Rumi - Pana în mâna lui Dumnezeu

 

 

Se smulge noaptea duhul din trup l-al Tău îndemn

și șterge de pe-ale minții tăblițe orice semn.

 

În fiecare noapte, pot duhurile-atunci

să se elibereze de spuse și porunci.

 

În noapte, uită-nchișii că stau în închisori

și regii c-au putere și stăpânesc comori.

 

Dispar și griji și gânduri la pierderi și câștig,

și despre ceilalți oameni nu mai gândești nimic.

 

La fel cei pioși, chiar necuprinși de somn.

”Par treji, dar dorm”, a spus-o Preasfântul nostru Domn

 

Par adormiți în fața lumescului frământ,

dar sunt precum o pană în mâna Celui Sfânt.

 

Iar cei ce nu văd mâna, ce scrie-atât de bine,

socot atunci că pana se mișcă de la sine.

 

 

Trad. Otto Starck

 

 

 

 

 

Rainer Maria Rilke- Trăiesc tocmai când...

 

 

 

Trăiesc tocmai când se sfârșește veacul.

Se simte vântul unei file mari,

pe care Dumnezeu și tu și eu am scris-o

și care se întoarce sus în mâini străine

 

Se simte strălucirea unei pagini noui

pe care totul poate să mai fie.

 

Liniștitele puteri își măsoară întinderea

și se privesc întunecate.

 

Trad. Dinu Pillat

Alejandra Pizarnik- Istorie veche

 

 

 

 

La miezul nopții
vin veghetorii copii
și vin umbrele care au nume
și vin indulgențele
care mi s-au întâmplat în mii de feluri
în infima lacrimă de fiecare zi


Traducere Leo Butnaru

Novalis - Când semnul cifrei și al figurii

 

 

Când semnul cifrei și al figurii

Nu mai e cheie-a creaturii,

Când cântăreții, sau iubiții,

Vor ști mai mult ca erudiții,

Când lumea-și va sorti anume

O viață liberă în lume,

Când nopți și sori nunti-vor iară

Dulci clarități de-odinioară

Și basm și versuri or s-arate

Istoria lumii - adevărate,

Atunci ajunge Un secret Cuvânt

Ca-ntreaga ființă s-o răstoarne-n vânt.

 

Trad. Ștefan Augustin Doinaș

e.e.cummings - Unu ori unu

 

 

Dacă totul se-ntâmplă ce nu poate fi făcut

(și orice lucru e mai drept

decât cărțile

pot plănui unu

chiar cel mai prost profesor îl va anticipa...

alergând

sărind

dăm târcoale noi da)

Nimic nu este precum ceva precum unu

 

Unu n-are pentru ce sau de ce sau deși

(și-orice mugur e mai înțelept

decât cărțile

care nu cresc la fel)

unu e orice ființă bătrână și tot ce e nou

(cu un care

sau ce

dăm târcoale din nou)

unu e tot ceea ce orice astfel

 

astfel lumea-i o frunză și pomu-i un ram

(și păsările cântă mai suav

decât cărțile

care spun cum)

astfel aici e departe și astfel al tău e al meu

(cu un jos

în sus

zburăm iarăși mereu)

pe totdeauana n-a fost niciodată până acum

 

acum eu te iubesc și tu mă iubești

(și cărțile-s închise  mai grav

decât cărțile

pot fi prin foi)

și din adânc din înaltul care se surpă azur

(cu un strigăt

oricare

mergem toți împrejur)

iată-cineva strigă cine e noi

 

noi suntem ceva mai luminos chiar ca soarele

(suntem mai grozav

decât cărțile

pot spune unu)

suntem tot ce e mai mult decât a crede obții

(cu un salt

rotit

vii noi suntem vii)

noi suntem admirabili unu ori unu.

 

Trad Ștefan Augustin Doinaș

Eugenio Montale - Pe o scrisoare nescrisă

 

 

Pentru un furnicar de zori, pentru câteva

fire în care să se-ncurce

ghemul vieții și să se împartă

în ani și ore, azi perechi delfinii

sar peste cap cu puii? Să n-aud

nimic de tine, și să scap de- orbirea

genelor tale. Altele-s pe lume.

 

Nu știu să plec nici să apar, întârzie

roșul cuptor

al nopții, seara se face lungă,

rugăciunea e chin și ție încă

nu ți-a ajuns, prin stâncile ce ies,

sticla de mare. Valul, gol,

se sparge-n pinten, alb, la Finister.

 

Trad. Marian Papahagi

 

 

Eugenio Montale- Visul deținutului

 

 Zori și nopțile se deosebesc aici prin semne puține.

 

Zigzagul graurilor peste turnuri

în zi de bătălie, mie aripi,

un fir de ger polar,

ochiul șefului pazei prin vizor,

trosnet de nuci zdrobite, o uleioasă

sfârâială din temniți și frigări

adevărate ori zise - dar paiele sunt aur,

opaițul tulbure devine vatră

dacă, dormind, cred că-ți stau la picioare.

 

Epurarea durează de totdeauna, fără motiv,

Se spune că de-abjuri și de subscrii

te poți salva de-acest măcel de gâște;

că cine se leapădă, însă  trădează

și vinde carnea altora, ia linguroiul

în loc să se sfârșească în pate-ul

hărăzit Zeilor pestilențiali.

 

 

Încet la minte, rănit

de culcușul ghimpos m-am contopit

cu zborul moliei pe care talpa

o fărâmește pe podea,

cu kimonourile în ape ale luminii

întinse-n auroră, pe bastioane,

în vânt adulmecai miros de ars

de la colacii din cuptoare;

am privit împrejur și am stârnit

iriși pe zări de pânze de păianjeni

 

și petale pe fierul de la gratii,

m-am ridicat, iar am căzut

în adâncimi unde e veac minutul-

 

 

izbirile și pașii se repetă

și încă nu știu dacă la festin

voi fi tocat sau tocător. Lungă-i zăbava

visul meu despre tine nu-i sfârșit.

 

Trad. Marian Papahagi

Rainer Maria Rilke - Cartea orelor Cartea a treia despre sărăcie şi moarte (fragment)

 

 

Aci stau oameni palizi, fără vlagă

şi mor înmărmuriţi privind la lume,

Nu vede unul căscătura bleagă,

în care-un neam plăpând, zâmbind a şagă

îşi pierde fiinţa-n nopţi fără nume.

 

Aleargă înjosiţi de-al trudei post,

slujind sfioşi la lucruri fără rost,

şi hainele pe ei se veştejesc,

şi mâinile frumoase-mbătrânesc.

 

Mulţimea-mpinge, negândind să-i cruţe,

deşi îi vede şovăielnici, slabi,-

doar câinii de pripas de la căruţe,

le merg pe urme, câţiva paşi, lingavi.

 

Ei sunt zvârliţi sub sute de gealaţi,

şi-ademeniţi de-a ceasului strigare

foiesc pe la spitale-nsinguraţi,

pândind cu spaimă ziua de intrare.

 

Acolo-i moartea. Nu faţa mieroasă

ce straniu cheamă pruncii să se joace-

ci moartea mică, moartea de dincoace,

ce-atârnă crudă, verde, nezemoasă,

rod tainic, sterp şi care nu se coace.

 

Dă fiecărui, Doamne, moartea lui.

o moarte care-ncepe din văleat,

în care –avu iubire, rost, nevoi.

 

Căci noi suntem doar coaja de copac.

Morţile mari care-n adânc ne zac

sunt rodul după care totu-i dat.

 (Din vol. Rainer Maria Rilke, Poeme în tălmăcirea lui Mircea Vulcănescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1991, pg.71-73)

Antoine de Saint- Exupery - Citadela ( fragment)

 

XLVI

 

”Apasă asupra inimii mele greutatea lumii, ca şi cum aş fi dus-o în spinare. În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii, i-am primit ca zălog pe cei care aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă căreia i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos. Devenise pădure de liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort. Ce voi face, spunea ea, cu lianele mele? Ce voi face cu laptele meu când va urca.

Şi cel atins de lepră ca de un foc încet, şi care se trezeşte rupt de comunitatea oamenilor, şi nu ştie la ce să-şi folosească elanurile inimii. Sau cel pe care-l cunoşti, ros de propriul său cancer, şi care începuse o mie de lucruri ce aveau nevoie ca el să trăiască mult, asemeni unui copac ce şi-a întins cu răbdare reţeaua de rădăcini, descoperindu-se deodată centru al unor prelungiri inutile, clătinându-se deasupra lumii. Sau cel al cărui grajd a ars, sau bijutierul ce-şi pierde mâna dreaptă. Sau orice om căruia i se închid ochii.

 Apasă asupra inimii mele greutatea tututor acelora care nu pot să găsească un umăr de sprijin. Refuzaţi de ai lor sau despărţiţi de ei. Şi cel care, întins pe patul său de mizerie, nod de suferinţe, îşi suceşte şi răsuceşte trupul, mai nefolositor decât o căruţă zdrobită, chemând moartea, poate, dar respins de ea, şi strigând: „La ce bun, Doamne?! La ce bun?!”

Sunt soldaţi ai unei armate înfrânte. Dar eu îi voi aduna şi-i voi duce la victorie. Căci există victorii, deşi deosebite, pentru toate armatele. Căci iată că ei nu sunt printre ceilalţi, decât un pas al vieţii. Floarea ce se ofileşte dă drumul seminţei, sămânţa ce putrezeşte naşte tulpina şi din orice crisalidă ce se sparge ies aripi.

Ah! Voi sunteţi pământ, şi hrană, şi vehicul pentru superba ascensiune a Domnului!

(Din vol. Antoine de Saint- Exupery, Citadela, Editura Rao, 1993, pg. 108-109)

Fernando Pessoa – Eșafodaj

 

 

 

În răstimpul cât am visat

Câți dintre acei ani au fost viață trăită!

Ah! Cât din trecutul meu

A fost numai viață mințită

De un viitor numai imaginat!

 

 Aici la marginea - acestui râu

Stau singur și fără să am vreun rost

Iar felul de a curge e zadarnic

Închipuie, anonimă și înfrigurată,

Chiar viața mea trăită degeaba.

Cum să speri că se alege ceva!

Ce merită oare din cele care nimic nu merită?

Căci un balon de săpun suflat de-un copil

Chiar mai mult decât speranța mea crește

Și mai departe ajunge decât dorința mea.

 

 

Undele râului sunt atât de ușoare

Încât nici măcar nu se unduiesc

Clipele, zilele, anii toate foarte scurte

Trec- odată cu înverzirea și cu zăpezile

Pe care același  soare apoi le omoară.

 

Mi-am risipit tot ceea ce n-am avut

Și sunt mai bătrân decât sunt,

Iar iluzia, care mă ține-n viață

Doar pe scara din dos e regină:

Acum despuiată, căci și-a pierdut regatul.

 

Murmur ușor de ape murmurătoare

Dornice să curgă și iar să curgă,

Și ce de amintiri somnolente

Și câte speranțe încețoșate!

Și ce învălmășeală de vise e visul vieții!

 

 

Ce-am făcut eu din mine? M-am întâlnit

Eu cu mine când deja mă pierdusem.

Și cu nerăbdare pe mine în seama mea m-am lăsat

Ca unui nebun foarte înspăimântat

Că ceva promis acum i s-a refuzat

 

Am ajuns deja mortul din viitor

Și sunt doar un vis care mă leagă de mine-

Sunt numai acel vis târziu și obscur

Al unei deveniri- sau doar zidul

Propriei mele grădini pustii.

 

Sunt valurile ce trec, eu însumi m-am vălurit

Pentru a face valuri, eu în uitarea mării!

Pe mine moștenire mă las stării ce nu voi fi

Înconjurând-o ca un eșafod

De la casa pe care ar urma s-o ridic.

 

Trad. Dinu Flămând

Lao Zi

 

”De-aceea spune o vorbă veche:

”Calea luminoasă pare-ntunecoasă,

Calea care merge-nainte pare a duce înapoi

Calea netedă pare- a fi plină de hârtoape,

Puterea superioară se aseamănă văii,

Albul desăvârșit pare a fi negru

Puterea cuprinzătoare pare a nu fi de ajuns,

Puterea trainică pare slăbiciune

Adevărul simplu pare nestatornic.

Pătratul cel mare nu are colțuri

Unealta cea mare târziu se-ncheie de făurit

Muzica măreață are sunetul slab,”

 

Yang Ziju mergea spre sud către Pei, iar Lao Dan călătorea înspre vest, către Qin: se întâlniră în apropiere de Liang. În timp ce mergeau împreună, Lao zi își ridică privirea către cer și zise oftând: ”Am crezut la început că mai poți să primești ceva învățătură de la mine, dar acum îmi dau seama că nu este așa.” Yang Ziju nu-i răspunse, însă când ajunseră la han îi oferi un lighean cu apă ca să se spele pe mâini, un ștergar și un pieptene și apoi, lăsându-și încălțările la ușă, veni în genunchi până la el și-l întrebă: ”Mai înainte am dorit să-l rog pe Maestru să-mi ofere o explicație, însă Maestrul nu a avut o clipă de odihnă pe drum, așa încât n-am îndrăznit să vă deranjez. Acum, că aveți o clipă de odihnă, v-aș ruga să-mi spuneți ce greșeală am săvârșit”. Lao îi zise: Chipul tău este mândru și semeț. Cine ar vrea să se-nsoțească cu tine? (tu spui:  ) ”Albul desăvârșit pare a fi negru”, ”Puterea cuprinzătoare pare a nu fi de ajuns”. Yang Ziju se schimbă la față de rușine și spuse: ”Ascult cu respect porunca voastră” ( Zhuang zi, cap 27 Parabole)

(41 Lao Zi, Cartea despre Pao și Putere cu ilustrări din Zhuang Zi)

Nazim Hikmet - Balada băutorilor de soare

 

 

 Există un cânt popular:

balada băutorilor de soare din oale de lut!
E o-mpletire:
păr împletit și solar!
plin de dorință și vis;
sângeriu; ca un tăciune aprins
pe fruntea bronzată
și pe coapsele arămii ale vitejilor goi!
I-am privit pe acești eroi,
mi-am împletit părul
și eu alături de ei,
trecând
puntea de gând
către soare!
I-am sorbit dintr-o oală de lut.
Și-am îngânat o baladă!

Le-a luat pulsul inima noastră de faur;
o gură de leu cu coamă de aur
dezlănțuită,
fremătând!
Iradiind;
furtuni fulgerătoare stârnind!
De pe crestele stâncilor
s-au desprins vulturii
lovind lumina cu aripi zdrențuite.
Brațe înflăcărate ale călăreților biciuiesc
caii săltând pe copite!

E tropotul
spre soarele-răsare!
Mai e puțin și captura-vom
frumosul nostru soare!

Să nu cazi cu noi, pe drum:
plânsetul casei
- lacrimi grele
pe grumaz,
precum semnul treaz
al lanțului brut!
Lăsați-i în pace pe cei care trăiesc
cu inimi prefăcute în scut!

Privește:
din soare
o vâltoare
se prăvălește,
arzând milioane de inimi roșii!

Ai ieșit tu,
inimă, din colivia pieptului;
ca un astru'
câzând măiastru
și azvârlind cu stele;
azvârliți-vă, alături de mine, suftetele!


E tropotul
spre soarele-răsare!
Mai e puțin și captura-vom
frumosul nostru soare!

Ne-am născut din pământ, foc, apă și fier!
Soțiile și pruncii noștri alăptează soarele sfânt,
bărbile noastre de aramă miros a pământ !
Ne e fericirea fierbinte!
ca sângele de fierbinte,
cu vise de juni înflăcărată
,,în clipa aceea, uitată"
atât de fierbinte!
Mi-am agățat scara de atârnații aștri,
călcând pe năpasta morților noștri,
ca să ne-nălțăm
către soare!

Cei ce s-au dus
luptând au murit, fiecare;
Îngropați sunt cu soare.
N-avem timp să-i jelim!
E tropotul
spre soarele-răsare!
Mai e puțin și captura-vom
frumosul nostru soare!

Struguri - boabe de sânge - uniți de roșii artere!
Coșuri din cărămidă groasă
fluieră
de durere!
Cel ce-i în tranșeea adâncă,
dă poruncă!
Această voce!
Puterea acestei voci,
această forță
deschide văl în ochii lupilor flămânzi
și-mpușcați,
de vânători cruzi,
ce le-a înfrânt
vigoarea!
Poruncește să murim,
poruncește!
Vom bea vocea soarelui!
O să trăim clipa,
în frenezie viața!...
Silueta fumegândă al orizontului de foc
fugărește călăreții ce-au sfâșiat cerul cu sulița!

E tropotul
spre soarele-răsare!
Mai e puțin și captura-vom
frumosul nostru soare!

Cer de aramă,
pământ de aramă.
Balada băutorilor de soare,
O cheamă,
Cu toți s-o chemăm!

traducere - g.Cristea

Nazim Hikmet - Dacă eu nu ard

 

 

Dacă eu nu ard,

dacă tu nu arzi,
dacă noi nu ardem,
cum se va schimba bezna în lumină?

traducere de Petru Dimofte

Nazim Hikmet -Din scrisorile din Închisoarea Munnever

 

Cea mai frumosă dintre mări
e cea în care încă noi n-am navigat.
Cel mai frumos dintre fiii noştri
e cel care încă nu s-a înălţat...
Cele mai frumoase dintre clipele noastre
sunt cele pe care încă nu le-am trăit....
Şi cel mai frumos lucru pe care-aş vrea sa ţi-l spun
încă nu l-ai auzit...

1942