Robert Frost- Drumul pe care nu l-am urmat

 

Două drumuri plecau într-o pădure galbenă;

trist că nu pot să le urmez pe amândouă,

și că nu sunt decât un singur călător,

îl urmării pe unul cu ochii, cât mai mult

până ce curba lui pieri-n pădure.

 

Apoi pornii pe celălalt ce-mi păruse

frumos și el — ba,  pe deasupra, plin de-o iarbă

pe care ai fi putut s-o calci strivind-o —

cu toate că în locul acela-ntr-adevăr,

atunci în zori părea la fel de-mbietoare,

 

cu frunze-acoperite, pe care niciun pas

nu le-nnegrise. O, privii nostalgic

spre primul iar, dar cum știam prea bine,

că la un drum se-adaugă alte drumuri,

mă îndoiam să mai revin vreodată.

 

Voi povesti aceasta suspinând

de-acum încolo secole de-a rândul:

plecau într-o pădure două drumuri,

iar eu, eu l-am urmat pe cel mai neumblat,

și iată că aceasta-a schimbat totul.

 

 

Ruben Dario- Iubește-ți ritmul...

 

Iubește-ți ritmul și ritmează-ți, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strînge-ți universul,
iar pieptul tău izvor de cîntec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-și mersul,
și numere își vor suna neștersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vînt retorica divină
a păsării ce zboară, și nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-și varsă nalta-i urnă.


Traducere de Ștefan Aug. Doinaș

 

Pedro Calderon de la Barca- Vezi floarea asta frumoasă și curată?...

 

 

Vezi floarea -asta frumoasă și curată?

Se sculă-n zori, prin flori sprea-fi regină;

culori păzite-n spini voia să-și țină:

trăi ferită, nu și apărată.

 

Și n-o lua drept taină-ntunecată,

c-așa te-o nfrânge, ci să te prevină:

chiar dacă-n frumesețea-ți spini s-anină,

cu ce nici nu se poate nu-i `narmată.

 

Nedăruindu-se, spre împlinire,

născută-n mugure, acolo moare;

și-ar pierde-n el balsam și strălucire.

 

Dă-ți frumusețea, nu-ți dai seama oare

De câte chinuri nici n-ar avea știre

Ea, vârsta primăverii tale -n floare?

 

Trad. Dumitru Radulian

Marc Alyn- Tăcerea în pasăre

 

Lui C. Brâncuși

 

În pasăre tăcerea

Dibuind își face cuib

Cântecul astfel

Molcom se plăsmuie

 

În pasăre tăcerea

Cu zborul se îmbină

Să limpezească aerul

Și țipătul să depărteze

 

Polen și pasăre

Însămânțează văzduhul

Prin tăria tăcerii

Sub aripa ce piere

 

 

Prăpastia să ocolească,

Ea devine amețeală

Și-n căderea ei se îmbracă

Pudoarea sa- riscul.

 

Trad. Ion Caraion

Alexandre Voisard – Amintirea păsării

 

”Zborul, ce fericire!”

(Brâncuși)

 

Piatra ce cântă -i semn că mâna se trezește

Și se deschide nemărginit, flacără-aprinsă

Chemată să domnească peste iarnă, sânii albi

Ai lungilor coline șlefuindu-i.

 

De se trezește mâna-n murmur lung

De grâne -aduse cu vântul cel curat,

Pasărea-nchisă -n somnul tău de-atâta vreme 

Îți scapă, făurar de minuni, și tu râzi.

 

Trad. Ion Caraion

 

Andre Castagnou -Pasărea lui Brâncuși

 

 

Părăsiți-vă grijile toate la uși,

iată pasărea lui Brâncuși.

Ca să cureți un trandafir

nu-i prea mult o dimineață,

atâta bătaie de cap

îi cere grădinarului hindus.

Asta-i o poveste

și când veni amiaza

o neasemuit de frumoasă

fată cu ulciorul pe cap

intră în grădină

și picură pe trandafir câțiva stropi de răcoare,

pe trandafirul hohotind de soare.

E-o poveste, aceasta:

lepădați-vă grijile toate la uși,

iată pasărea lui Brâncuși

 

 

Trad. Ion Caraion

 

 

Jane Kieffer- Colierul nebuniei

 

 

Această noapte între nopți

Între moarte și viață

În ciuda slăbiciunii stranii

Sufletul meu a plecat

Ghidat de Raza Verde

Către Sfintele Marii ale Mării

Sunetele, cântecele

Sunt un popas de tihnă

Bucuria de a trăi mă înlănțuie,

De dincolo de timp, departe de speranță

La Sfintele Marii ale Mărilor.

Trad. Doina Doru

 

 

 

 

Rajko Djuric- ***

 

 

Până la îndoială

În același cuvânt groaza și crucea drumurilor

Cerul negru

totuși, totul este apă

Înțelepții spun: ”Apa este cea mai impură”

și nu îndrăznesc să o compare decât cu viața

Râpa peste cuvânt

Casă și Moarte

Femeie și Întunecime

și Drumul este Foc

Praballval, Abalval, Oudbalval, Sambalval

Nibalval, Parabalval și Nivaha

sunt numele vânturilor

care cunosc cutremurul,

dar niciunul nu-și cunoaște mormântul

Cerul și râsul,

Marea și timpul

Și secretul morții

Sunt totuna

Mergem crescând până la moarte

Despre moarte timpul nu știe nimic

Cuvintele nu se numără

 

De la strigăt până la discurs

Ultima îndoială zace în cuvânt

 

(din vol. Rajko Djurik, Fără casă sau mormânt)

 

 

 

 

Leksa Manusch- Rondel

 

 

Multe stele strălucesc acolo sus

Ca focurile țigănești pe câmp.

Mintea mea zboară acolo,

Acolo privesc ochii mei.

 

Nu aș fi putut să mă așez acasă.

Ca un mâmz inima mea galopează.

Multe stele licăresc acolo sus,

Ca focurile țigănești pe câmp.

 

Acolo unde sunt mânjii cerului,

Și ea vrea să se ducă,

cu ei vrea să muște iarba.

Căluții care hoinăresc liberi pe câmp,

Multe stele licăresc acolo sus.

 

Trad. Doina Doru

 

 

Federico Garcia Lorca- Sfântul Rafael

 

 

 

Se opreau mașini închise
pe un țărm cu stuf ciulit,
valuri netezeau prin vise
tors roman și dezgolit.
Le-absorbea Guadalquivirul*
în cristalul său matur,
printre flori stratificate,
printre nori reverberând.
Copilașii țes și cântă
ale lumii întristări
lângă vechile capote
cufundate în obscur.
Dar Córdoba nu tresare
sub misteru-ncețoșat,
chiar dacă ridică umbra
aburi din arhitecturi,
turnul marmurei și-afirmă
subțirimi de străluciri.
Florile de staniu, fine,
își revendică suriul
din a brizei șerpuire
pe arcada triumfală.
Și în timp ce podu-adie
zece șoapte-a lui Neptun
- traficanții de tutun -
fug prin zidurile sparte.

II

E un singur pește-n apă,
ce unește două inimi:
Blânda Córdobă de stuf.
Córdob-arhitecturală.
Năzdrăvani cu chip de înger
lângă apă se dezbracă
- ucenici de-ai lui Tobias,
talii c-ale lui Merlin -
peștele să-l necăjească
cu ironice-ntrebări
dacă vrea licori de vin
sau plonjoane-n semilună.
Însă, jucătorul pește
căt și marmura-ngropată,
îi învață echilibrul
solitarelor columne.
Rafael islamizat
de paiete-ntunecate,
în ciocnirile de valuri,
căuta șoapte de leagăn.

*
Este-un singur pește-n apă.
Două Cordobe splendide.
Córdoba ruptă de fluxuri.
Córdoba celestă, slabă.

traducere – Gabriel Cristea

 

 

Federico Garcia Lorca- Sfântul Gabriel

 

 

 

 

Un fecior frumos, de trestii,
umeri largi, mijloc subțire,
pielea măr sclipind în noapte,
ochii mari și gura tristă
nerv de-argint ce se topește,
bântuie pustia cale.
Încălțările-i lucinde
rupe dalii prinse-n aer,
două ritmuri care cântă
scurtul și celestul vaier.
Peste țărmul mării-ntinse
nu e palmă să-l întreacă,
nici stăpân cu-mpărăție
și nici stea rătăcitoare.
Creștetul când îl apleacă
peste pieptu-i peruzea,
noaptea caută câmpia,
în genunchi a se ruga.
Sună tristele chitare
pentru-Arhanghel Gabriel,
strunitor de-obscure molii,
și ostil pletoasei sălcii.
Sfinte Gabriel: Copilul
plânge-n pântecul de mamă.
Să nu uiți că noi, țiganii,
dăruitu-ți-am veșmântul.

II

Bun-a magilor Vestire,
luminată și săracă,
poarta stelei o deschide,
pentru-a luneca pe-o rază.
Sfântu-Arhanghel Gabriel,
printre iriși și-o zâmbire,
strănepot de al Giraldei*,
își apropie venirea.
Și din vesta lui brodată
greierii ascunși vibrează.
Stelele din miez de noapte
clopoței se conturează.
Iată-mă aici, preasfinte,
cu trei cuie-bucurie.
Iasomii, cu strălucirea-ți,
îmi deschizi pe chip ce arde.

Domnul să te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Minunată arămie**.
Vei avea un prunc frumos,
trup de briză străvezie.
Sfinte Gabriel din ochi-mi!
Gabrielito-al vieții mele!
Eu visez ca să te-așezi
pe un jilț din flori de stele.
Mântuiască-te, Vestire!,
luminată, zdrențuită.
Pruncul tău pe trup va pune
vreo trei răni și-o aluniță.
Sfinte Gabriel ce arzi!
Gabrielito-al vieții mele!
În străfundul meu din piept
s-a născut un lapte cald.
Dumnezeu te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Mama stirpelor - o sută.
Ochii-ți par arizi și goi,
peisaje lungi, ecvestre.

*
Pruncul cântă stând la sânul
Bunei și Sfintei Vestiri.
Trei verzi sâmburi de migdale
tremură-n glăsciorul lui.

Deja, Gabriel, pe-o scară,
înălța la cer urcare.
Stelele din miezul nopții
deveneau nemuritoare.

traducere – Gabriel Cristea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Federico Garcia Lorca- Strigătul

 

 

 

Elipsa unui strigăt
trece din munte-n
munte.

Peste măslini
va fi un negru curcubeu
sub noaptea albastră.

Ay!

Precum un arcuș de vioară
strigătul face să vibreze
lungile corzi ale vântului.

Ay!

(Din peșteri, oamenii
își scot opaițele.)

Ay!




Traducere Darie Novăceanu

 

Federico Garcia Lorca- Zorongo

 

 

Mâinile mângâierilor mele
îți brodară o capă
cu flori de micsandre
și pelerină de apă.
Logodnic tu când mi-ai fost,
în albul primăvăratic
erau copitele calului
patru suspine de-argint.
Luna-i un ochi de fântână,
florile n-au prețuire,
bune-s doar brațele tale
când noaptea mă frâng de iubire.



Traducere Teodor Balș

 

Federico Garcia Lorca- Peisaj orb la New York

 

 

Dacă nu sunt păsările
acoperite de cenușă,
dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,
vor fi delicatele creaturi ale aerului
ce-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.
Dar nu, nu sunt păsările,
căci păsările-s gata să devină boi;
pot fi stâncile  albe ajutate de lună,
flăcăii întotdeauna răniți
mai înainte ca judecătorii să ridice cortina.

Toți înțeleg durerea vecină cu moartea,
dar adevărata durere nu se află-n suflet.
Nu-i în aer, nici în viața noastră,
nici pe aceste balcoane pline cu fum.
Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,
e o mică arsură fără de sfârșit,
în nevinovații ochi ai altor lumi.

O haină părăsită atât de greu atârnă pe umeri,
încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Și cele care mor născând știu, în ultima clipă,
că orice foșnet va fi piatră și orice urmă pâlpâire.
Noi ignorăm faptul că și gândirea
are cartiere,
unde filozofu-i mâncat de indieni și omizi.
Câțiva copii nevinovați au găsit
prin bucătării mici rândunici cu mulete
care știu să spună cuvântul iubire.
Nu, nu sunt păsările.
Cel ce anunță vaga furie a lagunei
nu-i o pasăre,
nici metalicul foșnet al sinuciderii
ce ne trezește-n fiecare dimineață.
E o capsulă de aer în care suferim pentru toată lumea,
e un mic spațiu viu, în nebun acord cu lumina,
e o nedefinită scară pe care norii și trandafirii
uită strigătul indian ce forfotește
pe debarcaderul sângelui.
De multe ori m-am rătăcit,
căutând arsura ce ține lucrurile treze,
și n-am găsit decât marinari aruncați peste parapete,
mici creaturi ale cerului îngropate sub zăpadă.
Adevărata durere se află în altă piață,
în care pești de cristal agonizează-n trunchiuri;
piețe ale unui cer straniu pentru artistice statui nevătămate,
pentru dulcea intimitate a vulcanilor.

Nu există durere în glas. Există doar dinții,
dinții ce vor tăcea acoperiți de mătasea neagră.
Nu există durere în glas. Aici există doar Pământul.
Pământul cu porțile lui dintotdeauna
ducând spre roșeața fructelor.

 

 

Trad. Darie Novăceanu

Federico Garcia Lorca- Diamantul

 

 

 

Diamantul unei stele
înaltul în cer a brăzdat,
pasăre de lumină ce vrea
din univers să dispară
şi fuge din cuibul uriaş
unde zăcea prizioneră
neştiutoare că are
un lanţ legat de grumaz.

Vânători dintr-o lume străină
ies să vâneze luceferi,
lebede de-argint nepătat
pe oceanul de linişti.

Puieţii de plop descifrează
abecedarul; li-i dascăl
un plop bătrân care-şi mişcă
în linişte braţele moarte.
În muntele îndepărtat
toţi morţii juca-vor acuma

traducere de Teodor Balş