fii gata, inima mea
și-avântă-te-nainte
lasă-i să întârzie pe cei ce vor
numele tău a fost strigat
în cerul dimineții.
bobocului de noapte-i este dor de rouă
dar floarea înflorită strigă
după libertatea luminii.
sparge-ți învelișul, inima mea
și-avântă-te-nainte !
Traducere
de George Dan
acolo, unde cugetul nu se-nspăimântă
și unde fruntea se înalță în tărie ;
acolo, unde liber ești de a cunoaște
acolo, unde lumea n-a fost parcelată
între înguști pereți domestici
acolo, unde cuvintele au izvorat
din adâncimea adevărului adevărat
acolo, unde truda fără oboseală
întinde brațe spre desăvârșire
acolo, unde limpedele râu al rațiunii
nu-și pierde firul prin deșertul singuratic
al obiceiurilor moarte
acolo, unde spiritul călăuzit de tine
se-avântă-n largul meu lărgindu-se
prin faptă și gândire
în acest rai al Libertății, Tată,
fă-mi patria să se trezească !
Traducere de George Dan
Eu aveam morţi, însă i-am
ignorat
şi-am fost uimit,
aşa-mpăcaţi să-i văd,
de prompt acasă-n moarte, aşa
drepţi,
altfel decât li-i faima. Doar
tu vii
napoi; tu mă atingi, tu bântui,
vrei
să loveşti ceva, care să
sune,
Trădându-te. O, nu îmi lua
ce-nvăţ
încet. Eu am dreptate ,
tu greşeşti
Dacă, mişcată de orice lucru
îţi este dor.
Pe-acesta-l preschimbăm;
aici nu e, îl oglindim
lăuntric
din fiinţa noastră, de-ndată
ce-l vedem.
Te-nchipuiam departe. –S
încurcat,
căci tu greşeşti şi vii, care
mai mult
decât orice femeie ai
schimbat.
Ne-am îngrozit nu cînd
murit-ai, ci că
moartea-ţi tare ne-a
întrerupt obscur,
rupând ce-a fost de ceea ce-a
urmat:
aceasta ne priveşte; a rândui
va
fi munca, ce-nfăptuim cu
totul.
Te-ai îngrozit tu însăţi
şi-ai acum
groaza, unde ea nu mai
contează;
căci din eternitate-o parte
pierzi
şi-aici păşeşti, prietenă,
aici,
unde nimic nu-i încă;
risipită
pe jumătate prima oară-n Tot,
ivirea infinitelor nature
n-ai apucat-o, cum orice
lucru-aici;
din fluxul care te-a primit
deja,
atracţia mută-a oricărei
neliniştite
trage-n jos spre timpul
măsurat-:
de-acestea-s des noaptea
trezit ca de un hoţ intrând.
Si aş putea să spun că tu
doar vrei
să vii din dărnicie, din
preaplin,
căci sigură, în tine însăţi,
eşti,
umblând ca un copil
netemătoare
de locuri, unde ceva
se-ntâmplă-;
nu însă: tu rogi. Aceasta-mi
intră
până la os şi taie ca o lamă.
Un reproş, ce-ai fi adus ca
spectru,
imputat mie, când noaptea mă
retrag
în plămânul meu, în
măruntaie,
în camera săracă a
inimii mele,
-un astfel de reproş n-ar fi
aşa crud
cum este-această rugă. Ce îmi
ceri?
Spune, să plec la drum? Ai
lăsat un
lucru, undeva, ce se frământă
şi vrea să te urmeze? Într-o
ţară
ce n-ai văzut-o, deşi îţi
era-
-nrudită ca celălalt pol al
simţurilor.
Eu vreau pe râurile ei să
merg,
vreau pe uscat să-ntreb de
datini vechi,
şi cu femei la porţi vreau să
vorbesc
şi să privesc copiii când
şi-i cheamă.
Vreau să reţin cum peisaju-acolo,
afară, îl străbat, la munca
vechea
câmpului şi a livezii,
să cer
în faţa regelui să fiu
adus,
şi preoţii vreau să-i atrag
prin mită,
să mă aşeze-n faţa naltei
statuişi,
închizând de templu
porţi, să plece.
Atunci însă eu vreau, când
multe ştiu,
animale să observ, ca ceva
din
alcătuirea lor să-mi lunece
-narticulaţii; o scurtă viaţă
vreau
în ochii lor să am,
care mă ţin şi-ncet
mă lasă,-n pace, fără
judecată.
Eu vreau ca grădinarii multe
flori
să îmi înşire, pentru ca în
glastra
numelor frumoase un rest
al sutelor miresme aici
s-aduc.
Şi fructe vreau să cumpăr,
fructe, und’ţara mai e
o dată până-n ceruri.
Căci asta-ai înţeles:
fructele pline.
În cupe le puneai în faţa ta
şi greul în culori li-l
cântăreai.
Şi tot ca fructe, femeile priveai
şi pe copii la fel, din
interior
în formele fiinţei lor
împinşi.
Tu însăţi te priveai ca
pe un fruct,
din haine te scoteai, prin
faţa
oglinzii te purtai,
lăsându-te în ea,
afară din privire, rămasă-n
faţa-i,
şi nespunând: sunt eu, nu: aceasta-i.
Privirea ta era-n sfârşit
absentă
şi săracă, dintr-o reală
lipsă,
că nu te mai dorea pe tine:
sfântă.
Eu vreau să te păstrez aşa
cum în
oglindă te-aşezai, adânc în
ea
de tot departe. De ce tu
altfel vii?
Ce te revolţi? De ce vrei să
mă faci
să cred că-n chihlimbarul din
jurul
gâtului o parte mai era din
greutatea ce dincolo,-n
imagini
pacificate, nu-i; de ce-mi
arăţi o
sumbră bănuială în
purtarea-ţi;
ce te cheamă să defineşti
conturul
trupului ca liniile unei
mâini,
încât nu le mai pot vedea fără
destin?
Vino-n lumina lumânării.
Nu-mi
este teamă să-i privesc pe
morţi. Când vin,
atunci au dreptul să
zăbovească
în ochii noştri, precum alte
lucruri.
Vino; noi vrem să fim tăcuţi
o clipă.
Priveşte roza de pe masa mea;
nu-i chiar aşa sfioasă
lumina-n jurul ei,
ca peste tine: să fie-aici
n-ar trebui.
Afară în grădină, cu mine
neamestecată,
să stea ori să plece ar fi
trebuit - ,
acum dăinuie-aşa: ce-i este
conştiinţa-mi?
Nu te speria, de-acum
înţeleg, ah,
acum urcă în mine: nu pot
altfel,
trebuie să-nţeleg, chiar
de-aş muri.
Să înţeleg că eşti aici.
Înţeleg.
Precum un orb pipăie-n jur un
lucru,
soarta ţi-o simt şi nu-i ştiu
niciun nume.
Să ne tânguim, fiindcă cineva
te-a luat din oglindă. Mai
poţi tu plânge?
Nu poţi. Puterea şi-afluenţa
lacrimilor
le-ai preschimbat într-o
vedere coaptă
şi-aproape-ai fost ca-n tine
orice
forţă să o transformi în
viaţă tare,
rotind şi-urcând, orbind în
echilibru.
O-ntâmplare, ultima, te-a
rupt atunci,
pe urmă, din cel mai depărtat
progres,
napoi în lume, unde
vor forţele.
Te-a rupt nu-ntreagă; doar o
bucată,
dar când creştea în juru-i,
zi de zi,
realitatea, îngreunându-se,
de tine-ntreagă-aveai nevoie,
ai
plecat şi te-ai sfărmat în
părţi din lege
cu greu, căci de tine-aveai
nevoie.
N-ai rodit şi din al inimii
tale
pământ cald-nocturn
dezgropat-ai seminţe
verzi, din care să-ncolţească
a ta moarte,
propria moarte spre propria
viaţă.
Şi le-ai mâncat, boabele
morţii tale,
i-ai mâncat boabele, precum
toţi ceilalţi,
şi ai avut în tine gust de dulce,
pe care nu-l doreai, având
dulci buze,
tu: care-n simţuri erai deja
dulce.
Să ne tânguim. Ştii cum
sângele-ţi,
din cursul fără seamăn,
şovăitor
se-ntoarse, fără voie, când
l-ai chemat?
Cum a reluat confuz al
trupului
flux mic; cum plin de
neîncredere
şi uimire pătrunse în
placentă
şi obosi de lunga revenire.
L-ai îmboldit, nainte l-ai
împins,
tu l-ai târât înspre origini,
cum
se târăşte o turmă către
pradă;
şi încă şi mai voios îl
voiai.
Şi pân’ la urmă l-ai
constrâns: voios,
veni şi se dădu. Şi îţi părea,
cu-alte măsuri fiind
obişnuită,
că numai pentru o vreme-ar
fi; însă
acum erai în timp, şi timpu-i
lung.
Şi timpul curge, timpul
creşte, şi-i
precum recidiva unei boli
prelungi.
Ce scurtă ţi-a fost viaţa
de-o compare
cu-acele ore, când tu stăteai
şi
ale viitorului multe puterile
consacrai tăcută noului făt,
ce iar era destin. O, aspră
muncă.
Muncă peste-orice puteri.
O-nfăptuiai
tu zi de zi, te târai la ea
şi
din război trăgeai frumosul
tiv
şi toate firele altfel
folosindu-ţi.
Şi mai aveai de sărbătoare
poftă.
Căci era făcut, şi-ţi trebuia
răsplata,
precum copiii, când
dulce-amar ceai
băut-au, ce te-nsănătoseşte,
poate.
Astfel te răsplăteai: căci de
oricine
erai prea departe şi-acum;
nimeni nu-şi
imagina ce răsplată bine-ţi
făcea.
Tu o ştiai. Te ridicai
în leagăn,
nainte-ţi sta oglinda,
ce toate-ntregi
ţi le reda. Acum erai tu
toată,
şi-ntreagă-n faţa-i, şi-n ea
numai miraj,
frumos mirajul oricărei
femei,
cu drag purtând podoabe
şi-aranjată.
Astfel murit-ai, precum de
mult mureau
femeile-n vechime, în cald
cămin,
moartea lăuzelor, care vor
iarăşi
să se-nchidă şi-n stare nu
mai sunt,
fiindcă bezna, pe care au
născut-o,
vine din nou, şi-mpinge, şi
pătrunde.
Totuşi, bocitoare n-ar fi
trebuit
găsite? Muieri care plâng
pentru bani
şi care se pot plăti, pentru
ca
noaptea să bocească, când e
linişte.
Datini! Noi nu avem destule
datini. Totul trece şi-i
păstrat.
Trebuie, moartă, să vii, cu
mine
să-ţi obţii tânguirea. M-auzi
plângând?
Aş vrea ca glasu-mi ca o
cârpă să-l
arunc peste cioburile morţii
tale
şi să trag de ea, până se
face zdreanţă
şi totul, ce spun, ar trebui
ca,
în zdrenţe,-n glas să intre
şi să-ngheţe;
de-ar fi jeluirea.Acum acuz:
nu pe acela ce te-a tras din
tine
(nu-l aflu-aici, el este ca
toţi ceilalţi),
dar îi acuz pe toţi în el:
bărbatul.
De undeva fiinţa de copil
adânc în mine se trezeşte –
n-o ştiu,
cea mai pură, poate, a
copilăriei:
nu vreau s-o ştiu. Un înger
vreau din ea
să-nchipui, făr’ a
privi-ntr-acolo,
şi să-l arunc in primul rând
al îngerilor
trâmbiţând, ce Domnului îi
amintesc.
Căci chinu-acesta deja prea
mult durează
şi nu-l ştie nimeni; prea
greu e pentru noi
chinul confuz al unei iubiri
false,
ce,-şi luând prescripţia ca
obişnuinţă,
drept se numeşte şi creşte
din nedrept.
Unde-i bărbatul ce-l poate
poseda?
Care ceva posedă, ce singur
nu se ţine,
ce doar, din timp în timp,
voios se prinde
şi iar s-aruncă, precum
copilul mingea.
Cum comandantul nu poate o
Nike
la prora vasului s-o tină
strâns,
când tăinuit uşorul
divinităţii ei,
deodat’ o-nalţă-n luminoasă
briză:
tot astfel nici unul dintre
noi femeia
nu cheamă, ce nu ne mai vede
şi
care pe-ngusta-i fâşie a
vieţii
ca prin minune pleacă, fără
neplăcere:
el ar avea chemare şi gust de
vină.
Căci asta-i vina, de-o are
cineva:
libertatea celui iubit să n-o
sporească
cu toată libertatea ce-o
găseşte-n sine.
Avem, unde iubim, numai atât:
a lăsa pe cellalt; căci a ne
ţine
ne pare-uşor şi nu
trebuie-nvăţat.
Eşti încă-aici? În care colţ
eşti?
–Atât de multe-ai ştiut din
toate
astea, multe ai putut, pe
când mergeai
spre tot deschisă, ca o zi
ce-ncepe.
Femeia suferă: a iubi e a fi
singur,
şi-artiştii bănuiesc în muncă
uneori
că trebuie să schimbe ce
iubesc.
Ambele-nceput-ai; ambele-s în
ce-acum denaturează cinstea
ce ţi-o ia.
Ah, erai departe de-orice
cinste. Erai
de nedistins; frumuseţea-ai
luat-o-ncet
năuntru, cum se retrage un
stindard
în zorii suri ai zilei
lucrătoare,
şi nu voiai decât o lungă
muncă,
-ce nu-i făcută: nu-i făcută,
totuşi.
De eşti încă aici, de-n astă
beznă
mai e un loc, în care
spiritu-ţi,
vibrând pe-ntinsele unde
sonore,
intens un glas, singur în
noapte,
tulbură-n curentul odăii
nalte:
m-ascultă, m-ajută. Vezi,
lunecăm,
neştiind când, din progres
înapoi în
ceva la care nu ne
gândim;
în ce ne prindem ca într-un
vis
şi-n ce murim, fără să ne
trezim.
Nimeni departe nu-i. Celui ce
sângele
şi-a ridicat într-o lucrare
ce durează
i se-ntâmplă să nu-l
mai ţină sus şi
să se scurgă-n greutatea-i,
fără preţ.
Căci undeva-i o veche
duşmănie
între viaţă şi marele
travaliu.
Fiindcă o ştiu şi o spun:
ajută-mă.
Nu te întoarce. Dacă înduri,
fii
moartă între morţi. Morţii
sunt ocupaţi.
Dar mă ajută-aşa, să nu te
risipeşti,
cum uneori departele
m-ajută:-n mine.
Traducerea: George State
Dar dacă sînt, cuvintele, cazmale?
Moartea, atunci, pe dedesubt, nu ți-ar capta decât
ecoul.
Cuvântul tău buclat este mereu ca aburul ieșit din
gură
Când iarna ne așterne pe haine promoroacă.
Spiritul nu se vrea întărit, ca o piatră,
Și luptă cu nămolul care-i dă ghes să încerce asta.
Dar somnul, somnul e-o cazma zgârcită.
O, cine vrea să plece, piară-n noaptea pe care
n-o mai chinuie durerea.
Te privesc trăind într-o sărbătoare pe care
teama mea de-a veni la sfârșit o lasă întunecată.
Mâinile noastre se închid pe o stea flagelară.
Flautul trebuie din nou cioplit.
Abia dacă vârful unui mare soare brutal atinge o zi
la începutul ei.
Nemaiștiind dacă atâta sevă biruitoare trebuie
să cânte sau să tacă, am descleștat pumnul Timpului
și i-am smuls recolta.
Ivitu-s-a un curcubeu multiplu și sterp.
Evă solară, poate de carne și de pulbere, nu
cred în dezvăluirea celorlalți, ci numai în a ta.
Cine bombăne să mă urmeze până la portalul nostru.
Simt cum se naște-n mine suflul nou și cum
durerea mi se stinge.
Scurtimea mea nu are lanțuri.
Săruturi de sprijin. Părticelele tale împrăștiate
formează deodată un corp fără privire.
O, avalanșa mea pe dos!
Legată toată.
Ca un supeu în vânt.
Legată toată. Redată aerului.
Ca un drum înroșit pe stâncă. Un animal fugind.
Adâncul nerăbdării și verticala răbdare contopite.
Dansul întors pe dos. Biciul războinic.
Limpezii tăi ochi măriți.
Aceste ușoare cuvinte nemuritoare niciodată îndoliate.
Iederă la locul ei tăcut.
Praștie pe care marea o apropie. Primă gravură a zilei.
Coboară-ți încă greutatea.
Moartea ne bate cu dosul furcii sale. Până într-o
dimineață sobră ivită în noi.
Trad. Gellu Naum
Am pornit, m-am pus pe marş şi habar n-aveam
unde putea să mă ducă. Mergeam plin de spaimă,
stomacul mi-era în gât şi îmi vuia capul,
cred că era aerul îngheţat al morţilor.
Nu ştiu. Am pornit, m-am gândit că era păcat
să se termine aşa de repede, dar pe de altă
parte
auzeam chemarea aia enigmatică şi
convingătoare.
Fie o auzi, fie n-o auzi, şi eu o auzeam
şi aproape că m-a buşit plânsul: un sunet
groaznic,
născut în aer şi în mare.
Un scut şi o spadă. Atunci,
cu toată spaima, am pornit, mi-am lipit
obrazul
de obrazul morţii.
Şi mi-a fost imposibil să închid ochii ca să
nu văd
spectacolul ăla straniu, lent şi straniu,
deşi inclus în realitatea cea mai
fulgerătoare:
mii de băieţi ca mine, imberbi
sau bărboşi, însă latino-americani toţi,
lipindu-şi obrajii de obrajii morţii.
traducere de Radu
Vancu
Părţile se desfac; centrul nu le mai poate ţine;
Anarhia se răspândeşte în lume,
Mareea sângelui vlăguit încetează să pulseze – pretutindeni
Păstrarea inocenţei devine inutilă;
În timp ce oamenilor buni le lipsesc convingerile,
Ticăloşii sunt plini de pasiuni intense.
Traducere Petru Dimofte
Mi-aş vrea veşmântul rupt din cerul pur,
Ţesut din aur şi argint şi umbre,
Tivit cu soare, noapte şi azur,
Şi cu paing de raze şi penumbre,
Şi la picioare-aş vrea să ţi-l aştern,
Dar sunt sărac – şi nu am decât vise!
Să calci uşor când visele se cern,
Căci calci pe vise – şi pot fi ucise!
Trad. Dan Dimofte
Asta nu-i ţară pentru bătrâni. Tinerii stau
Unul în braţele celuilalt; păsările în copaci. Eşti
Aici cu-aceste generaţii care mor – cu cântecul lor.
Păstrăvi în cascade, mările pline de peşti;
Scrumbii, păsăret şi animale laudă vara în cor;
Tu, alături de tot ce-i creat, se naşte şi moare, trăieşti
În această muzică senzuală, unde nu se discern
Printre ceţuri monumentele intelectului etern.
Un om bătrân e doar un lucru de prisos,
O fleandură pe băţ – cât sufletul disperă,
Cât nu aplaudă şi cântă bucuros
Pentru fiecare clipă de viaţă efemeră.
Iar a cânta nu-n şcoli înveţi – mai cu folos
Priveşti-un monument şi înţelegi cum măreţia trece peste eră.
De-aceea-am navigat prin valuri şi brizanţi,
Spre-a ajunge aici în oraşul cel sfânt, Bizanţ.
O, înţelepţi în mozaic de aur pe perete
De veghe în lumina Dumnezeului cel Viu,
Ieşiţi din focul sfânt cum din azur străfulgeră-un erete
Şi-n sunet nepământean de muzici spre cerul auriu
Călăuziţi-mi spiritul bolnav de-atâta sete;
Prea strâns legat de animalul trup nici nu mai ştiu
Sufletul-mi cât suflet este şi cât lut – dacă se poate
Chemaţi-mă-acolo-n casa voastră din eternitate.
Astfel, extras naturii, nu-o să mai stau înghesuit
În imediat sub forma unui lucru natural;
Voi fi statuie bătută-n aur smălţuit
De sculptorii elini, reper şi semn regal,
Spre-a ţine treaz pe Împăratul adormit –
Sau poate voi fi-ncadrat în aura unui buchet floral
Pentru-a cânta doamnelor din Bizanţ de sus, de pe colină,
Despre trecut şi despre trecere – sau despre ce-o să vină.
Trad. Dan Dimofte
