Motto:
“Cernit voi fi mereu
—m-auzi ? —
singur, după tine, -n Paradis !”
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, Soarta
O clipă Timpul are să consimtă
Cum altfel, dacă oamenii se iubesc.
Cerul va-nfățișa rărunchii noștri
Iar nevinovăția are să lovească lumea
Cu ascuțișul morții celei negre.
II.
Port doliu dupa soare şi după anii care vin
Fără de noi şi-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Ghitarele ce s-au aprins şi s-au stins pe sub ape,
Acele “crede-mă” şi-acele “nu”,
Odată-n aer, şi-ncă- odată-n cântec
Cele două jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se caţere,
Glastra cu flori în pragul porţilor
Şi țăndării de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri
Anemona care mi-a şezut în palmă
Iar movul tremură întreit trei zile deasupra cascadelor
Dacă toate acestea-s aevea eu cânt
Bîrna de lemn și scoarța pătrată
Pe perete, Gorgona cu părul vâlvoi
Pisica ce în beznăne-a privit
Copil purtând cădelnița și roșia cruce
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu după straiul ce-am atins şi m-a îmbrăcat lumea.
III.
Astfel vorbesc de tine şi de mine
Pentru că te iubesc şi în iubire ştiu
Să intru ca o Lună plină
De- oriîncotro și pentru micul tău
picior în nemăsuratele cearceafuri
Să-mprăştii flori de iasomie –și sunt în putere
Adormită, să suflu şi să mi te duc
Prin sclipitoare treceri şi ascunse portice-ale mării
Arbori hipnotizaţi cu paingi care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângîi, cum săruţi,
Cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,
În jurul gâtului în radă
Mereu noi doi lumina şi cu umbra
Mereu tu steluţa şi eu mereu întunecata corabie
Mere tu limanul, iar eu în dreapta farul
Şi cheiul ud şi sclipătul pe vâsle.
Iar sus, în casa cu cârcei de viţă,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte
Mereu tu statuia de piatră mereu eu umbra care creşte,
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu
Pentru că te iubesc şi te iubesc,mereu
Tu eşti moneda, eu religia ce-o schimbă.
Atâta noapte, atâta vuietul din vânt,
atâta roua din aer, atâta tăcerea
marea jur- împrejur împărăţită
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflare a ta nespus de mică
Încât nimica nu mi-a mai ramas
Între cei patru pereţi, tavan, duşumea,
Strigăt să-ţi fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe
Căci nemaiîncercatul şi de-aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii şi-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de tine şi de mine.
IV.
Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi,
Cuţit,
Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit
Şi frânge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Şi te iubesc mereu, m-auzi,
Te ţin şi te port şi te-nveştmânt, m-auzi,
În straiul de nuntă al Ofeliei, m-auzi,
Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi
Vă ţineţi în potop de mâna, uzi
Enormele liane şi lavele vulcanilor
Va veni ziua, m-auzi,
Să ne îngroape, iar miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,
În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,
Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,
A oamenilor,
Şi-n mii de ţăndări să ne azvârle, în ape, una după alta, mă auzi,
Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi,
Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,
Unde uneori, chipurile, m-auzi,
Ale sfinţilor
Plâng lacrimă adevărată, m-auzi,
Clopotele croiesc în înălţimi, m-auzi,
Adâncă trecătoare să trec eu
Asteaptă îngerii cu psalmi de moarte şi cu lumânări
Nu mă duc nicăieri, mă auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi,
Această floare a furtunii şi, m-auzi,
A iubirii,
Odată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,
Nu-i cu putinţă altfel să-nflorească, mă auzi,
Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,
Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul
De noi atins, acelaşi, mă auzi,
Si nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi
Dintru atâta crivăţ şi dintr-atâtea ierni, m-auzi,
Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,
În mijlocul mării,
Din singură voinţa iubirii, mă auzi,
Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,
Cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbeşte în ape, cine plânge — auzi ?
Cine pe celălalt caută, cine strigă — auzi ?
Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,
Te iubesc, te iubesc, mă auzi.
V
De tine în vremi de demult am vorbit
Cu înțelepte doici, cu un haiduc trudit
De unde ți se trage tristețea sălbăticiunii
Răsfrângerea pe fața apei tremurătoare
Și de ce, zice-se, trebuie-alături să-ți viu
Când nu vreau iubire ci vreau vântul viu
Ci vreau galopul mării ridicate-n picioare
Și nimeni nu auzise de tine
De tine nici iarba de leac nici ciuperca
Pe-naltele meleaguri ale Cretei nimic
Pentru tine doar Domnul a primit să-mi fii mâinii călăuză
Încoace, încolo, cu băgare de seamă ocolind
Întreg limanul obrazului, golfurile, pletele
Spre stânga pe colină unduind
Trupul tău dup-nsinguratul chip al pinului
Ochii mândrei și ai translucidului
Adânc de mare,-ncasa cu vechiul scrin prăfos
Cu-ngălbenite dantele și lemn de chiparos
Singur s-aștept unde-ai să-mi apari mai întâi
Pe lespezile -ogrăzii, ori în odaie, sus, la căpătâi
Cu roibul Sfântului și cu oul de Paști
Ca dintr-o frescă ruinată
Mica viață pe cât te-a dorit-tot pe atât de mare
Să-ncapă pălălaia vulcanului într-o lumânare
Și nimeni să nu fi văzut și-auzit
Nimic în pustie în casele dărăpănate
Nici strămoșul îngropat în marginea ogrăzii
De tine, nici bătrâna cu toate ierbile-i de leac
De tine numai eu, poate, și un cânt
Ce-l izgonesc din mine și se întoarce mai puternic
De tine necrescutul sân de doisprezece ani
Cel înspre viitor întors cu roșia cupă
De tine ca acul mireasma amară
Ce-n trup sălășluiește și-nțeapăamintirea
Și iată glia, iată colunii, iată străvechioul pământ.
VI
Multe-am văzut iar glia privită din cuget pare frumoasă
Mai frumoasă-n aburii aurii
Tăioasa piatră, mai frumoase
Tăriile istmurilor și-acoperișurile-n valuri
Mai frumoase razele pe unde treci făr ` a păși
Ne-nfrântă ca Zeița Samothracei peste munții mării
Atâta te-am privit că-mi e de-ajuns cu-adevărat
Ca timpul întreg să fie de vină iertat
Și-n brazda lăsată de trecerea ta
Să te urmeze ca un delfin ne-nvățat
Sufletul meu cu albul și-albastrul să se joace!
Victorie, în care înfrângerea am cunoscut
Înaintea iubirii și tot deodată
Pentru magnolie și pentru ghiul-brișim
Du-te, hai du-te chiar dacă m-am pierdut
Singur , măcar că-i soarele -n brațele tale un prunc nou-născut
Singur, chiar de sunt eu patria îndoliată
Chiar de-i cuvântul ce-am trimis să-ți țină o frunză de laur
Singur, vântul puternic și singur rotundă
Piatră în clipătul de pleoape a-ntunecatului adânc
Pescarul care-a scos în mreje și-n vremuri la loc a zvârlit Paradisul!
VII
Pe-o insulă am pus ochii-n Paradis
Aidoma ție pe-o casă pe mări
Cu patul larg cu ușa ascundă
Un ecou am azvârlit în abis
Ca să mă oglindesc în fiecare dimineață
Pe jumătate să te văd trecând prin unde
Pe jumătate să te plâng în Paradis
Trad. Victor Ivanovici
