Boris Pasternak - Să dăm cu-al vorbei zar...

Mă-ntrebi a cui poruncă-anume

Limba smintitului aprinde?

Să dăm cu-al vorbei zar

Precum grădina mea

Cu mirt şi chihlimbar

Abia, abia, abia.

Să trăncănim, de vrei,

Cu ce ceremonie

Sunt frunzele de tei

Stropite cu lămâie.

Acele lunii, cine

Le lăcrimă-n vergele,

Printre ecluze pline

De geam cu jaluzele?

Şi flori îmi presără

Pe preşul de la uşă?

Scoruşul scutură:

Cursivă jucăuşă?

Ai să mă-ntrebi: dar cine

Dă lunilor lungime?

Şi cui mărunt nu-i pare

Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,

A pus atâta fast,

Şi nu-şi părăsi postul

De la Ecleziast?

Şi buzelor de dalii

Ai să mă-ntrebi – din humă -

Cine le suflă: „Gata,

Căzu şi-ntâia brumă!”

Iar frunzele răchitei

Pe-alei, pe la spitale,

Le vântură pe dale?

Zici: cine porunceşte?

Păi, zeii cu firi crunte,

Puternici peste fleacuri,

Stăpâni peste-amănunte.

Ghicită-i bezna morţii?

Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,

I-atât de-amănunţită,

Ca liniştea de toamnă.

Din „Sora mea – viaţa” (1917, vara)

Traducere de Marin Sorescu

Boris Pasternak - Grea cruce să iubeşti pe unii...

Grea cruce să iubeşti pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nţeleg
Secretul frumuseţii tale,

Enigma vieţii o dezleg.

S-aude, primăvara, foşnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îţi e-nţelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci – şi parcă le şi vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-aşezi.

Uşor e: te trezeşti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.

 

1931

Din „A doua naştere” (1930 – 1931)  

Traducere de Marin Sorescu

Boris Pasternak - O, de ştiam de la debut...

O, de ştiam de la debut
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuşteţele de rânduri

Te-nfundă-n gât şi te doboară,

Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Şi interesul – ce sfios!

Ca Roma, bătrâneţea-i dură,
N-o-ndupleci cu braşoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.

Când inima-ţi dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăveşte arta!
Respiră soarta şi pământul.

1931

Traducere de Marin Sorescu

Federico Garcia Lorca - Chitara

Începe plânsul
chitarei.
Se sparg cupele arborilor
pline cu dimineaţă.
începe plânsul
chitarei.
E inutil
s-o faci să tacă.
Plânge monoton
cum plânge apa,
cum plânge vântul
peste zăpadă.
E cu neputinţă
s-o faci să tacă.
Plânge lucrurile
pierdute departe.
Nisipul din Sudul fierbinte
visând camelii albe.
Plânge sageata fără ţintă
amurgul fără zori
şi prima pasăre
moartă în ramuri.
O, chitară!
Inimă ranită
de cele cinci sabii.

Feodor Dostoievski - Legenda Marelui Inchizitor

Jan Twardowski - Rugăciune

Doamne,

Îţi multumesc pur si simplu
pentru că exişti,
pentru că eşti mai mare decât capul nostru – prea logic,
pentru că eşti mai subtil decât inima noastră – prea nervoasă,
pentru că eşti atât de aproape şi atât de departe şi în toate – altul,
pentru că ai fost zămislit şi eşti încă necunoscut,
pentru că fugind departe de Tine – noi fugim înspre Tine,
pentru că nu facem nimic pentru Tine, ci facem totul prin Tine,
pentru că lucrul pe care nu-l putem apuca nu este iluzie.
Îţi multumesc, Doamne, că eşti tăcut.
Numai noi – erudiţii analfabeţi –
fără încetare pălăvrăgim.

Nicos Kazantzakis - Raport către El Greco

În luna aceea de miere cu Italia, eram liber, fără griji, fără probleme metafizice, fără complicaţii amoroase; bucuriile mele erau neîntinate.

După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii sunt uimit; plăcerile spirituale sunt depozitate adânc în mine, au devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale. Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăşte, ci influenţa exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anume turn al Renaşterii, de un anume vers înscris de Dante, pe una din străzile înguste din vechea Florenţă.

Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune. Din întreaga aventură a tinereţii, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă: o tufă de trandafiri care se veştejea la Palermo, o fetiţă care plângea, desculţă, pe o străduţă murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, la o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate să culeagă memoria omului, ce poate să reţină din toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care ofta, aflându-se pe patul de moarte: "Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut parte să mă bucur de ele: o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc!" Din călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc pline de reproş, care mă vor urmări până la moarte, chiar dacă nu am nici o vină.

Iată cea dintâi amintire:

Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să găsesc o inimă miloasă, ca să mă pot usca şi să găsesc un colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile erau închise, numai câinii, simţind picior de străin, lătrau de prin curţi. Prin aceste locuri ţăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat. Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas bun de la el cu o cană cu vin şi o felie de pâine... În satele din Calabria nu erau astfel de bunici.

Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-am aplecat şi m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos, unde focul ardea, şi o bătrână aplecată lângă foc făcea ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul şi am intrat. M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc şi m-am aşezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna şedea pe un alt scăunel şi amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a uitat iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina şi am început să mă usuc. Simţeam fericirea urcând în mine ca o căldură, de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame şi inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieşeau din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am înţeles că fericirea pământească e făcută pe măsura omului, nu e o pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea noastră, e o pasăre domestică şi trăieşte chiar în curtea noastră.

Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe poliţa de lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am început să mâncăm, ne era foame la amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfinţenie. Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă din dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviţă, în faţa mea. Afară ploua cu găleata; un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia liniştită a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe pernă. Încet, încet, ascultând ploaia şi respiraţia bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpăturile uşii.

Bătrâna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită şi gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul. Numai ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-am zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă.

Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut laptele, apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos portmoneul... Dar bătrâna s-a înroşit toată.

― Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna.

Şi, cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a prins să se lumineze:

― Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ea, şi să-ţi răsplătească binele pe care mi l-ai făcut; niciodată, de când a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.

Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât prima.

Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraş din Italia, la început de primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile caselor, curţile, erau pline de prezenţa nevăzută a Sărmanului din Assisi. Era duminică, clopotele de la biserică răsunau şi peste drum răspundea glasul de argint al clopotelor de la mănăstirea Sfânta Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi de moarte. "Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi, surorile sărăciei, la mănăstire?" "Când spinii vor face flori albe..." Şi, iată, de veacuri spinii înfloresc şi, de veacuri, porumbelul şi porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile deasupra oraşului Assisi.

Urcam pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi femeile apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la biserică să vadă şi să fie văzute. În această ţară a soarelui, primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii şi prietenele lui vin şi se aşează în bănci şi încep să tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu vecinii şi cu vecinele. Slujitorul lui Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în dantele albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână cu glas blând laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi musafirii se ridică, îşi iau rămas bun, îndreptându-se spre ieşire. Vizita făcută sfântului Francisc s-a terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile îşi deschid porţile.

Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre a fi primit să locuiesc la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar fi bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din Assisi: văduvă la douăzeci şi şase de ani, de atunci n-a mai cunoscut alt bărbat; avea întinse livezi de măslini şi de vie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi cerceta domeniile. Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă şemineu tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de mare castitate... "Vorbeşte-i, priveşte-o ca şi cum ar avea douăzeci şi şase de ani, adu-i puţină bucurie, chiar dacă prea târziu."

Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, câmpul era plin de florile Paştelui, mărunte, albe, vântul era cald şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul din marele palat şi bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam pantaloni scurţi şi genunchii mei străluceau în lumina jăratecului. Aveam doar douăzeci şi cinci de ani.

― Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a intrat deodată în casa mea, fii bine venit!

A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre bună de la stăpâna sa, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită şi fructe.

― Sunt foarte fericită, a spus contesa; acum nu mai sunt singură.

― Şi eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă nobleţea, frumuseţea şi bunătatea.

Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea înciudată şi nemulţumită: La naiba cu frumuseţea şi bunătatea, numai tinereţea contează, tinereţea, nimic altceva!

Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se vedea mănăstirea Sfânta Clara: călugăriţele ieşeau şi intrau în linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului; clopotniţa, acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă.

― Ce fac călugăriţele cu atâţia porumbei? m-a întrebat într-o zi contesa, ce ruşine, ele nu văd şi nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine să-i taie şi să-i mănânce, să scape de ei! Să scăpăm o dată de ei!

Am rămas la Assisi trei luni; sfântul Francisc, contesa Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci de ce să fi plecat? Unde aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie ca cea a sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o companie mai fermecătoare decât a unei sfânta Clara în viaţă - contesa? Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini şi prin vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o procesiune franciscană de fioretti roşii, galbene, albe... Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălţa iar din ţărâna din Assisi şi saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele Foc şi fericita soră Apa... Şi pe contesă; şi pe fericitul tânăr din Creta care se afla alături de ea.

În fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. În şemineu, focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, aranjată şi pieptănată, cu faţa uşor pudrată, cu mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi tristă, ca de obicei, cu ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi desluşea paşii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna şi o punea pe genunchiul meu.

― Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai opri, e singura mea bucurie!

Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în care prinţul Ghiorghios a pus piciorul pe pământul Cretei... Întreaga insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mâna prinţului grec; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii le erau plini de lacrimi... Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcuşul nostru pe Psiloriti, despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în bisericuţă şi despre despărţirea noastră neaşteptată...

― De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut fericit, biata de ea?

― Ba da, foarte fericit.

― Şi atunci?

― Tocmai de aceea, contesă.

― Nu înţeleg.

― Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un tânăr, eram în pericol.

― Care pericol?

― Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit cu fericirea, care cu timpul şi-ar fi pierdut intensitatea şi măreţia, ori aş fi trăit-o la fel de intens ca la început şi atunci aş fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată în miere şi am învăţat lecţia.

Contesa a căzut pe gânduri.

― Eşti bărbat, a spus de la o vreme, nu ai numai asta în capul tău, mai ai şi alte lucruri; dar noi, femeile...

În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat tăcuţi la foc până aproape de miezul nopţii.

Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:

― Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?

Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori, apoi mă întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timidă, ezitantă, la uşa mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroşindu-se toată de parcă avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ răspundea monosilabic, cu glas nesigur. Mi se rupea inima văzând că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie adevărată, dându-i o strălucire disperată şi amară, chiar la o vârstă înaintată !

Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după gâtul meu şi m-a făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s-o revăd.

― Dar repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii i s-au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până atunci...

Nu spunea niciodată "o să mor", ci "o să plec."

Mi-am ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: "Vino, contesa ne părăseşte!"

Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. Aveam un braţ de trandafiri albi. Am bătut cu o mână tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise?

Trad: Alexandra Medrea-Danciu

Saint John Perse - Ploi

Pentru Katherine şi Francis Biddle I

Banyanul ploii pune stăpânire peste Oraş,
Un polipier grăbit suie la nunta-i de mărgean prin tot acest lapte de apă vie,
Şi Ideea goală ca un gladiator îşi piaptănă în grădinile poporului coama de fată.

Cântă, poem, la strigarea apelor iminenţa temei,
Cântă, poem, la retragerea apelor evadarea temei:
O înaltă destrăbălare în pântecul Fecioarelor profetice,

O încolţire de ovule de aur în noaptea roşcată a nămolurilor 
Şi patu-mi, o, fraudă! făcut la hotarul unui atare vis,
Acolo unde se-nfioară şi creşte şi începe să se rotească trandafirul obscen al poemului.

Domn cumplit al râsului meu, iată pământul fumegând cu un gust de vânat,
Sub apa virgină, argila văduvă, pământul spălat de paşii celor fără somn,
Şi, mirosit mai de aproape ca un vin, nu e oare adevărat că duce la pierderea memoriei?

Domn, Domn cumplit al râsului meu! iată cealaltă faţă a visului pe pământ,
Ca răspunsul înaltelor dune la etajările mării, iată, iată
Pământul la capăt de folosinţă, ora nouă în scutecele-i, şi inima-mi vizitată de o stranie vocală.


II

Doici prea suspecte, Slujitoare cu ochi adumbriţi de vârstă, o, Ploi prin care
Omul ciudat îşi ţine casta, ce îi vom spune în astă-seară celui ce-o lua înălţime din veghea noastră?
Pe ce nou culcuş, cărui cap îndărătnic, mai răpi-vom scânteia de nădejde?

Fără grai Andul pe casa mea, am în mine un prea puternic strigăt de aprobare, şi acesta e pentru voi, o, Ploi!
Voi duce în faţa voastră cauza mea: la vârful lăncilor voastre, cel mai sigur avut al meu!
Spuma la buzele poemului ca un lapte de corali!

Şi cea care dănţuie ca un psyl la intrarea frazelor mele,
Ideea, mai goală ca o sabie-n jocul facţiunilor,
Va să mă-nveţe ordinea şi măsura împotriva nerăbdării poemului.

Domn cumplit al râsului meu, păzeşte-mă de mărturisire, de primire şi de cântec.
Domn cumplit al râsului meu, şi e ocară la buzele aversei!
Şi câte tâlhării săvârşite sub cele mai mari migraţii ale noastre!

În noaptea senină a nămiezii, noi cutezăm mai mult de-o sugestie
 Nouă, despre esenţa fiinţei... O, fumuri deodată pe piatra vetrei!
Şi ploaia călduţă pe-acoperişurile noastre făcu bine stingându-ne lămpile din mâini.



III

Surori ale războinicilor din Asur au fost înaltele ploi în mers pe pământ:
Sub coif de pene şi strâns sumese, împintenate cu argint şi cristal,
Ca Didona călcând fildeşul la porţile Cartaginei,

Ca soţia lui Cortez, îmbătată de luturi şi pictată, între lungile-i plante apocrife...
Ele-aţâţau cu noapte azurul pe paturile armelor noastre,
Ele vor umple Aprilul în adâncul oglinzilor din odăi!

Şi eu nu pot să le uit tropotirea în pragul tinzilor de abluţie:
Războinice, o, războinice prin lance şi săgeată, răzbind până la noi!
Dansatoare, o, dansatoare prin dans şi prin farmec, la sol înmulţite!

Sunt arme cu droaia, sunt fete cu carul, o împărţire de steaguri la legiuni,
O ridicare de suliţi prin foburguri pentru cele mai noi popoare ale pământului – rupte mănunchiuri de fecioare dezmăţate,
O, grele snopuri nelegate! întinsa şi via recoltă răsturnată în braţele bărbăteşti!...

Şi Oraşul e de sticlă pe soclu-i de abanos, ştiinţa la gurile fântânilor,
Şi Străinul citeşte pe zidurile noastre enormele liste de preţuri fixe,
Şi răcoarea e-n zidurile noastre, unde la noapte Indiana va locui la colon.

IV

Rapoarte făcute Edilului; spovedanii la porţile noastre... Ucide-mă, fericire!
Un grai nou venind din toate părţile! o boare de respirare prin lume
Ca suflul însuşi al spiritului, ca lucrul însuşi rostit,

În însăşi fiinţa, esenţa sa; în însuşi izvorul, ivirea sa:
Ha! toată stropirea zeului salubru pe feţele noastre, şi-această briză în floare.
La firul de iarbă albăstrind, ce întrece şi cele mai depărtate dizidente!...

Doici prea suspecte, o, Semănătoare de spori, de seminţe şi de specii uşoare,
Din ce slăvi căzute ne trădaţi nouă căile,
Ca în urma furtunilor cele mai frumoase făpturi lapidate pe crucea aripilor?

La cine mergeaţi prin atâta depărtare, de să ne dea de visat până la pierderea vieţii?
Şi despre ce altă stare ne vorbiţi atât de stins până la pierderea memoriei?
Să faceţi trafic de lucruri sfinte printre noi, vă părăseaţi culcuşurile, o, Simoniace?

La schimbul proaspăt al stropilor de val, acolo unde cerul îşi coace gustul de firn şi porumbul-cucului,
Aveaţi întâlnire cu fulgerul lasciv, şi în albumul marilor zori sfâşiate,
Pe clarul pergament vărgat de-un amnar divin, ne veţi spune, o, Ploi! ce limbaj nou cerea pentru voi uriaşa uncială de foc verde.


V

Că apropierea vă fu plină de măreţie, noi ştiam, trăitori ai oraşelor, pe subţirea noastră zgură,
Dar visaserăm mai trufaşe confidenţe la cel dintâi suflu al aversei,
Şi voi ne redaţi, o, Ploi! stării noastre umane, cu acest gust de lut sub mască.
Prin mai nalte meleaguri căuta-vom amintire?... sau mai bine cântăm uitarea în bibliile de aur ale joaselor frunzişuri?...
Febrele noastre pictate la tulipierii visului, albeaţa pe ochi de iazuri şi piatra prăvălită pe gura puţurilor, iată nu frumoase teme de reluat,

Ca trandafiri ofiliţi în mâinile invalidului de război?... Stupul mai e în livadă, copilăria la furcile bătrânului copac, iar scara interzisă în frumoasele văduvii ale fulgerului...
Blândeţi de agavă, de aloes... fad anotimp al omului fără pată! E pământul istovit de arsurile spiritului.
Ploile verzi se piaptănă în oglinzile bancherilor. La rufăria călduţă a bocitoarelor s-o zvânta faţa zeilor-fete.

Şi idei noi le vin, pe masa lor, ziditorilor de Imperii. Un întreg popor mut se-nalţă-n frazele mele,la marile margini ale poemului.
Înălţaţi, înălţaţi, la capăt de capuri, catafalcurile Habsburgului, înaltele ruguri ale omului de război,înaltele stupării ale imposturii.
Vânturaţi, vânturaţi, la capăt de capuri, marile osuare din celălalt război, marile osuare ale omului alb, pe care fu clădită copilăria.

Şi se dezmeticească pe scaunul său de fier, omul pradă vedeniilor ce întărâtă popoarele. 
Nu vom isprăvi de a vedea prin largul mărilor târându-se fumul înaltelor fapte unde arde mocnit istoria,
Pe când în Mănăstiri şi în Leprozerii un parfum de termite şi de zmeuri albe face ca Prinţii care zac să se ridice pe rogojinile lor:
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi la oameni, şi iată că pământul îşi dă sufletul său de străin...»

VI

Un om atins de atâta singurătate, încât să meargă şi să atârne în sanctuare masca şi bastonul decomandant!
Eu mergeam cu buretele şi cu fierea la rănile unui copac bătrân împovărat de toate lanţurile pământului.
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi departe de oameni, şi iată că Ploile...»

Fugari fără mesaj, o, Mimi fără chip, voi duceaţi la fruntarii atât de frumoase semănături!
Pentru care frumoase focuri de ierburi la oameni vă veţi întoarce-ntr-o seară paşii, pentru care poveşti depănate
La foc de trandafiri în odăi, în odăile unde trăieşte sumbra floare a sexului?
Râvneaţi oare femeile şi fiicele noastre după gratiile visului lor?
(Sunt griji de mai vârstnice în colţuri tainice din odăi, sunt ritualuri pure, de-nchipuit pentru palpele insectelor...) 
N-aveţi ceva mai bun de făcut, printre fiii noştri, pândind amarul miros bărbătesc alharnaşamentelor de război? (ca un popor de Sfincşi, grei prin număr şi enigme, disputându-şi puterea în porţile aleşilor...)

O, Ploi prin care grânele sălbatice invadează Oraşul, şi şoselele se zbârlesc de arţăgoşi cactuşi,
Sub mii de paşi noi sunt mii de pietre noi de curând vizitate...
La galantarele răcorite de o panănevăzută vă faceţi socotelile, vânzători de diamante!
Şi omul dur între oameni, în mijlocul mulţimii, se surprinde visând la perişoral nisipurilor!...
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi fără blândeţe, şi iată că Ploile...»

(Viaţa urcă la furtuni pe aripa refuzului.)
Treceţi, Metiselor, şi ne lăsaţi la pânda noastră...
 Acela se adapă din divin a cărui mască este delut.
Pietrele spălate de semnele rutiere, frunzele spălate de semnele adoraţiei, te citim, în sfârşit, pământ purificat de cernelurile copistului...
Treceţi, şi ne lăsaţi la ale noastre mai vechi deprinderi.
Cuvântul meu meargă-mi înainte! şi vom
mai cânta un cânt al oamenilor pentru cine trece, un cânt al largului pentru cine veghează.



VII

«Ni-s fără de număr căile, şi lăcaşurile nesigure. Se-adapă acela din divin a cărui buză este de lut.
Voi, scăldătoarele morţilor în apele mume ale zorilor – şi e pământul încă-n spinii războiului – spălaţi,
dar, şi feţele celor vii; spălaţi, o, Ploi! faţa tristă a celor cruzi, faţa blândă a celor cruzi... căci strâmte lesunt căile, şi lăcaşurile nesigure.

Spălaţi, o, Ploi! un loc de piatră pentru puternici. La marile mese vor şedea, sub streaşina forţei lor,
cei pe care nu i-a ameţit vinul oamenilor, cei pe care nu i-a pângărit gustul lacrimilor nici al visului, cei ce
nu-şi au grija numelui în trâmbiţele de os... la marile mese vor şedea, sub streaşina forţei lor, în loc de 
piatră pentru puternici.

Spălaţi şovăiala şi prudenţa în mersul faptei, spălaţi şovăiala şi decenţa în câmpul văzului.
 Spălaţi,o, Ploi! albeaţa din ochii omului de bine, din ochii omului binegânditor; spălaţi albeaţa din ochii omului
de bun-gust, din ochii omului binecrescut; albeaţa omului de merit, albeaţa omului de talent; spălaţi solzul
din ochiul Maestrului şi-al Mecenei, din ochiul Dreptului şi-al Notabilului... din ochiul oamenilor făcuţi pentru prudenţă şi decenţă.

Spălaţi, spălaţi bunăvoinţa în inima marilor Mijlocitori, bunăcuviinţa pe fruntea marilor Educatori, şi petele graiului pe buzele publice.
 Spălaţi, o, Ploi, mâinile Judelui şi Armaşului, mâna moaşei şi mâna bătrânei ce scaldă morţii, mâinile linse de ologi şi de orbi, şi mâna plecată, spre fruntea oamenilor, visând
încă hăţuri şi bici... cu încuviinţarea marilor Mijlocitori şi Educatori.

Spălaţi, spălaţi istoria popoarelor pe marile table ale memoriei: marile anale oficiale, marile croniciale
Clerului, şi buletinele academice. Spălaţi bulele şi cartele, şi întâmpinările Stării a Treia; Convenţiile,
Pactele de alianţă şi marile acte federative; spălaţi, spălaţi, o, Ploi! pergamentele şi hrisoavele de culoarea pereţilor de azil şi leprozerii, culoarea fildeşului fosil şi a bătrânilor dinţi de catâri...

Spălaţi, spălaţi, o,Ploi! înaltele table ale memoriei.

O, Ploi! spălaţi în inima omului cele mai frumoase ziceri ale omului: cele mai frumoase sentenţe;cele mai frumoase secvenţe; frazele mai bine ticluite, paginile mai bine plăsmuite.
Spălaţi, spălaţi, îninima oamenilor, gustul lor de cantilene, de elegii; gustul lor de vilanele şi de rondeluri; marile lor fericiride exprimare;
 spălaţi sarea aticismului şi mierea eufuismului, spălaţi, spălaţi culcuşul visării şi litieraştiinţei: în inima omului fără opunere, în inima omului fără dezgust, spălaţi, spălaţi, o, Ploi! cele mai frumoase daruri ale omului... în inima oamenilor celor mai înzestraţi pentru marile opere ale minţii.»


VIII

...Banyanul ploii îşi pierde stăpânirea peste Oraş. În vântul cerului lucrul rătăcitor şi astfel
Că veni să trăiască printre noi!... Şi nu veţi tăgădui, dintr-o dată, că totul sfârşeşte în nimic.
Cine vrea să ştie ce se-alege din ploile în mers pe pământ, vie şi trăiască pe-acoperişul meu, printresemne şi preveşti.

Făgăduieli neţinute! Neslăbite semănături! Şi fumuri, ia uite, pe drumul oamenilor!
Vie fulgerul, ha! care ne părăseşte!... Şi vom conduce din nou până la porţile Oraşului
înaltele Ploi în convoi sub April, înaltele Ploi în convoi şi sub bici ca un Ordin al Flagelanţilor.

Ci iată-ne mai goi daţi acestui parfum de humus şi de smirnă unde pământul se trezeşte cu gust defecioară neagră....E pământul mai fraged în miez de ferigării, mijirea de mari fosile prin marne şiroitoare,Şi-n carnea zdrobită de durere, a trandafirilor, îndată ce furtuna s-a potolit, încă pământul cu gust de femeie făcută femeie.

...E Oraşul mai viu la lucirea a mii de săbii, zborul şoimilor peste marmori, cerul încă în talerele fântânilor,
Şi scroafa de aur la vârf de stelă prin pieţe goale.
 E încă splendoarea pridvoarelor de cinabru; vita neagră ferecată cu argint la cea mai joasă din porţile grădinilor;
E dorinţa încă-n pântecul văduvelor tinere, tinere văduve de războinici, ca mari urne sigilate adoua oară....
E răcoarea în iureş pe crestele limbajului, spuma încă la buzele poemului,

Şi omul încă presat de peste tot de gânduri noi, cedând la ridicarea de mari hule ale spiritului:«Frumosul cânt, frumosul cânt ce iată-l pe risipirea apelor...», şi poemul meu, o, Ploi! care nu a fost scris!


IX 

Noaptea sosită, obloanele lăsate, măsoară, ce, apa cerului în lumea de jos a crângurilor?
La vârfuri de lănci, ce-i mai cert din avutul meu!...

Şi totul egal, pe cântarul spiritului,Domn teribil al râsului meu, vei purta în astă-seară scandalul în loc mai înalt.


*

...Căci astfel sunt plăcerile tale, Doamne, în pragul sterp al poemului, unde râsul meu sperie păunii  verzi ai gloriei.

Savannah, 1943

Traducerea Aurel Rău

Saint John Perse- Poeme alese, Editura Univers, Bucureşti, 1983

Saint John Perse - Zăpezi

 Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger


I

Şi apoi veniră zăpezile, primele zăpezi ale absenţei, pe marile urzeli de real şi vis; şi toată suferinţa întoarsă oamenilor de memorie, fu o răcoare de rufe la tâmplele noastre. Şi aceasta era spre zori, sub sarea sură a zorilor, puţin înainte de ora şasea, ca-ntr-un liman de scăpare, loc de-ndurări şi har unde liber să laşi roiul de mari ode ale tăcerii.

Şi toată noaptea, fără ştirea noastră, sub această înaltă ispravă de condei, purtând foarte sus destrămări şi poveri de suflet, înaltele oraşe de piatră ponce forate de insecte luminoase n-au încetat să crească şi să se-ntreacă în uitarea greutăţii. Şi singuri aceia au avut cât de cât vestire, căror memoria li-i nesigură şi povestirea rătăcitoare. Partea minţii-n aceste lucruri însemnate, o ignorăm.

Nimeni n-a surprins, nimeni n-a cunoscut, pe cea mai înaltă frunte de piatră, întâiul contur al acestei ore mătăsoase, întâia atingere a lucrului acesta fragil şi prea uşor ca o vibrare de gene. Pe-nvelitorile de aramă şi pe avântări de oţel cromat, pe plăci de surd porţelan şi pe ţigla de sticlă groasă, pe racheta de marmură neagră şi pe pinteni de alb metal, nimeni n-a surprins, nimeni n-a pângărit acest abur de suflu la naşterea sa, ca prima înfiorare a unei lame dezgolite...

Ningea, şi noi iată vom spune minuni: zorile mute în fulgii lor, mare bufniţă fabuloasă, pradă suflărilor spiritului, îşi înfoiau făptura de dalie albă. Şi din toate părţile aveam miracol şi sărbătoare. Şi izbăvirea să fie pe faţa teraselor, unde Arhitectul, vara trecută, ne-a arătat ouă de piţigoi!

II

Ştiu că vapoare în pericol printre acest plancton palid scot mugetul lor de animale surde împotriva orbirii oamenilor şi zeilor; şi toată nevoia lumii cheamă pilotul în largul estuarelor.

 Ştiu că la căderile marilor fluvii se leagă ciudate alianţe-ntre cer şi apă; albe nunţi de fluturi de noapte, albe sărbători defrigane. Şi pe vastele gări afumate de zori ca nişte sere de palmieri, noaptea lăptoasă zămisleşte un praznic al vâscului.

Şi este şi sirena aceea dinspre uzine, puţin înaintea orei a şasea şi a schimbului de dimineaţă, acolosus, în ţinutul acela de foarte mari lacuri, unde şantierele luminate toată noaptea întind pe spalierul ceruluiun înalt sideral umbrar: mii de lămpi mângâiate de borangicurile zăpezii... Mari sidefuri în creştere, marisidefuri perfecte gândesc un răspuns în străfundul apelor? – o, lucruri sortite să renască, o, voi, doar răspuns!

Şi viziunea, în sfârşit, fără nici o fisură!... Ninge peste zeii de fontă şi-oţelării biciuite de scurte liturghii; pe zgură şi pe gunoaie şi pe iarbarambleurilor: ninge peste febra şi pe uneltele oamenilor – zăpadă mai fină ca sămânţa de coriandru în deşert, zăpadă mai proaspătă ca-n april primul lapte de fiare tinere... Ninge încolo spre vest, peste silozurişi ferme şi pe întinse câmpii fără istorie călărite de stâlpi; peste conture de oraşe în creştere şi pe cenuşamoartă unde au stat tabere; peste înaltele pământuri înţelenite, înveninate de acizi, şi peste hoardele de negri coniferi înţesaţide şoimi ţepoşi, ca trofee de război...

Ce spuneai, întinzător de capcane, cu mâinile slobode? Şi pe securea pionierului, ce blândeţe răscolitoare şi-a pus fruntea-n această noapte?... Ninge, în afara creştinătăţii, peste cei mai tineri spini şi peste fiarele cele mai noi. Soţie a lumii prezenţa mea!... Şi aiurea în lume unde tăcerea iluminează un vis de molift, tristeţea îşi scoate masca de slujnică.

III 

Nu a fost destul că atâtea mări, nu a fost destul că atâtea ţări ne-au răzleţit mersul anilor. Pe malul nou unde tragem, povară în creştere, năvodul drumurilor noastre, mai trebuia acest imn al zăpezii spre ane răpi urma paşilor...

 Pe căile celui mai întins pământ veţi lărgi oare sensul şi măsura anilor noştri, zăpezi risipitoare ale absenţei, zăpezi crude în inima femeilor unde slăbeşte aşteptarea?

Şi Cea la care cuget între toate femeile rasei mele, din adâncul vârstei ei mari îşi înalţă spreDumnezeul ei faţa de blândeţe. Şi harul ei ţine în mine un neam pur. «Ne lase pe amândoi la acest grai făr-de cuvinte cu care te-ai deprins, o, prezenţă, o, răbdare! Şi ca un mare Ave de graţie în paşii noştri cântă încet cântul foarte pur al rasei noastre. Şi-i atât de mult timp de când stă de veghe-n mine acest chin de blândeţe...

Doamnă de naltă stirpe îţi fu sufletul mut sub povara crucii tale; dar carne de biată femeie, bogată-n ani, fu inima-ţi vie de femeie, în toate femeile torturată...în inima frumoasei ţări captive unde vom da foc spinului, e mare păcat de femeile de orice vârstă cărora braţul bărbaţilor le-a lipsit.

 Şi cine te vaconduce, în această văduvie mai mare, la Bisericile-ţi subterane unde lampa e săracă, şi albina,dumnezeiască?...

Şi tot acest timp al tăcerii mele-n pământ străin, la rozele pale ale răsurii am văzut pălind slăbirea ochilor tăi. Şi singură aveai parte de-acest mutism în inima bărbatului ca o piatră neagră... Căci ni-s anii pământuri de feudă, fără stăpân, ci ca un mare Ave de graţie în paşii noştri ne urmează din depărtare un cânt de neam pur. Şi e atât de mult timp de când stă de veghe-n noi această spaimă de blândeţe... Ningea, în această noapte, în partea de lume unde-ţi înalţi a rugă mâinile?...

Aici e mult zornăit de lanţuri pe străzi, pe unde merg zoriţi oamenii la umbra lor. Şi nu se ştia să fie-n lume atâtea lanţuri pentru roţile care fug spre zi. Şi-i de asemeni mare larmă de lopeţi, pe la uşi, o, vigili!
 Negrii lucrând la drumuri merg pe aftele pământului, ca oameni de bir. O lampă supravieţuieşte cancerului nopţii. Şi-o pasăre de cenuşă viorie, ce-a fost de jar toată vara,luminează deodată criptele iernii, ca Pasărea Fazului în Ceasloavele din Anul o mie...

Soţie a lumii prezenţa mea, soţie a lumii aşteptarea mea! Ne mai încânte proaspăta suflare de minciună!...

Şi tristeţea oamenilor e în oameni, dar şi această forţă ce n-are nume, şi acest har, când şi când, la care trebuie c-au surâs.»

IV

Singur socotind, din înaltul acestei odăi de colţ pe care o împrejmuie un Ocean de zăpezi. – Oaspăt precar al clipei, om fără dovezi nici martori, voi desprinde patul meu scund ca o pirogă din golful ei?...
Cei ce cu fiecare zi poposesc mai departe de meleagul natal, cei ce cu fiecare zi îşi trag luntrea la alte maluri, ştiu mai bine cu fiecare zi cursul lucrurilor de necitit; şi urcând spre izvoare fluviile, printre aparenţele verzi, sunt deodată cuprinşi de acea vuire severă unde orice limbă îşi pierde armele.

Astfel omul aproape gol pe Oceanul zăpezilor, rupând deodată imensa libraţie, urmăreşte un plan singular unde cuvintele nu mai prind.

Soţie a lumii prezenţa mea, soţie a lumii prudenţa mea!... Şi dinspre apele prime întorcându-mă cu ziua, ca navigatorul, spre luna nouă, al cărei mers e greşit şi purtarea nesigură, iată că am planul de-a rătăci printre cele mai vechi straturi ale limbajului, printre cele mai înalte structuri fonetice: până la graiuri dintre cele mai depărtate, dintre cele mai întregi şi mai parcimonioase, ca vechile graiuri dravidiene fără forme aparte pentru „ieri" si pentru ,,mâine"...

Veniţi şi ne urmaţi, pe noi ce n-avem de spus cuvinte: noi urcăm această pură desfătare fără scriere unde curge antica frază umană; ne mişcăm printre clare eliziuni, printre urme de vechi prefixe cu iniţiala pierdută, şi devansând strălucitele lucrări de lingvistică, ne facem drum până la acele locuţiuni nemaiauzite, unde aspiraţia trece dincolo de vocale şi modulaţia suflului se propagă, în voia cutăror labiale semisonore, în căutare de pure terminaţii vocalice.


...Şi fu înspre ziuă, sub cel mai pur cuvânt, o ţară frumoasă, fără ură nici zgârcenie, un loc de har şi milostivire pentru suirea semnelor sigure ale spiritului; şi ca un mare
 Ave de mulţumire în paşii noştri,marile ronduri de albi trandafiri ai zăpezii jur-împrejur... Frăgezimi de umbele, de corimburi, frăgezimi defoiţă sub păstăi, ha! atâtea azimi încă la gura rătăcitorului!...

Ce nouă floră, în loc mai deschis, ne absolvă de floare şi de fruct? Ce suveică de os, în mâini de femei bătrâne, ce migdală de fildeş în mâini de tinere fete ne vor ţese învelitori mai răcoroase pentru arsura celor vii?...

Soţie a lumii răbdarea noastră, soţie a lumii aşteptarea noastră!...

Ah! întreg socul visului peste chiar faţa noastră! Ne mai încânte, o, lume!suflarea-ţi proaspătă, de minciună!... Pe acolo unde fluviile mai pot fi trecute, pe acolo unde zăpezile mai pot fi trecute, noi vom trece în astă-seară un suflet de netrecut...

 Şi dincolo sunt marile urzeli ale visului, şi acel bun fungibil unde omul îşi pune-n joc soarta...


*

De aici înainte această pagină unde nimic nu se mai înscrie.

Saint John Perse - Exil

Lui Archibald MacLeish

I

Porţi deschise  înspre  nisipuri,  porţi  deschise  înspre   exil,

Cheile la oamenii farului, şi astrul tras pe roată pe piatra pragului:

Gazda mea, lasă-mi locuinţa ta de sticlă în nisipuri...

Vara de gips îşi ascute vârful lăncilor în rănile noastre,

Aleg un loc flagrant şi nul ca osuarul anotimpurilor,

Şi, pe toate ţărmurile acestei lumi, spiritul zeului fumegând îşi părăseşte aşternutul de amiantă.

Spasmele fulgerului sunt spre încântarea Prinţilor în Taurida.

II 

Nici unor maluri închinat,  nici unor pagini  încredinţat,  începutul pur al acestui cânt...

Alţii în temple cuprind cornul zugrăvit al altarelor:

Gloria mea-i pe nisipuri! gloria mea-i pe nisipuri!... 
Şi asta nu-nseamnă a rătăci, Peregrinule,

Cât a râvni ţărmul cel mai pustiu spre-a potrivi între sirtele exilului un mare poem născut din nimic, un mare poem făcut din nimic...

Şuieraţi, o, praştii, prin lume, cântaţi, o, ghiocuri, peste ape!

Am clădit pe abisul şi bura şi fumul nisipurilor.

 Mă voi culca în cisterne şi-n vasele adinei,

În orice locuri sterpe şi fade unde stăruie gustul măreţiei.

«...Mai puţine suflări linguşeau familia Iuliilor; mai puţine alianţe sprijineau marile caste preoţeşti.

Unde merg nisipurile la cântul lor merg Prinţii exilului,

Unde au fost încordatele pânze merge epava mai mătăsoasă ca un vis de lutier,

Unde au fost înaltele fapte de război albeşte falca de măgar,

Şi marea împrejur îşi rostogoleşte zgomotul de cranii peste prundişuri,

Şi că deşertăciune sunt toate pe lume, într-o seară, la marginea lumii,

ne  povestiră Legiunile vântului  în  nisipurile  exilului...»

Înţelepciune a spumei, o, molimi ale spiritului în scrâşnetul sării şi în laptele de var nestins!

O ştiinţă mi-e dată din caznele sufletului...
 Vântul ne povesteşte hrăpirile lui, vântul ne povesteşte greşelile lui!

Asemeni Călăreţului, cu frâul în pumni,  la intrarea deşertului,

Pândesc în arena cea mai vastă un semn dinspre ziua cea mai fastă.

Şi dimineaţa pentru noi îşi duce degetul de augur printre sfinte scripturi

Exilul nu-i de ieri! exilul nu-i de ieri!  
«O, vestigii, o, premise»,

Spune Străinul printre nisipuri, «orice lucru în lume îmi este nou...»

Şi naşterea propriului cântec nu-i e mai puţin străină.

III 

«...Totdeauna a fost acest vuiet, această splendoare totdeauna,

 

Şi ca o înaltă faptă de arme în mers prin lume, ca o numărătoare de popoare în exod, ca o fundare

de imperii prin tumult pretorian, ha! ca o umflare de buze la naşterea marilor Cărţi,

Acest mare lucru surd prin lume şi care creşte dintr-o dată ca o beţie...

 Totdeauna a fost acest vuiet, această măreţie totdeauna,

Acest lucru prin lume rătăcitor, această înaltă transă prin lume, şi pe toate ţărmurile acestei luniicu-acelaşi suflu rostită, acelaşi val rostind

O singură şi lungă frază  fără  cezură, în veci de neînţeles...

 Totdeauna a fost acest vuiet, această frenezie totdeauna,

Şi această înaltă zdrobire de valuri, la culmea turbării, la creasta dorinţei, cu acelaşi pescăruş în năpustirea sa, cu acelaşi pescăruş pe nesfârşirea sa, unind dintr-o zbatere stanţele exilului, şi pe toate ţărmurile acestei lumi, cu-acelaşi suflu rostită, aceeaşi plângere fără măsură

În urmărirea, pe nisipuri, a sufletului meu numid...»

Te cunosc, monstru! Iată-ne din nou faţă-n faţă. Reluăm această lungă dezbatere de unde o lăsarăm.

Şi poţi să-ţi împingi argumentele ca boturi  jos pe apă; nu-ţi voi lăsa nici pauză, nici răgaz.

Pe prea multe ţărmuri vizitate mi-au fost paşii spălaţi înaintea zilei, în prea multe culcuşuri părăsite îmi fu sufletul pradă cancerului tăcerii.

Ce mai vrei de la mine, o, suflu iniţial? 
Şi tu, ce mai crezi să smulgi buzelor mele vii,

O, forţa rătăcitoare în pragul meu, o, Cerşetoare în căile noastre şi pe urina Risipitorului?

Vântul ne povesteşte bătrâneţea sa, vântul ne povesteşte tinereţea sa... 

O, Prinţ, onorează-ţi exilul!

Şi deodată totul îmi e vigoare şi prezenţă, unde fumegă încă tema neantului.

«...Mai înalt, cu orice noapte, acest vuiet mut pe pragul meu, mai înaltă, cu orice noapte, această răscoală de secole sub ghiocuri,

Şi pe toate ţărmurile acestei lumi, un iamb mai sălbatic de hrănit din fiinţa mea!...

Atâta înălţime nu va putea întrece malul abrupt al pragului tău, o, Apucătorule de paloşe-n zori,

O, Mânuitorule de vulturi prin unghiurile lor, şi Hrănitor al fetelor celor mai aspre sub pana defier!

Orice lucru în răsărire se-nfiorează la răsăritul lumii, orice carne răsăritoare exultă la cele dintâifocuri ale zilei! 
Şi iată că se ridică un freamăt mai larg prin lume, ca o insurecţie a sufletului...

Vuiet, tu nu vei tăcea! câtă vreme încă n-am lepădat pe nisipuri orice urmă de supuşenie omenească. 
(Cine-mi mai ştie locul de obârşie?)»

IV

Ciudată fu noaptea când atâtea suflări se rătăciră la răspântiile odăilor.

Şi cine prin urmare înaintea zorilor rătăceşte la marginea lumii cu acest strigăt pentru mine?

Ce fată mare, alungată, se porni, cu foşniri de aripă, să viziteze alte praguri; ce fată mare, neiubită,

La ora când stelele schimbătoare schimbând cuvânt pentru oamenii exilului apun în nisipuri încăutarea unui loc pur?

Atotrătăcitor îi fu numele de curtezană, la preoţi, în grotele verzi ale Sibilelor, şi dimineaţa pe pragul nostru se pricepu să şteargă urmele de tălpi goale, printre sfinte scripturi...

Slujitoare, voi slujeaţi, şi în van, întindeaţi pânzele voastre reci în aşteptarea unui cuvânt pur.

Pe plângeri de fluierari s-au dus zorile plângătoare, se duc hyadele-nlăcrimate în căutarea unuicuvânt pur.

Şi pe ţărmurile străvechi îmi auzii strigat numele... 
Spiritul zeului fumega în cenuşa incestului.Şi când fu zvântată prin nisipuri substanţa palidă a zilei,

Frumoase crâmpeie de poveşti în derivă, pe pale de elice, în cerul plin de rătăciri şi rătăcitoare premise, au prins să vireze spre desfătarea scoliastului

Şi cine, acolo, se depărta pe aripa sa?

 Şi cine, azi-noapte, a mai luat pe buza mea de străin, împotriva voinţei  mele,  deprinderea ăstui cânt?

Răstoarnă, o, scrib, pe tăblia prundişului, cu celălalt capăt al stilului tău, ceara întipărită a unui van cuvânt.

Apele largului vor spăla, apele largului pe mesele noastre, cele mai frumoase din scrisurile anului.

Şi e ceasul, o, Cerşetoare, când pe faţa închisă a marilor oglinzi de piatră din peşteri,

Magu-ncălţat cu pâslă şi-nmănuşat cu mătase crudă şterge, cu largi căderi de mâneci, urmele semnelor ilicite ale nopţii.

Astfel merge orice carne la ciliciul sării, fructul de scrum al vegherilor noastre, trandafirul pitic al nisipurilor voastre, şi soţia nocturnă condusă înaintea zorilor...

Ah! totul van în vânturătoarea memoriei, ah! totul nebun la şuierăturile exilului: purul nautil al apelor libere, purul impuls al visărilor noastre,

Şi poemele nopţii repudiate înaintea zorilor, aripa fosilă căzută în cursa marilor vecernii de ambră galbenă...

Ah! şi să ardă, ah! şi să ardă, la marginea nisipurilor, toate aceste sfărmuri de pană, de unghie, de  bucle vopsite şi de pânze impure.

Şi poemele născute de ieri, ah! poemele născute într-o seară la furca fulgerului, ca o cenuşă în laptele femeilor, vagă  urmă...

Şi din tot ce-i înaripat, vouă fără folos, alcătuindu-mi un pur limbaj fără slujire, 
Iată că am planul unui mare poem delebil...

V

«...Cum cel ce se dezbracă la vederea mării, cum cel ce s-a sculat spre a cinsti prima briză de uscat (şi te uită, fruntea sub cască i s-a lărgit),

Cu mâinile mai goale ca-n ora când m-am născut, cu buza mai liberă şi urechea la coralii aceştia unde zace plângerea altor vremi,

Iată-mă redat ţărmului meu natal... 
Nu e istorie decât a sufletului, nu e fericire decât a sufletului.

Cu achena şi anofelul, cu paiul şi cu nisipul, cu lucrurile plăpânde între toate ori zadarnice, cu simplul lucru dat, lucrul simplu de sub priviri, simplu fapt de a fi aici, în scurgerea zilei...

Pe schelete de pasări pitice se depărtează copilăria acestei zile, în veşminte de insulă, şi încă mai 
uşoară decât copilăria pe oasele-i subţiri de pescăruş, de rândunică de mare, briza desfată apele fete înveşminte de solzi pentru insule....

O, pulberi, o, răşini! elitra purpurie a destinului într-o mare pironire a ochiului! şi-n arena fără
 sânge,  exilul şi cheile-i pure,  ziua traversată de un os verde ca un peşte al insulelor...

Amiaza cântă, o, tristeţe!... şi minunea e anunţată prin acest ţipăt: o, minune! şi nu e destul să râzi 
sub  lacrimi... 
Dar ce-i asta, oh!, ce vorbeşte din orice lucru şi deodată a încetat?»

Ştiu. Am văzut. Nimeni nu recunoaşte! – Şi ziua se-ngroaşă ca un lapte.

Plictisul îşi caută umbra în regatele din Arsace; şi tristeţea rătăcitoare îşi poartă gustul de laptele cucului prin lume, locul unde sunt păsările de pradă cade-n stranii părăginiri...

Îi placă înţeleptului să pândească naşterea schismelor!...Cerul e un Sahel unde merge azaleea în căutare de sări fosile. 

Nu doar un veac se întunecă la căderile istoriei.Şi soarele îşi îngroapă frumoşii lui sesterţi în nisipuri, la creşterea umbrelor unde se coc sentinţelede furtună.

O, forturi închise sub apa verde! o iarbă ilustră sub mări ne mai spună de exil... şi Poetul devine bănuitor 

Printre aceste foi de calcar, şi flori de-abis, mari pe socluri: dantelă cu masca morţii...

 

VI

«...Cel ce rătăceşte, la mijlocul nopţii, pe galeriile de piatră, să judece titlul unei frumoase comete; 
cel ce veghează între două războaie, la puritatea enormelor lentile de cristal;

cel ce s-a sculat înaintea zilei să cureţe fântânile, şi e sfârşitul marilor epidemii;

cel ce locuieşte în largul mării cu fiicele şi nurorile sale,

şi-a fost atâta cenuşă pe pământ...

Cel ce flatează demenţa în marile ospicii de cretă albastră, şi e duminică pe seară, în ora de mare orbire; cel ce suie spre orgile solitare, la intrarea armatelor;

cel ce visează o zi de stranii ocne, şi e puţin după-amiază, în ora de mare viduitate;

cel ce pe apă, sub vânt dinspre-o joasă insulă, e trezit de mireasma uscată a unui mic siminoc al nisipurilor;

 cel ce prin porturi veghează în braţe de femei de altă rasă, şi e un gust de vetivar în mirosul de subsuoară al nopţii joase, şi e puţin după miezul nopţii, în ora de mare opacitate; 
cel, în somn, ce răsuflă în ritm cu suflarea mării, şi-n răsturnările mareei îl vezi cum se întoarceîn aşternut ca un vas care schimbă funiile...

Cel ce pictează semne de ţărm pe fruntea celor mai înalte capuri,

cel ce marchează c-o albă cruce faţa recifelor;

cel ce spală cu var sărac marile cazemate de umbră la picioarele semafoarelor, şi e un loc de cinerarii şi de molozuri spre delectarea înţeleptului;

cel ce ia sălaş pentru sezonul ploilor, cu piloţii de larg şi de coastă, la paznicul unui templu mort de la capătul peninsulei (şi-i pe un pinten de piatră albăstrie ori pe înalta platformă de gresie roşie),

cel pe care-l înlănţuie, pe hărţi, circuitul ciclonilor; pentru care se luminează, în nopţile de iarnă, marile căi siderale; sau care în somn descifrează alte legi de transhumantă şi derivare;

cel ce caută la capăt de sondă argila roşie a marilor adâncuri spre-a modela faţa visului său; 
cel ce se îmbie, prin porturi, să regleze busolele în marina de agrement...

Cel ce merge pe pământ la întâlnirea cu marile locuri de iarbă; ce-n drumul său dă sfaturi de lecuirea unui foarte bătrân copac;

cel ce urcă în turnurile de fier, după furtună, ca să adulmece gustul de clătită arsă al focurilor de mărăcini în păduri;

 cel ce veghează, în locuri sterpe, la soarta marilor linii telegrafice; care ştie culcuşul şi zonele de ieşire ale marilor cabluri submarine; ce îngrijeşte sub oraş, printre canale şi osuare (şi-i chiar pe scoarţa descojită a pământului), aparatele cititoare de seisme...

Cel ce are-n seamă, pe timp de invazie, regimul apelor şi merge în vizită la marile bazine filtranteobosite de nunţile efemerelor;

 cel ce păzeşte pe timp de răscoală, în, dosul dantelăriei de aur verde, marile

sere fetide ale Grădinii Botanice; marile Oficii ale Monetăriilor, ale Longitudinilor 

şi ale Tutunului; şi Depozitul Farurilor, unde zac poveştile, lanternele;

cel ce-şi face rondul, pe timp de asediu, în marile săli unde se sfarmă, sub sticlă, panopliile de fasme, de fluturi; şi lampa şi-o duce la dulci jgheaburi de lapis, unde, sfărâmicioasă, ripsată cu aur, prinţesa de os coboară cursul veacurilor sub pletele-i de sisal;

 cel ce salvează de armate un foarte rar hibrid de măceş de Himalaia;

cel ce susţine cu banii săi, în marile crahuri financiare ale Statului, luxul tulbure al hergheliilor, al marilor grajduri de cărămidă roşcată sub foi, catrandafiri roşii sub guruitul furtunii, ca frumoase ginecee pline de prinţi păgâni, de amurg, de tămâie şi de substanţă .
bărbătească

Cel ce rânduieşte, pe timp de criză, paza uriaşelor pacheboturi sechestrate, la cotul unui fluviu deculoarea iodului, a mustului de grajd (şi sub limbul vitraliilor, în marile saloane acoperite cu uitare, e o lumină de agavă pentru veacuri şi în veci strajă pe mare);

cel ce hoinăreşte, cu oamenii de nimic, pe şantiere şi în calele părăsite de mulţime, după lansarea unei carcase de trei ani: cel ce-şi câştigă traiul din greerea corăbiilor; şi cel ce-ntr-o zi îşi găseşte parfumul sufletului în căptuşeala unei nave cu pânze;

cel de gardă la echinox, pe meterezele docurilor, pe lungul piepten sonor al înaltelor baraje de munte şi pemarile ecluze oceanice;

cel, dintr-odată, pentru care se revarsă incurabilă suflarea întregii lumi în duhnirea de mari silozuri şi antrepozite de mărfuri coloniale, acolo unde mirodenia şi grăuntele verde seumflă în lunile ploilor ca întreaga creaţie pe patul ei fad;

cel ce declară închiderea marilor congrese deorografie, de climatologie, şi e chiar vremea de-a vizita Arboretul şi Acvariul şi cartierul fetelor, şlefuitorii de pietre rare şi piaţa bisericii cu marii ei tremurători...

Cel ce deschide un cont la bancă pentru cercetările spiritului; cel ce intră-n arena creaţiei sale noi într-o foarte mare alarmă a fiinţei şi, de trei zile, nimeni decât buna lui mamă nu-i poate privi tăcerea, nimeni decât cea mai bătrână din slujitoare nu-i poate descuia odaia;

cel ce-şi duce la izvor calul fără ca elsă bea;

 cel ce visează, în şelarii, un parfum mai arzător ca al cerii;

 cel care, asemenea lui Baber, îmbracă mantia poetului, între două mari fapte de război, spre a cinsti frumuseţea unei terase;

cel ce cade-n visare la sfinţirea unei nave şi pe timpan sunt asemenea urcioare, ca urechi, înşirate pentru acustică;

cel ce ţine prin moştenire, pe teren de mână moartă, cea din urmă rezervaţie de bâtlani, cu frumoase lucrări de vânătoare, cu şoimărie;

cel ce ţine vânzare, în oraş, de cărţi foarte mari: almageste, portulane şi bestiare; 
ce se-ngrijeşte de accidente de fonetică, de alterările semnelor şi de marile eroziuni ale graiului; ce participă la marile dezbateri de semantică;

ce face vâlvă în matematica uzuală şi se complace în socotireatimpului pentru calendarul sărbătorilor schimbătoare (numărul de aur, indictele romane, epacta şi marile predici de peste an);

cel ce dă ierarhie marilor funcţii ale vorbirii; cel cărui i se arată, în foarte înalt loc, mari pietre şlefuite prin insistenţa flăcării...

Aceştia sunt prinţi ai exilului şi nu au ce face cu cântul meu.»

Străinule, pe orişice ţărm al acestei lumi, lipsit de audienţă ori martor, ridică la urechea Asfinţitului un ghioc fără memorie: 
Oaspăt precar la hotarul oraşelor noastre, tu nu vei trece deloc pragul Lloyds1-ilor, unde vorba ta n-are curs şi ţi-e aurul fără titlu...

«Voi locui numele meu», îţi fu răspunsul la chestionarele portului.

Şi pe masa zarafului n-ai de stârnit decât tulburare,

Ca marile monede de fier dezgropate de trăsnet.

VII

«...Sintaxă a fulgerului! o, pur limbaj de exil!

Departe e malul celălalt unde mesajul se-nluminează: 
Două frunţi de femei sub cenuşă, însemnate de-acelaşi deget; două aripi de femei la fereastră, stârnite de-acelaşi suflu...

Dormeai în această noapte, sub înaltul copac de fosfor, o, inimă în rugă prin lume, o, mamă a

Proscrisului, când în oglinzile odăii scris îi fu chipul?

Şi tu, mai zorită sub fulger, o, tu mai zorită să tresari pe celălalt mal al sufletului ei, soaţă a forţei sale şi slăbiciune a forţei sale, tu ce suflarea ţi-o întregeai cu suflarea ei,

Te vei mai aşeza pe patul său pustiu, în tresăririle sufletului tău de femeie?

Exilul nu-i de ieri! exilul nu-i de ieri!...

Urăşte, o, femeie, sub streaşină casei tale, un cântec de  pasăre din Barbaria...

Tu n-o să asculţi vijelia în depărtare înmulţindu-ne drumurile şi paşii fără ca strigătul tău de femeie, în noapte, să nu asalteze în cuibu-i pajura echivocă a fericirii!...»

...Taci, slăbiciune, şi tu, parfum de soţie în noapte ca migdala nopţii însăşi.

Pretutindeni  pribeagă pe ţărmuri, pretutindeni  pribeagă pe mări, taci, duioşie, şi prezenţă greaţă

cu aripi la înălţimea şeii mele.

Voi relua drumul meu de Numid, în lungul mării de ne-nstrăinat...

Nici o verbină pe buze, ci pe limbă, ca o sare, încă fermentul acesta al lumii vechi.

Silitra şi natronul sunt teme ale exilului.

Gândurile ne fug la faptă pe pârtii de oase.

Fulgerul îmi deschide vad de proiecte mai vaste.

Furtuna împinge în van bornele absenţei.Cei ce au fost să se-ncrucişeze în marile Indii atlantice, cei ce adulmecă ideea nouă în prospeţimile abisului, cei care suflă din cornuri la porţile viitorului

Ştiu că-n nisipurile exilului şuieră marile pasiuni ghemuite sub biciul fulgerului...

O, Risipitorul e sub sarea şi spuma de iunie! păstrează vie printre noi forţa ocultă a cântului tău!

Asemenea celui care spune trimisului, şi acesta îi e mesajul: «Ascundeţi faţa femeilor noastre;

ridicaţi fruntea fiilor noştri; şi consemnul e de-a spăla piatra pragurilor voastre...

Vă voi spune în şoaptă

izvoarele unde mâine vom căli o mânie pură.»

*
Şi e ceasul, o, Poete, să-ţi spui numele, obârşia, şi rasa...

Long  Beach  Island (New Jersey)1941

Trad: Aurel Rău

Saint John Perse, Poeme alese, Bucureşti, 1983, Editura Univers