducere de Octavian Soviany

Charles Baudelaire
Unei trecătoare

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu, fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o şi beam ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin,
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger... apoi noaptea! - Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! târziu! sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o, tu care ştiai!

traducere de Al. Philippide

Charles Baudelaire - Amurgul

Și iată vine seara, iubită de-ucigaș,
Ca un complice vine: precum un uriaș
Alcov se-nchide cerul după perdele brune.
Iar omu-acum devine, iabraș, sălbăticiune.

O seară, blândă seară, dorită de acel
Ce poate spune fără să minta: azi cu zel
Am ostenit din brațe; acum sunt mai senini
Toți cei al căror spirit e devorat de chin,
Savatul ce se simte cu capu-ngreunat
Și lucrătorul dornic să se aștearnă-n pat.
Și totuși, prin văzhuhuri, mulțimi de demoni ageri
Încep ca să se scoale, ca oamenii de-afaceri.
Și bat pe la obloane, în zbor, din când în când.
Printre lumini bătute cu furie de vânt,
Pe stradă Desfrânarea lămpașul și-l aprinde,
Ca un viespar de patimi și pofte forfotinde,
Croindu-și pretutindeni poteca ei obscură,
Întocmai ca dușmanul ce-ncearcă-o lovitură,
Și-n mâzgă, prin noroaie, ca viermii se târăște,
Iar omului i-ascunde ce hrană o nutrește.
Auzi pe ici pe acolo suflând bucătării,
Orchestre-ncep să cânte și teatre-a forfoti.
La masa verde jocul le dă acum delicii
La hoți și curviștine, care îi sunt complicii,
În vreme ce tălharii cu inimă de cremeni
Se pregătesc de lucru, și dânșii de asemeni,
Mergând să spargă-o ușă sau un safeu, în taină,
Spre-a-i cumpăra gagicii, pe bani prădați, o haină.

Pătrunde-te. o suflet, de ceasu-acesta grav
Și nu pleca urechea la sunetu-i bolnav.
Betegii-și simt durerea acum crescând deodată,
Iar noaptea, sumbra noapte, îi ia de beregată,
Ducându-i ca să doarmă în vreun mormânt comun.
Suspinul lor ticsește spitalele acum
Și prea puțini dintr-înșii vor mai sorbi vreodată
Un bol călduț de supă cu-o ființă adorată,

Iar cei mai mulți aproape că nici n-au viețuit
Și nu cunosc căldura unui cămin tihnit.


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Jocul

În jilțuri – curtezane boccii de stirpe veche,
Cu genele pictate, cu ochi calin, fatal,
Pe sclifoseală puse, din veșteda ureche
Lăsând să scape-un clinchet de piatră și metal;

Pe lângă masa verde – figuri fără de buze,
Hidoase maxilare, rămase fără dinți,
Și degete crispete ce pipăie, confuze,
Un buzunar în care e lipsă de arginți;

Pe sub tavan - lungi șiruri de lustre de aramă,
Vărsându-și, gălbejită, lumina pală-a lor
Pe fruntea-ntunecată-a poeților de seamă
Ce fac aici risipă de sângerii sudori;

Iată tabloul negru ce visele nocturne
L-au așternut odată în ochiu-mi curios;
Eu însumi stam în colțul cavernei taciturne
Cu fruntea prinsă-n palme, tăcut, invidios,

Pe jucătorul crâncen, cu verva-i deșucheată,
Pe voioșia târfei, lugubră de nespus,
Și traficându-și unul onoarea de-altădătă,
Iar alta făcând trafic cu farmecul ei dus.

Iar eu priveam cu pizmă la ființele mizere
Ce-aleargă cu fervoare spre un abis căscat,
Și, bete de-al lor sânge, continuă să prefere
Durerea-eternă morții, neantului - un iad.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Dădacei

Dădacei mare-n suflet, ce-o pizmuiai, ursuză,
Și care-și doarme somnul umil sub o peluză,
Ar trebui să-i ducem un buchețel de flori ;
Sărmanii morți, sub iarbă, sunt multe-ndurători
Și, când Octombre-și pune, luând uscături din arbori,
Posacele lui vânturi să bată printre marmori,
Ei socotesc că viii sunt poate cam ingrați,
Căci dorm pe sub pilote, cu somnul împăcați,
În timp ce, roși de-o neagră, morbidă reverie,
Sărmanii morți sunt pururi lipsiți de companie.
Schelete degerate, merinde pentru viermi,
Ei simt simt cum se adună zăpezi și multe ierni
Și secolul se scurge și nu e nici o rudă
Mormântul lor în ruină să-l curețe cu trudă.

Când se aud butucii troznind alene-n foc,
Când colo în fotoliu eu iau pe gânduri loc,
În seara de decembre ce pâlpâie, albastră,
De-ar fi s-o văd deodată șezând lângă fereastră,
Solemnă și venită din patul ei etern
La cel crescut pe vremuri sub ochiul său matern,
Ce aș putea să-i bâigui la inima-i pioasă,
La bietele ei lacrimi de bonă credincioasă?

traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Sufletul vinului

Al vinului viu suflet cânta în butelie:
-O omule, doar ție, făptură de prisos,
Din temnița-mi de sticlă, cu ceara-i purpurie
O să-ți închin un cântec fratern și luminos.

Eu știu că e nevoie de multă-anevoință,
De sârg și de sudoare, de soare-nflăcărat.
Să dobândesc un suflet și să primesc ființă,
Dar nu voi fi cu tine malefic sau ingrat,

Căci bucuros eu intru în gâtița flămândă,
A omului ce vine, de muncile lui frânt,
Iar pieptul său cel molcom e ca o criptă blândă
Unde mi-e mult mai bine ca-n recele-mi mormânt.

Nu îmi auzi refrenul cel vesel de dumineci,
Speranța ce se-aude pulsând în sânu-mi san?
Cu coatele pe masă și suflecat la mâneci
Vei știi să mă glorifici și să îmi dai mulțam.

Eu o să- ți fac femeia ca raza dimineții,
În fiul tău voi pune vigoare și culori
Și-o să-i fiu acestui fragil atlet al vieții
Uleiul care-i face mai tari pe luptători

Plonja-voi dar în tine în chip de ambrozie,
Sămânță aruncată de-un div Semănător,
Ca din iubirea noastră să nasc-o poezie
Ce suie către Domnul, ca tija unei flori.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Vinul peticarului

Ades, în pâlpul roșu de felinar, ce-și zbate
În vânt și flăcăruia și sticlele-afumate,
Într-un foburg cu aer de labirint maurdar,
Pe unde vezi mulțimea cum colcăie ilar,

Se-arată peticarul sărman și plin de riduri
Ce umblă ca poeții, izbindu-se de ziduri
Și fără ca să-i pese că-i poate spionat
Se lasă de proiecte himerice purtat.

Rostește-n voie predici, dictează legi la nații,
Distruge ticăloșii, salvează condamnații
Și pe sub cerul care e ca un baldachin
De propria-i virtute se–mbată ca de-un vin.

Da, oameni din aceștia, c-un greu menaj în spate,
Împovărați de munca lor grea și de etate,
Sleiți pe sub bulendre ce zdrențuite li-s,
Borâți fără odihnă de marele Paris,

Trec parfumați de-o boare de poloboc acrie,
Urmați de soți ce parcă se-ntorc din bătălie
Purtându-și, vechi drapele, mustățile-n triumf.
Bandiere, flori și arcuri mărețe de triumf

Li se ridică-n față, magnifică magie,
Și în uluitoatea și limpedea orgie
De trâmbițe și goarne, urale mari și sori
Ei dăruiesc poporul cu gloriile lor.

Tot astfel omenirii, cu traiu-i ușuratic.
Îi varsă vinul aur, precum Pactolul antic
Prin gât de om cîntându-și străvechile bravuri
Și dominând, ca regii, umanele naturi.

Spre-a-i legăna molatic, scutindu-i de durere,
Pe-acești bătrâni nevolnici ce-expiră în tăcere.
Ros de căință, Domnul le-a dăruit somn lin
Iar omul la aceasta a mai adaos vin.


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Vinul singuraticului

Ocheada ce ne-o face anume o galantă
Ca raza albă-a lunii, cu farmecu-i buimac,
Atunci când se oglindește alene într-un lac
Și-și scaldă-n valuri line mândrețea nonșalantă,

Sau scuzii cei din urmă ce-i are un jucător,
Ori gura libertină a zveltei Adeline,
O muzică de noapte cu sunete caline,
Ce, dând ecou durerii, ne umple de fior,

Nu prețuiesc atâta, butelie profundă,
Cât tarile balsamuri ce burta ta fecundă
Pentru poet le ține în tainițele ei.

Tu-i dăruiești speranță și viață și junie,
Și-orgoliul, o comoară ce chiar și-n sărăcie
Ne facem să ne credem egali cu niște zei.

traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Vinul amanților

Ce clar e spațiul, draga mea!
Fără căpestru sau zaba.
Ne îndreptăm călări pe vin
Spre-un țărm feeric și divin

Precum doi îngeri torturați
De un neobosit nesaț
Prin diminețile-azurate
Urmăm miragii-ndepărtate

Cuprinși în legănări lejere
De un vârtej, precum un gând,
Și în deliruri paralele

Alături, soră, înotând,
Vom merge, cu aripi deschise,
În paradisul meu din vise

traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Distrugerea

În jurul meu plutește un Demon zi de zi,
Precum o siluetă de aer impalpabil,
El îl respir, simțindu-l cum arde, spre-a-mi stârni
Un dor pe cât de veșnic pe atâta de culpabil

Știind că-mi este duhul de artă iubitor
El poate să ia forma unei frumoase dame
Și inventând pretexte, precum un scamator,
Vrea să-mi deprindă buza cu filtrele-i infame.

Și mă conduce astfel, uitat de Dumnezeu
Răpus de oboseajă și răsuflând cu greu,
Spre iadul din Plictisuri, ca o pustietate,

Pornind să îmi arate, pe când eu tremur tot,
Veșminte terfelite, răni mari, însângerate,
Și-ntreg cortegiul roșu-al Distrugerii de Tot.


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Femeile damnate

Întocmai ca o turmă pe țărmure culcată
Ele-și întoarnă ochii spre orizontul clar,
Iar mâinile-s unite, picioarele se cată
Cu o langoare dulce și cu frison amar.

Sunt unele cu nu au de confidențe silă
Și-n susur blând de apă, la umbră de boschet.
Se duc să își evoce iubirea juvenilă
Crestând o scoarța verde și crudă de puiet.

Și altele, ce umblă cu chipurile grave
Prin stâncării golașe și pline de viziuni,
Pe unde Sân-Antoniu văzu, ca niște lave,
Cu sânii goi, în cale-i cum ies tentațiuni,

Sunt și din cele care, la flama de rășină
Ce arde într-o grotă, cu glas tânguitor
Plângându-și, pocăite, a lor cumplită vină
Încep pe zeul Bacchus să-l cheme-n ajutor

Și altele, cu pieptul ascuns în scapulare,
Ce țin un bici în taină sub largul lor vesmânt
Și-ncep, în toiul nopții, prin crânguri solitare
Să caute-n durere un tulbure încânt.

Fecioare, demoni, monștri, pioaselor martire
Ce contestați realul prozaic și meschin
O voi, căutătoare de infinit, satire
Ce gemeți de plăcere și suspinați de chin

Voi, cărora eu însumi v-am colindat infernul,
Surori nefericite ce v-am iubit și plâns,
Pentru durerea voastră, nesațiu-vă, eternul,
Și urnele iubirii ce-n suflete le-ați strâns.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Două surori

Curvia și cu Moartea sunt fete iubitoare,
Bogate-n sănătate, culante-n sărutat ,
Al căror păntec vergur, sub hanțele-i murdare,
Nicicând nu leagă roade, oricât e de arat.

Poetului sinistru, ibovnic fără stare,
Cu ură pe familii, cu trecere în iad,
Mormîntul și bordelu-i arată, fiecare,
Străin de remușcare,un căpătâi de pat.

Sicriul și alcovul, în blasfemii fecunde,
Ne dăruiesc cu rîndul, ca bunele surori,
Plăceri îngrozitoare și blestemați fiori.

Când mă îngropi, Curvie, în brațele-ți imunde?
Spre a-ți sfida rivala, o Moarte, ce aștepți
Să-ți pui cipreșii negri pe mirții ei infecți?


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Fântâna de sânge

Îmi pare că-al meu sânge se scurge-n valuri, ca
Fântâna care ritmic s-a pus a suspina.
Eu îl aud cum curge și și îi ascult murmura,
Dar în zadar mă pipăi să aflu crestătura.

Când prin oras se scurge, în șiroirea-i grea,
El face câte-un ostrov din fiece pavea
Fiindu-i leac de sete la toată creatura
Și colorând sălbatic în roșu-aprins natura.

Eu m-am rugat adesea de vinu-nșelător
Să potolească groaza cea rea ce mă submină,
Căci vinul face ochiul limpid, urechea fină.

Și i-am cerut iubirii un somn liniștitor,
Iubirea însă este saltea de cuie dură,
Făcută ca să aibă femeia băutură.


traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Lauda Franciscăi mele

Iarăși te cinstesc din strună,
Tu, lăstar de voie bună
Din a inimii-mi genună.

Fii pe veci încoronată,
O femeie delicată,
Cu păcatul neîmpăcată.

Ca dintr-un benefic Lethe,
Beau la sărutări cu sete,
De pe gura-ți ce magnet e.

Când a viciilor furtună
Pe potecă îmi cășună,
Îmi apari tu, zee bună,

Precum steaua salvatoare,
În naufragiile amare…
Inima-mi ți-o pun pe-altare.

O, fântână de virtute
Și eternă iuventute,
Voce iar dă gurii-mi mute.

Ce fu josnic tu stârpiși,
Ce fu aspru îmblânziși,
Ce fu slab tu întăriși.

Când mi-e foame esti tavernă,
Când e noapte îmi ești pernă,
Călăuză-mi fii, eternă.

Dă-mi mai proaspătă vigoare,
Parfumată scăldătoare
Cu arome-amețitoare.

Strânge-mi șoldul cât se poate,
Cinga mea de castitate,
Apă de spălat păcate

Prețioasă besactea,
Pâine albă ca o nea,
Vin divin, Francisca mea.


 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Alegorie

E o femeie mândră, puternică-n grumeje,
Ce-și lasă-n vin s-atârne bogatele ei meșe.
Ale iubirii gheare, al jocului venin
Pe pielea-i ca granitul s-au imprimat deplin.
Ea-i râde-n față morții și ia-n răspăr curvia,
Doi monștri-a cărot mână, muindu-și strășnicia,
În jocurile sale purtatu-le-a respect
La trupul ei puternic și falnicul său piept.
Ea are mers de zee și tihnă de sultană,
Iar în desfrâu se poartă precum o musulmană,
Ținându-ți sânii-n mână, boboci de trandafiri,
Întreaga omenire o-mbie din priviri.
Și știe mult prea bine, nerodnică fecioară
Și-n mersul lumii totuși atât de necesară,
Că sunt un dar de seamă-ale trupului mândrii
Ce fac a fi iertate oricare infamii,
Iar când veni-va noaptea, cu ceasul ei de doliu,
Mereu nepăsătoare de iad și purgatoriu
Se va uita la moarte, la chipul ei cel slut,
Fără căinți sau ură, precum un nou născut.


traducere Octavian Soviany

 

Charles Baudelaire - Beatrice

Prin locuri fară iarba, pe-un șes întins de zgură,
Când îmi spuneam odată durerea la natură.
Iar gândurile mele, ce-aiurea rătăceau,
De inimă pumnalul tăios și-l ascuțeau,
Văzui că-n plină ziuă începe să se pună
Deasupră-mi un nor negru, funebru, de furtună,
Ce aducea o ceată de demoni vicioși,
Părând pitici din snoave, ciudați și sângeroși.
Să mă privească rece au început deodată
Și, cum grăiește lumea despre-un nebun pe stradă,
I-am auzit vorbindu-și în șoaptă între ei
Pe când schimbau ocheade și semne câte vrei.

-Să-l contemplăm în voie: e o caricatură
Ce vrea să fie Hamlet la chip și la postură.
Cu ochii-i șovăielnici și părul lui zburlit.
Nu este oare comic acest nefericit,
Bufon de trei parale, ridicol gură-spartă
Care își joacă rolul cu suficientă artă
Și-și vrea compătimită pretinsele-i mâhniri
De vulturi și de greieri, de râu și trandafiri,
Ba chiar de noi, autorii acestei mascarade,
Spărgându-me urechea cu sute de tirade?

Aș fi putut (orgoliu-mi era până la nori
Și îmi punea mulțimea de demoni sub picior)
Să le azvârlu-n față sfidarea mea supremă,
Dacă n-aș fi văzut-o în ceata lor obscenă
-Cum nu păliră-n ceruri arunci toți sorii vechi?-
Pe zâna vieții mele, cu ochii-i neperechi,
Care râde cu dânșii în cor de-a mea durere
Și-i dăruia cu câte-o murdară mângâiere.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Lesbos

Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline
O, Lesbos, unde-n toiul frenecilor nopți,
Săruturile-s caldc ca zilele senine,
Și totuși răcoroase, ca pepenii cei copți,
Tu, mama-atâtor jocuri și voluptăți eline!

O Lesbos cu săruturi precum niște cascade
Ce merg să se arunce-n prăpăstii fără fund
Și curg scoțând întruna suspine sacadate
Secrete, furtunoase, furnicăind profund,
O Lesbos cu săruturi precum niște cascade

O Lesbos unde-atâtea Phrynee se iubiră
Și orice suspinare ecoul și-l găsi.
Întocmai ca pe Patmos toți aștrii te-admiră,
Iar Venus poate lesne pe Sapho-a pizmui.
O Lesbos unde-atâtea Phrynee se iubiră.

O Lesbos, țară caldă, cu nopțile-ți vrăjite.
Când, la oglindă, prinse de un steril fior
Fecioarele,de propriul lor trup îndrăgostite
Își mângâie, copt, fructul nubilității lor.
O Lesbos țară caldă, cu nopțile vrăjite.

Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene,
Tu-ți dobândești iertarea plătind sărururi mii
Regină a plăceriii, cu voluptăți supreme
Și-amorurile tale bogate-n dibăcii.
Severul Platon poate să-ncrunte din sprâncene.

Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire,
Cu trupuri ce-s pătrunse de doruri pe vecii,
Atrag de noi departe frumoasa ta zâmbire
Și-o fac să strălucească sub alte noi tării,
Tu-ți dobândești iertarea cu marile-ți martire.

Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul,
Să-ți osândească fruntea cu chinuri de nespus.
Dacă-n cântar de aur n-a cântărit zăporul
De lacrimi ce spre mare, pe râuri, l-ai tot dus,
Ce zeu să îndrăznească a-ți fi judecătorul?

Ce mai contează legea de-i justă sau injustă,
Fecioare mari în inimi, iubindu-vă etern,
Urmându-vă în voie religia augustă,
Și fără să vă pese de cer și de infern!
Ce mai contează legea de-i justă sau injustă?
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere
Și fetele-i în floare sortit sunt să le cânt.
De mic copil luai parte la negrele-i mistere.
Cu râs nebun și plânset sfâșietor pe rând.
Sunt unic între oameni prin a lui Lesbos vrere

De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate,
Precum o santinelă cu ochi pătrunzător,
Pândind în zare bricuri, tartane și fregate
Ce-abia-și vădesc conturu-n azurul arzător.
De-atunci eu stau de veghe în vârful lui Leucate

Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea
Și-n noaptea cu suspine ce țărmurele-l bat
Va readuce-n Lesbos, care și-a dat iertarea,
Cadavrul plin de vrajă-al lui Sapho ce-a plecat
Spre-a ști dacă e bună și indulgentă marea,

Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă,
Mai mândră decât Venus,cu palizii ei nuri,
Iar ochiu-acela negru, cu jalea lui secretă,
Învins-a-n frumusețe toți ochii de azur,
Al bărbătoasei Sapho, amantă și poetă.

Mai mândră decât Venus, stăpână peste nații,
Vărsând serenitatea-i cum nici o alta nu-i
Și toată avuția, a blondelor ei grații,
Pe-Oceanul, tare mândru atunci de fata lui,
Mai mândră decât Venus stăpână peste nații,

O Sapho, ce pierit-a în noaptea de blesteme.
Când renegându-și ritul și cultul inventat,
S-a dăruit pe sine, ca-n jertfele supreme.
Și s-a lăsat atinsă de-o mână de bărbat
O Sapho ce pierit-a în noaptea de blesteme.

Și de atuncea Lesbos întruna se lamentă
Și chiar de universul a prins a o slăvi
Își pune în suspine durerea violentă
Ce-o-nalță către ceruri toți țărmii ei pustii.
Și de atunci Lesbos întruna se lamentă.

 traducere Octavian Soviany

Charles Baudelaire - Albatrosul

Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.

 ------------------------variantă de traducere -----------------------

Adesea marinarii, voind să se desfete,
Atrag pe punți în cursă gigantici albatrozi
Ce însoțesc corăbii, în legănate cete,
Pe-abisuri îmblănzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scînduri, stăpînitorii slăvii
Devin ne-ndemînatici și înduioșător
Își poartă vastele-aripi tîrîș pe puntea năvii
Ca vîsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjește și, șchiopătînd, dă zorul
Să imiteze mersul sfioșilor captivi -
Ridicol, slab și trîndav s-arată zburătorul
Intimidat de rîsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii
Ce vizitează norii rîzîndu-și de arcași -
Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,
De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.

traducere de Panait Cerna
Publicată în „Convorbiri literare”, XXXV, nr. 3, 1 martie 1901.

 L'Albatros

Souvent, pour s'amuser, les hommes d'équipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,
Qui suivent, indolents compagnons de voyage,
Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,
Que ces rois de l'azur, maladroits et honteux,
Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches
Comme des avirons traîner à coté d'eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!
Lui, naguère si beau, qu'il est comique et laid!
L'un agace son bec avec un brûle-gueule,
L'autre mime, en boitant, l'infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées
Qui hante la tempête et se rit de l'archer;
Exilé sur le sol au milieu des huées,
Ses ailes de géant l'empêchent de marcher.


Din volumul "Charles Baudelaire - Les fleurs du mal", Larousse, 1993

Charles Baudelaire - Călătoria

Lui Maxime Du Camp

I

Copilul ce se uită la hărți sau la vreo stampă
Găsește că-i pământul cât jindul lui profund;
Ce mare e pământul privit de lângă-o lampă,
Ci-n amintirea noastră pământul e mărunt.

Pornim în zorii, cu mintea aprinsă de ispite,
Cu inima pătrunsă de-un crâncen apetit,
Și ducem, în balansul mareei liniștite,
Tot infinitul nostru pe-al mărilor finit.

Unii dorind să scape de-o patrie infamă,
Iar alții să-și mai uite de leagănul străbun,
Se duc să se scufunde-ntr-un ochi de magiciană.
Acea tirană Circe cu veninos parfum.

De teamă să nu fie schimbați în animale,
Din cer și din lumină bețivănesc zălud,
Iar gheața care-i mușcă și ziua ce-i dogoare
Șterg urmele lăsate pe față de sărut.

Dar călători în sine sunt cei pe care-i bate
Un dor etern de ducă, nebunii-aceia doar,
Urmându-și fără preget a lor fatalitate,
Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.

Cei ale căror jinduri se-aseamăna cu norii
Și-ntocmai cum visează asaltul un pifan
Visează neștiute și mari fantasmagorii,
Cu nume ignorate de spiritul uman,

II

Oroare! Ni-i destinul la fel ca o sfârlează
Cu salturile sale și valsu-i rotitor;
Și-n somn curiozitatea ne îmboldește trează
Ca un teribil înger ce dă cu biciu-n sori.

Ce stranie fortună-i să umbli fără țintă
Și orice scop să-ți pară că e destul de bun,
Așa cum face omul, ce veșnic se perindă
Și să-și găsească tihna aleargă ca nebun.

Ni-i sufletul o navă spre Utopii plecată:
Pe punte strigă-o voce: Cu ochiul treaz să fii!
Pe punte se aude o voce-nverșunată:
Amor…Plăcere…Glorii… Doar iad, doar stânci pustii!

O insulă ce cartul o strigă cu tărie
Ne pare-un Eldorado promis la călători;
Închipuirea care e gata de orgie
Doar un recif găsește-n ai dimineții zori.

Vrăjit de niște patrii cu țărmurii himerici
De ce să-l pui în fiare sau să-l azvârli-n val
Pe-acest bețiv ce singur și-a născocit Americi
Al căror vis îi face abisul mai amar?

Așa și vagabondul pe ulița clisoasă
Visează pretutindeni cerești împărății
Iar ochiul său găsește o Capuă făloasă
Oriunde o cocioabă se poate-ntrezări.

III

O călători fantastici! Ce nobile istorii
Citim în ochii voștri cu-adâncul lor mister;
Veniți și vă desfaceți bogatele memorii
Făcute din lumină de aștri și eter.

Vrem să pornim aiurea pe mările albastre;
Spre-a ne scăpa de-al ocnei otrăvitor plictis
Pictați-vă-amintirea pe spiritele nostre
Întocmai ca pe-o pânză cu orizont de vis.

Ei, ce-ați văzut?

IV

Văzurăm mulțimile de stele
Și valuri. Și nisipuri pe plaje am zărit
Și-n ciuda multor sile și nevoințe rele,
Ca și aici, acolo ades ne-am plictisit.

Iar gloria solemnă a soarelui pe mare.
Orașele-n amurguri, cu gloriile lor,
Ne aprindeau în suflet dorința răpitoare
De a ne pierde-n cerul cu magice lucori

Cetățile bogate, amurgurile, zorii
N-aveau nicicând acele fantastice magii
Pe care întâmplarea le săvârșea cu norii
Și față cu dorința am fost mai grijulii.

Din voluptăți Dorința mereu câștigă vlagă
Dorință, arbor falnic, plăcerea-i hrana ta
Și-n timp ce scoarța-ți prinde mai groasă să se facă,
Vor crengile-ți la soare de-aproape-a se uita.

Mereu vei crește încă, tu arbor mai vivace
Decât cipreșul? Totuși cu grijă-am adunat
Câteva schițe pentru albumu-vă vorace
O frați ce numiți mândru tot ce-i îndepărtat,

Am salutat ciudate divinități cu trompă,
Mari tronuri încrustate cu mii de scânteieri,
Palate de poveste și vis, a căror pompă
I-ar fi adus la ruină pe marii-vă bancheri

Bogate în podoabă și falnice veșminte,
Femei pe dinți și unghii deprinse-a se boi
Și magi ce-nvață șerpii din junglă să-i alinte.

V

Așa. Și mai departe?

VI

O minți ca de copii!

Spre-a nu lăsa uitării o parte însemnată.
Văzut-am pretutindeni, chiar fără-a-l fi cătat,
La mari și mici, în toată a oamenilor gloată,
Mereu același veșnic și plicticos păcat.

Femeia, sclavă proastă și numai josnicie,
Pe sine, doar pe sine slăvindu-se neghiob.
Bărbatul, despot lacom, pornit pe luxurie,
Gunoi într-o mocirlă și roabei sale rob,

Călăul ce triumfă, martirul ce suspină,
Serbările ațâțate de-al sângelui miros,
Puterea ce tiranii cumplit îi învenină,
Mulțimea-ndrăgostită de biciul nemilos.

Puzderii de religii cu-a noastră-ngemănate
Ce năzuiesc la ceruri. Sfințenia, aflând,
Precum în puf aceia cu gusturi delicate,
În flagelări și-n cuie prilejuri de încânt,

Flecara omenire, cu geniu-i îmbătată,
Nebună azi cum fuse și-n celelalte vremi,
Lui Dumnezeu strigându-i, din zbaterea-i turbată:
-Pe tine, domn și seamăn cu mine te blestem!

Și cei puțini, amanții-ndrăzneți ai nebuniei,
Care fugind de gloata mânată de destin
Își caută în opiu alin melancoliei.
Așa arată astăzi al lumii buletin.

VII

Călătoria științe amare ne învață.
Iar lumea monotonă și mică, azi ca ieri,
Ca mâine și ca veșnic ne seamănă la față:
O oază de oroare-n deșert de plictiseli.

Să pleci? Să stai acasă? Rămâi dacă se poate.
Sau pleacă, de-i nevoie. Sunt unii ce se duc
Și alții ce-n pitișuri încearcă a comgate
Dușmanul veșnic, timpul. Și sunt din cei ce fug

Mereu fără oprire, ca Ahasver aoară,
Și nu li-i pe potrivă nici tren și nici vapor
Să-nșele retiarul cu plasa lui fatală,
Iar alții îl omoară în camerele lor.

Când în sfârșit ne-o prinde sub talpa lui, haina,
Dorința și nădejdea ne-or lua un nou avânt
Și-așa cum altădată ne îmbarcam spre China,
Cu ochii duși în larguri și părul dus de vânt.

Vom merge să străbatem o mare de tenebre
Cu inimă voioasă de tânăr pasager,
Nu auziți cum glasuri vrăjite și funebre
Îngână; „Haideți, cei ce râvniserăți mai ieri

La parfumatul Lotus! Aici vă dau binețe
Grădini miraculoase cu fructe aurii.
Veniți să vă îmbete cu strabia-i blândețe
Această după-amiază ce nu se va sfârși.”

Ghicisem, după glasuri că-s umbre funerare,
Pilazii noștri-n preajmă-ntind brațele spre noi.
„Înoată spre Electra-ți!” - ne spune cea la care
Îi sărutam pe vremuri genunchii amândoi,

VIII

O Moarte, căpitane bătrîn, vom da năvală,
Pe nava ta. Ne poartă departe de plictis!
Și mările și cerul aici sunt de cerneală,
Dar inimile noastre de raze pline ni-s.

Ne toarnă din otrava-ți care îmbărbătează,
Făcându-te dorinței ce o nutrim ecou,
Și-afundă-ne-n abisuri, rai, iad, ce mai contează,
Ca în necunosturi să dăm cumva de nou.

 traducere Octavian Soviany

Jacques Prevert - Timp frumos

Un pământ roditor
O lună cumsecade
O mare bucuroasă de oaspeţi
Un soare surâzând
Deasupra apei
Copilele sărace
Şi toţi băieţii de pe lume
Se lasă pradă celei mai profunde bucurii
Nu va mai fi vară nu va mai fi iarnă
Nu vor mai fi toamnă primăvară
Numai timp frumos tot timpul
Şi Dumnezeu zvârlit din raiul pământesc
De-aceşti copii simpatici
Ce nu-l mai recunosc drept părinte-al lui Adam şi-al Evei
Se duce la uzină să-şi caute de lucru
De lucru pentru el şi pentru al său şarpe
Dar nu mai sunt uzine
E numai
Un pământ roditor
O lună cumsecade
O mare bucuroasă de oaspeţi
Un soare surâzând
Şi Dumnezeu cu a lui reptilă
Stă locului
Şi fluieră a pagubă mofluz
Depăşit de evenimente.

Jacques Prevert - Lupta cu îngerul

Nu te duce.
Totu-i dinainte aranjat
meciul e trucat
şi când o s-apară el pe ring
învăluit în fulgere de magneziu
vor intona asurzitor un Te Deum
şi-nainte chiar de te-a scula de pe scaunul tău
ei au să-ţi bată clopotele din răsputeri
au să-ţi azvârle-n obraz
buretele sfinţit
şi n-o să ai timp să-i zbori în pene
au să se năpustească asupra-ţi
iar el o să te lovească sub centură
şi-o să te prabuşeşti
cu braţele puse stupid în cruce
în rumeguş
şi niciodată n-o să mai poţi face dragoste.

Jacques Prevert - Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

Serghei Esenin - Scrisoare mamei

Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare -
Gând pustiu, ce lacrimei dă val -
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

traducere George Lesnea
 

Serghei Esenin - Focul Vânăt - Nicu Alifantis

Jorge Luis Borges - Pentru coiot

Din veac, pustiu întins îl străbătură,
Călcând tiptil nisipul, paşii tăi
Nenumăraţi. Lung urlet sună-n văi
De sur şacal şi hienă nesătulă.
Din veac? Nu mint? Pe tine, lup, furtivă
Substanţă, timpul nu te-atinge. Iată:
A ta-i trăirea pură, necrispată.
A mea - stângacea viaţă succesivă.
Ai fost lătrat aproape-nchipuit
În Arizona, nisipos hotar,
Sălaşul tău, de unde ţi-ai pornit
Sfâşietor lătratul solitar.
Simbol al unei nopţi ce-a fost a mea,
Ăst cânt de jale e oglinda ta.

Jorge Luis Borges - Cum că nimic nu ştim (De que nada se sabe)

Ignoră luna că-i calmă şi clară,
şi nu ştie luna că lună este,
nisipul că-i nisip. A prins de veste
vreun lucru cum că forma sa-i bizară?

Sunt piesele de şah aşa străine
de tactica de joc, cum este mâna
ce mută. Soarta poate nu-i stăpâna
acestor mici plăceri şi mari suspine

ce-s viaţa noastră - o necunoscută.
Îi zicem "Dumnezeu"... Ce irosire!
Cum vane-s teama, orice şovăire,

şi ruga cea etern reîncepută.
Din care arc m-oi fi lansat săgeată?
Şi ţinta mea o voi afla vreodată?

Jorge Luis Borges - Semperitate (Everness)

Un lucru nu există doar: uitarea.
Metalul, zgura, Domnul le păstrează,
şi-n amintiri profetice-ncifrează
şi luni ce-au fost, şi luni ce-aşteaptă zarea.

Iar celelalte sunt. Luciri puzderii,
între momentele crepusculare,
se oglindesc prin chipul tău în serii
trecute, şi de-acum, şi viitoare.

Aceste toate-s parte din diversul
cristal al amintirii, universul.
Nu-i pace-n traiectoriile sale.

Şi când apusul însuşi va apune,
poate-o să vezi, în cosmicele rune,
mănunchiul de splendori arhetipale.

Jose Saramago - În insula uneori locuită (Na ilha por vezes habitada)

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.


(1985)


traducere de Paul Abucean


José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. 18 iunie 2010, Lanzarote, Insulele Canare, Spania, scriitor portughez care in 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Salvatore Quasimodo - Verdele fals si cel adevarat

Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică
a orologiului. Nu contează dacă deschizi
sau scrutezi dezolarea : rămân ore
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze
neaşteptată în geamurile
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.
Îmi rămân încetineala unui surâs,
cerul întunecat al unei haine, velurul
de culoarea ruginii înfăşurat în păr
şi despletit pe spate şi-acel chip al tău
scufundat într-o apă abia mişcată.

Lovituri de frunze asprite de galben,
păsări de funingine. Alte frunze
crapă azi crengile şi sar
răsucite : verdele fals şi cel adevărat
din aprilie, acel rânjet dezlănţuit
al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti,
nu pui zile, nici visuri să urce
dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi
copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe
să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol
ori în inima incredibilă care încă
mai luptă cu timpul său surpat.

Eugenio Montale - Poezie

De-aş putea cel puţin să constrâng
în acest ritm greoi al meu
ceva din sclipirile tale;
de mi-ar fi fost dat să pun în armonie
cu vocile tale bâlbâitul vorbei mele:
eu care visam să-ţi răpesc
cuvintele sărate,
în care natura şi arta se-mpreuna
să-mi strig mai bine melancolia
de copil îmbătrânit ce nu trebuie să cugete
N-am în schimb decât literele grosolane
ale dicţionarelor, şi obscura
voce dictată de dragoste răguşeşte,
se face tânguitoare literatură.
N-am decât aceste cuvinte, care asemenea unor femei uşoare
Se dăruiesc oricui le cere;
N-am decât aceste fraze obosite
pe care vor putea să mi le fure mâine
studenţii canalii în versuri adevărate.
bubuitul tău creşte şi se dilată
albastră noua umbră.
Mă părăsesc ca încercare gândurile.
Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

Salvatore Quasimodo - Ajunge o zi pentru a echilibra lumea

Inteligenta, moartea , visul
neaga speranta. În aceasta noapte
la Brasov, în Carpati, printre copaci, caut în timp
o femeie s-o iubesc. Zapuseala desface
frunzele plopilor iar eu
îmi spun cuvinte pe care nu le cunosc,
ravasesc pamântul din amintire.
Un jazz întunecat, cântece italiene
trec rastalmacite peste culoarea irisilor.
În freamatul fântânilor
s-a pierdut vocea ta:
ajunge o zi pentru a echilibra lumea.

Salvatore Quasimodo - Nu am pierdut nimic

Sunt înca aici, soarele se roteste
la spate ca un soim si pamântul
repeta vocea mea în a ta.
Si reîncepe timpul vizibil
în ochiul care redescopera lumina.
Nu am pierdut nimic.
A pierde înseamna a merge dincolo
de o dimensiune a cerului,
de-a lungul framântarilor visurilor, un fluviu
plin de frunze.


Non ho perduto nulla

Sono ancora qui, il sole gira
alle spalle come un falco e la terra
ripete la mia voce nella tua.
E ricomincia il tempo visibile
nell’occhio che riscopre la luce.
Non ho perduto nulla.
Perdere è andare di là
da un diagramma del cielo
lungo movimenti di sogni, un fiume
pieno di foglie.

Salvatore Quasimodo - POATE INIMA (Din Giorno dopo giorno)

Va să se irosească mirosul acru de tei
În noaptea ploioasă. Fi-va zadarnic
Timpul bucuriei, furia lui,
Acea muşcătură de fulger ce spintecă.
Abia de rămâne făţişă nepăsarea,
Amintirea unui gest, a unei silabe,
Dar ca a unui molcom zbor de păsări
Printre aburi de ceaţă. Şi tot mai aştepţi,
Nu ştiu ce, pierdută pentru mine; poate
Un ceas hotărâtor, care să-nsemne
Începutul sau sfârşitul: o soartă
Geamănă de-acum: aici negrul fumului
De incendii usucă beregata. Dacă poţi,
Uită gustul acela de sulf şi spaima.
Cuvintele ne ostenesc,
Suie din nou dintr-o apă lapidată;
Poate inima să ne rămână, poate inima...

Salvatore Quasimodo - CE VREI PĂSTOR DE AER (Din Nuove poesie)

Şi-aud din nou chemarea străvechiului
Bucium al păstorilor, aspru peste şanţuri
Albe de solzii şerpilor. Poate îşi trage
Suflul din plaiurile de la Acquaviva,
Acolo unde unda râului Plŕtani
Rostogoleşte scoici sub apă printre
Picioarele copiilor cu pielea măslinie.
Oh, din ce ţinut adierea vântului prizonier
Se răsfrânge-n lumina ce-asfinţeşte deja;
ce vrei Păstor de aer? Poate îi chemi pe cei
morţi. Tu şi cu mine n-auzi, buimacă
de sclipirile mării, distrasă de strigătul
şoptit al pescarilor ce scot din apă plasele.

Ezra Pound - Într-o staţie de metrou

Apariţia acestor feţe în mulţime;
Petale pe-o neagră, umedă creangă.

Ezra Pound - FRASINUL(fragment)

Fiindcă eram un trist şi grav sfetnic,
Înţelept întru toate şi înaintat în vârstă,
Am părăsit această nebună lume şi mantia
De gheaţă pe care o poartă moşnegii.
Eram puternic, sau cel puţin aşa ziceau
Tinerii ce-n joc mânuiau sabia;
Dar am părăsit această nebună lume şi sunt vesel,
Sunt vesel în alt fel, cum mi se potriveşte.
M-am încolăcit de trunchiurile de frasin,
Mi-am ascuns chipul în locul unde stejarul
Îşi întinde asupră-mi frunzişul, departe de mine
Am zvârlit jugul îndărătnicelor obiceiuri lumeşti
Şi mi-am aflat soţie în liniştita scorbură
De la Mar-nan-otha,
Ce mai demult fusese lemn de corn.

Juan Ramon Jimenez - Călătoria finală

Eu voi pleca. Şi vor rămâne păsările cântând;
livada, deasemeni, va rămâne, cu pomii-i verzi,
şi cu fântâna albă.

Când cade seara cerul va fi albastru şi senin;
şi vor suna, cum sună-n seara asta,
clopotele din clopotniţă.

Muri-vor cei ce mă vor fi iubit;
şi-n fiecare an cătunul va fi altul;
şi prin livada înflorită, cu pomii văruiţi,
sufletul meu va rătăci, nostalgic.

Eu voi pleca; şi voi fi singur, fără cămin, fără pomi verzi,
fără fântâna albă,
fără albastrul cer senin…
Şi vor rămâne păsările, cântând.



 
El Viaje Definitivo

Y yo me iré. Y se quedarán los pájaros cantando;
y se quedará mi huerto con su verde árbol,
y con su pozo blanco.

Todas las tardes el cielo será azul y plácido;
y tocarán, como esta tarde están tocando,
las campanas del campanario.

Se morirán aquellos que me amaron;
y el pueblo se hará nuevo cada año;
y en el rincon de aquel mi huerto florido y encalado,
mi espiritu errará, nostalgico.

Y yo me iré; y estaré solo, sin hogar, sin árbol
verde, sin pozo blanco,
sin cielo azul y plácido...
Y se quedarán los pájaros cantando.



trad.Anca Tanase

Luis Cernuda - Nu rostea cuvinte

Nu rostea cuvinte,
ci doar se-alătura unui grup întrebător
neștiind că dorința e o întrebare
al cărei răspuns nu există,
o frunză-a cărei creangă nu există,
o lume-al cărei cer nu există.

Neliniștea își taie drum prin oase,
urcă prin vene
și erupe-n piele
în jeturi de vis
schimbate-n carne care-ntreabă norii.

O vagă-atingere,
fugară o privire printre umbre,
și e de ajuns ca trupul să se deschidă-n două
avid de a primi în sine însuși
alt trup care visează;
jumătate-jumătate, vis și vis, carne și carne,
egali în chip, în dragoste-n dorință.

De-ar fi și numai o speranță,
căci dorința e o-ntrebare al cărei răspuns e neștiut.

Scrisoare de credință - Octavio Paz

 1.

 Între noapte și zi
 Există un teritoriu indecis.
 Nu-i nici lumină și nici umbră:
 Este timp.
 Oră, pauză precară,
 Pagină care se-ntunecă,
 Pagină pe care scriu
 Încet, cuvintele acestea.
 Înserarea
 Este un rug ce se consumă.
 Se rotește ziua, desfrunzeste.
 Conturul lucrurilor,
 Un râu nocturn îl șlefuiește.
 Încăpățânat și blând,
 Le poartă, nu știu încotro.
 Se-ndepartează realitatea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu mine
 -vorbesc cu tine.

 Aș vrea să-ți vorbesc
 La fel cum vorbesc, acum,
 Aproape dispărute-n umbre
 Un copăcel și aerul;
 Ca apa care-aleargă,
 Somnambul solilocviu;
 Ca balta liniștită,
 în care simulacre de clipă se-oglindesc;
 Ca focul:
 Limbi de flăcări, dans de scântei,
 Povești de fum.
 Să-ți vorbesc
 Cu vizibile, palpabile cuvinte,
 Cu greutate, gust, miros
 Ca tot ce există.
 În timp ce-o spun,
 Imperceptibil, lucrurile
 Se desprind de ele
 Și aleargă către alte forme,
 Spre alte nume.
 Îmi rămân doar
 Cuvintele acestea: cu ele îți vorbesc.

 Cuvintele sunt punți.
 Sunt și capcane, colivii, și puțuri.
 Eu îți vorbesc: tu nu m-auzi.
 Nu vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu un cuvânt,
 Acest cuvânt ești tu,
 Acest cuvânt
 Te poartă de la tine pân' la tine.
 Noi l-am creat, tu, eu, destinul.
 Femeia care ești
 E cea căreia îi vorbesc:
 Aceste cuvinte sunt oglinda ta,
 Ești tu și ecoul numeleui tău.
 La fel și eu,
 Când îți vorbesc,
 Redevin un murmur,
 Aer și cuvinte, un suflu,
 O fantasmă care se naște din aceste litere.

Cuvintele sunt punți:
 Umbra colinelor din Meknes
 Deasupra unui câmp de floarea-soarelui extatice
 Este un golf violet.
 E trei după-amiază,
 Ai nouășpe ani și-ai adormit
 Pe brațul de răcoare al blondelor mimoze.
 Îndrăgostit de geometrie,
 Un uliu desenează-un cerc.
 Și tremură la orizont
 Arama dealurilor, blândă.
 Printre pereți prăpăstioși
 Un sat și albele lui cuburi.
 Fumu-n coloană urcă din câmpie
 Se risipește-ncet, aer în aer,
 Cum și chemarea muezinului
 Care străpunge liniștea, se-nalță și-nflorește
 În altă liniște.
 Soare imobil,
 Spațiu imens de aripi larg deschise;
 Peste întinderi de reflexe
 Setea înalță minarete transparente.
 Tu nici nu dormi, nici nu ești trează;
 Plutești în timpul fără ore.
 O răsuflare doar trezește
 Îndepărtate țări de mentă și izvoare.
 Lasă aceste cuvinte să te poarte
 Spre tine-însăți.
 
2.
 Cuvintele-s incerte
 Și spun lucruri incerte.
 Dar ca să ne comunice asta sau altceva,
 O pot face.
 Dragoste este un cuvânt echivoc,
 Cum sunt toate.
 Nu e cuvânt,
 Spus-a Creatorul:
 Este viziune,
 Început și coroană
 Pe scara contemplației
 - iar florentinul:
 Este un accident
 - și celălalt:
 Nu e virtutea
 Dar se naște din cel ce-i perfecțiunea
 - și ceilalți:
 O febră, e o boală,
 E luptă, frenezie și stupoare,
 O himeră.
 Invenție a dorinței,
 Însuflețită de flagerări și de asceză,
 Îi bagă-n coaste pinteni gelozia,
 Obișnuința o ucide.
 Un dar,
 O condamnare.
 Beatitudine și furie.
 Este un nod: viață și moarte.
 O rană
 Trandafir al re'nvierii.
 Este-un cuvânt:
 Dacă-l rostim, vorbește.

 Dragostea-ncepe-n trup
 Unde sfârșește?
 Dacă-i fantasmă,
 Prinde ființă într-un trup;
 Dacă-i trup,
 Se-mprăștie de-l atingi.
 Fatală-oglindă:
 Imaginea dorită se destramă,
 Tu te scufunzi în propriile-ți reflexe.
 Festin de spectre.

Apariție:
 Clipa are trup și ochi,
 Și mă privește.
 Viața în fine are chip și nume.
 A iubi:
 Să deschizi ușa interzisă,
 Trecere
 Spre-a timpului cealalaltă parte.
 Clipa:
 Reversul morții,
 Fragilitatea noastră cea eternă.

 A iubi-nseamnă să te pierzi în timp,
 Să fii oglindă-ntre oglinzi.
 E idolatrie:
 Să îndumnezeiești o creatură
 Și să numești etern ce-i trecător.
 Toate formele din carne
 Sunt ai timpului copii,
 Simulacre.
 Timpul înseamnă răul,
 Clipa
 E căderea;
 Iubire-nseamnă să te-arunci:
 Să cazi fără sfârșit,
 Semenul nostru
 Este abisul nostru.
 Îmbrățișarea:
 Hieroglifă a distrugerii.
 Lascivitatea: mască-a morții.
 
 A iubi: o variație,
 De-abia o clipă
 În istoria celulei de-nceput
 Și neumaratele ei diviziuni.
 Ax
 De rotire-a generațiilor.

 Invenție, transfigurare:
 Copilă transformată în fântână,
 Părul în constelații,
 În insulă, femeia adormită.
 Sângele:
 Muzică în ramurile venelor;
 Atingerea:
 Lumină-n noaptea trupurilor.

 Transgresiune
 De la fatalitatea naturală,
 Balama
 Care leagă destin și libertate,
 Întrebare
 Gravată pe-a dorinței frunte :
 Accident sau predestinare?

 Memoria, cicatrice:
 - de unde am fost smulși?
 Memoria: sete de prezență,
 Căutarea
 Pierdutei jumătăți.
 Cel Unic
 Își este sieși prizonier
 Este,
 Atât, este,
 Fără memorie,
 Fără cicatrice:
 Iubire-nseamnă doi,
 Pururi doi,
 Îmbrățișare și război,
 Doi înseamnă a vrea să fie unul și-același
 Să fie celălalt, cealaltă;
 Doi nu se odihnește,
 Nu e nicicând complet,
 Se rotește
 În jurul umbrei sale,
 Caută
 Ce am pierdut la naștere;
 Cicatricea se deschide:
 Fântână de viziuni;
 Doi: arc peste vid,
 Punte de vertijuri;
 Doi:
 Oglindă a mutațiilor.
 
3
 Iubire, insulă fără ore,
 Insulă înconjurată de timp,
 Limpezime
 Asediată de noapte.
 Căderea
 E regresie,
 Căderea e urcare.
 Iubirea-nseamnă ochi în gălbenușuri,
 Să pipăi nodul în care se adună
 Mișcarea și tăcerea.
 Arta de a iubi
 E arta de-a muri?
 Iubirea-nseamnă
 Să mori să-nvii și iar să mori;
 Este vivacitatea.
 Eu te doresc
 Pentru că-s muritor
 Și tu la fel.
 Plăcerea doare,
 Rana-nfloreste.
 Din grădina mângâierii
 Am tăiat floarea-nsângerată
 Să ți-o agăț în păr.
 Floarea s-a făcut cuvânt.
 cuvântul îmi arde în memorie.

 Iubire:
 Reconciliere cu marele Tot
 Și cu ceilalți,
 Cu toți cei mici
 Nenumărați.
 Întoarcere la ziua de-nceput.
 La ziua de azi.

Seara s-a retras la timp.
 Lămpi și reflectoare
 Străpung noaptea.
 Eu scriu:
 Vorbesc cu tine:
 Vorbesc cu mine.
 Cu cuvinte de apă, flacără, aer și pământ
 Inventăm grădina privirilor.
 Miranda și Fernand se privesc,
 La nesfârșit, în ochi
 - Până la împietrire.
 Un mod de a muri
 ca oricare altul.
 În înalt
 Constelațiile scriu mereu
 Același cuvânt;
 Noi,
 Aici jos, noi scriem
 Numele noastre muritoare.
 Seamănul
 E seamăn pentru că nu are Eden.
 Suntem alungați din Grădină,
 suntem condamnați s-o inventăm,
 Și să-i cultivăm florile delirante,
 bijuterii vii pe care le rupem
 Ca să împodobim un gât.
 Suntem condamnați
 Să părăsim Grădina:
 În fața noastră
 Este lumea.

 Coda

 Poate că a iubi înseamnă a-nvăța
 Să mergi prin astă lume.
 A învăța să stai în pace
 Ca-n fabulă, teiul și stejarul.
 A învăța privirea.
 Privirea ta-i semănătoare.
 A sădit un pom.


 trad. A.Tanase