Jorge Luis Borges - Biblioteca personală

 
Fray Luis de León

Cîntarea Cîntărilor.
Expunere a Cărţii lui Iov

Biblia, al cărei nume grecesc este un plural, înseamnă "cărţile". Este, de fapt, o bibliotecă ce cuprinde cărţile fundamentale ale literaturii ebraice, ordonate fără prea multă rigoare cronologică şi atribuite Spiritului, Ruach. Cuprinde cosmogonia, istoria, poezia, parabolele, meditaţia şi mînia profetică. Diferiţii autori corespund unor epoci şi regiuni diferite. Sînt, pentru cititorul binevoitor, simpli copişti ai Spiritului, care determină fiecare cuvînt şi, potrivit cabaliştilor, fiecare literă şi valoarea ei numerică, precum şi combinaţiile ei posibile ori fatale. Cel mai ciudat dintre aceste texte este Cartea lui Iov.
Froude a prezis în 1853 că această carte, la timpul potrivit, va fi socotită cea mai aleasă din cîte au scris oamenii. Tema, tema eternă, este faptul că un om drept poate fi nefericit. Iov, culcat în ţărînă, se tînguieşte şi blesteamă. Iar prietenii îi dau sfaturi. Aşteptăm raţionamente, dar raţionamentul, specific grecului, este străin sufletului semitic, şi opera se limitează să ne ofere un şir de splendide metafore. Discuţia este dificilă şi îndîrjită. În capitolele finale, glasul lui Dumnezeu vorbeşte din înaltul vijeliei şi-i osîndeşte deopotrivă pe cei care-l învinuiesc şi pe cei care-l încuviinţează. Declară că este de nepătruns şi într-un mod indirect se compară cu cele mai stranii făpturi, elefantul (Behemoth, nume care, ca şi acela al scripturii, este un plural, şi înseamnă "animale", fiindcă este foarte mare) şi balena, sau Leviathan. Max Brod, în Judaism şi creştinism, a analizat acest pasaj. Lumea ar fi guvernată de o enigmă.
Data redactării este incertă. H.G. Wells a scris despre Cartea lui Iov că este marele răspuns dat de evrei dialogurilor lui Platon.
Publicăm aici versiunea literală a lui Fray Luis de León, explicaţia pe care o dă fiecărui verset, precum şi versiunea în versuri endecasilabice şi cu rimă, după moda italiană. Proza lui Fray Luis este, de obicei, de o seninătate exemplară; originalul ebraic îi impune aici o muzicalitate mai aspră. La chemarea trîmbiţei, pare că zice: "Haide! Şi de departe soarbe cu nările bătălia, tunetul poruncilor date de căpetenii şi strigătele războinicilor".
Această bibliotecă mai include Cîntarea cîntărilor sau, cum traduce Fray Luis, Cîntare de cîntări. O defineşte ca o eglogă pastorală şi îi dă un sens alegoric. Mirele, în chip profetic, ar fi Isus Hristos; mireasa ar fi biserica. Iubirea pămîntească ar fi o emblemă a iubirii de Dumnezeu. Poate că nu este de prisos să amintim că cea mai înflăcărată operă a limbii spaniole, poezia lui San Juan de la Cruz, porneşte de la această carte.


Joseph Conrad


Inima tenebrelor.
Cu ştreangul de gît
Operă a puterii dumnezeieşti, a supremei înţelepciuni şi, în mod ciudat, a primei iubiri, infernul lui Dante, cel mai faimos dintre infernurile literaturii, este un loc al ispăşirii în formă de piramidă inversă, locuit de umbre ale Italiei şi endecasilabi de neuitat. Mult mai îngrozitor este infernul din Heart of Darkness, rîul din Africa pe care îl străbate, mergînd împotriva curentului, căpitanul Marlow, între maluri străjuite de ruine şi de păduri de nepătruns, şi care ar putea foarte bine să fie o proiecţie a dezgustătorului Kurtz, care este ţinta călătoriei. În 1889, Theodor Josef Konrad Korzeniowski a urmat cursul rîului Congo suind pînă la Stanley Falls; în 1902, Joseph Conrad, astăzi celebru, a publicat la Londra Heart of Darkness, poate cea mai intensă dintre povestirile pe care le-a făurit închipuirea omenească. Această povestire este prima din volumul de faţă.
Cea de a doua, The End of the Tether, nu este mai puţin tragică. Cheia povestirii este un fapt pe care nu-l dezvăluim şi pe care cititorul îl va descoperi încetul cu încetul. Încă din primele pagini există indicii.
H.L. Mencken, care fără îndoială nu risipeşte ditirambi în dreapta şi în stînga, afirmă că The End of the Tether este una dintre cele mai splendide naraţiuni ale literaturii engleze, indiferent de dimensiuni sau de perioada cînd a fost scrisă. Compară cele două texte incluse în această carte cu compoziţiile muzicale ale lui Bach.
Potrivit mărturiei lui H.G. Wells, engleza orală a lui Conrad era foarte stîngace. Limba scrisă, singura care prezintă importanţă, este admirabilă şi fluentă, făcînd dovada unei delicate măiestrii.
Fiul unui revoluţional polonez, Conrad s-a născut în Ucraina, în exil, în 1857. A murit în comitatul Kent în 1924.

Oscar Wilde

Eseuri şi dialoguri

Stevenson observă că există o virtute fără de care toate celelalte sînt inutile; această virtute este farmecul. Lungile veacuri ale literaturii ne oferă autori mult mai complecşi şi imaginativi decît Wilde; nici unul, însă, nu este mai fermecător. Aşa era cînd stătea de vorbă cu ceilalţi, aşa a fost în prietenie, aşa a fost în anii de bucurii ca şi în anii de restrişte. Aşa continuă să fie în fiecare rînd pe care l-a trasat cu pana lui.
Mai mult decît confraţii săi, Oscar Wilde a fost un homo ludens. S-a jucat cu teatrul; Importanţa de a fi Ernest sau, cum a tradus-o Alfonso Reyes, Importanţa de a fi onest, este singura piesă din lume care are gust de şampanie. S-a jucat cu poezia; Sfinxul, neatins de patetism, este de o mare ingeniozitate pur verbală. Cu aceleaşi rezultate fericite s-a jucat cu eseul şi dialogul. S-a jucat şi cu romanul; Dorian Gray este o variantă decorativă executată pe tema din Jekyll şi Hyde. S-a jucat în mod tragic cu destinul; a iniţiat un proces pe care îl ştia dinainte pierdut şi care avea să-l ducă la închisoare şi să-i atragă dezonoarea. În exilul său voluntar i-a spus lui Gide că voise să cunoască "cealaltă parte a grădinii".
Nu vom şti niciodată ce comentariu i-ar fi inspirat Ulysses al lui Joyce.
Oscar Wilde s-a născut la Dublin în 1854. A murit la Hôtel d'Alsace, la Paris, în anul 1900. Opera lui nu s-a învechit; ar fi putut fi scrisă azi dimineaţă.

Henri Michaux

Un barbar în Asia

În 1935 l-am cunoscut pe Henri Michaux la Buenos Aires. Mi-l aduc aminte ca pe un om senin şi surîzător, foarte lucid, plăcut şi amabil, fără să fie efuziv, şi uşor ironic. Nu împărtăşea nici una dintre superstiţiile acelui moment. Nu credea în Paris, în bisericuţele literare, în cultul lui Pablo Picasso, pe atunci obligatoriu. Cu aceeaşi imparţialitate, nu credea în înţelepciunea orientală. Toate acestea se confirmă în cartea sa Un barbare en Asie, pe care eu am tradus-o în spaniolă, nu dintr-o datorie, ci din plăcerea jocului. Ne uimea cu ştiri foarte triste despre Bolivia, unde stătuse un timp. În anii aceia nu bănuia ce avea să-i dea Orientul sau, în chip misterios, îi dăduse mai demult. Admira opera lui Paul Klee şi opera lui Giorgio de Chirico.
În decursul lungii sale vieţi a slujit două arte: pictura şi literatura. În ultimele cărţi le-a îmbinat. Ideea chinezească şi japoneză că ideogramele unui poem nu sînt compuse numai pentru auz, ci şi pentru văz i-a sugerat experimente interesante. Asemenea lui Aldous Huxley, a explorat halucinogenele şi a pătruns în tărîmuri de coşmar care-i vor inspira penelul şi pana. În 1941, André Gide a publicat un opuscul care se numeşte Să-l descoperim pe Henri Michaux.
În 1982 mi-a făcut o vizită la Paris. Am schimbat cîteva cuvinte banale; era foarte obosit. Am presimţit că dialogul acela era ultimul.
Datele naşterii şi morţii lui sînt 1899 şi 1984.

Hermann Hesse


Jocul cu mărgelele de sticlă

Cînd am început să studiez germana, prin 1917, am descoperit în antologia lui Benzmann un scurt poem de Hermann Hesse. Un călător petrece o noapte la un han. La han există un izvor. A doua zi călătorul pleacă şi se gîndeşte că apa va continua să curgă după plecarea lui şi că el îşi va aminti de ea cînd va ajunge în locuri depărtate. Eu îmi aduc aminte acum, la Buenos Aires, de acea scurtă poezie a lui Hesse. Mai tîrziu voi vorbi despre cărţile lui.
Hermann Hesse s-a născut la Würtemberg în 1877. Părinţii lui predicaseră în India doctrina pietistă. Hesse a fost, rînd pe rînd, mecanic, librar şi anticar. A repetat, ca atîţia alţi tineri, monologul dubitativ al lui Hamlet şi a fost cît pe ce să-şi pună capăt zilelor. În 1899 a publicat prima carte de versuri, iar în 1904 povestirea Peter Camenzind, cu caracter autobiografic. Contemporan cu realismul, simbolismul şi expresionismul, nu s-a afiliat la nici una din aceste şcoli. O bună parte a operei lui corespunde speciei care în germană se numeşte Bildungsroman, romane care au drept temă formarea unui caracter. În 1911 a călătorit în India: mai bine zis, s-a întors, dat fiind că de atîtea ori se gîndise la ţara aceea. În 1912 şi-a stabilit reşedinţa în Elveţia, în cantonul Berna. În timpul războiului a fost pacifist, asemenea lui Romain Rolland şi Russell. I-a ajutat, material şi moral, pe prizonierii germani internaţi în Confederaţie. Povestirea Ultima vară a lui Klingsor a fost scrisă în 1919; Siddharta - în 1921; Lupul de stepă - în 1926. Cu trei ani în urmă, Hesse adoptase cetăţenia elveţiană. A murit la Montagnola, în apropiere de oraşul Lugano, în 1962.
Dintre numeroasele volume ale lui Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă (Das Glasperlen Spiel) este cel mai ambiţios şi cel mai exact. Critica a observat că jocul care dă numele acestei cărţi nu este altceva decît o lungă metaforă a artei muzicii. Este evident că autorul nu şi-a imaginat bine acest joc; dacă ar fi făcut-o, cei ce citesc romanul s-ar fi interesat mai mult de el decît de cuvintele şi de angoasele protagoniştilor şi de vasta ambianţă care îi înconjoară.


Arthur Machen


Cei trei impostori

La începutul perioadei pe care un istoric olandez a denumit-o nedefinit, Epoca Modernă, s-a răspîndit în întreaga Europă numele unei cărţi, De tribus impostoribus, ai cărei protagonişti erau Moise, Isus Hristos şi Mahomed. Autorităţile, alarmate, voiau s-o distrugă. Nu au găsit-o niciodată, pentru simplul motiv că nu exista. Această carte himerică a exercitat o influenţă considerabilă, fiindcă puterea sa consta în numele pe care-l purta şi în tot ce implica acest nume, nu în paginile absente.
Asemenea celuilalt scandal, această carte se numeşte Cei trei impostori. Arthur Machen a scris-o în umbra lui Stevenson, într-un stil ce pare curgător, vrednic de acela al maestrului său declarat. Acţiunea se petrece în acea Londră cu posibilităţi magice şi teribile care pentru prima dată ne-au fost dezvăluite în The Arabian Night şi pe care Chesterton le va explora mult mai tîrziu în cronicile părintelui Brown. Faptul că ştiam că relatările celor trei personaje sînt imposturi nu diminuează groaza pe care ne-o provoacă întîmplările înfăţişate. De altfel, orice ficţiune este o impostură; singurul lucru care contează este să simţim că a fost visată cu sinceritate. În alte cărţi - The House of Souls, The Shinning Pyramid, Things Near and Far - bănuim că Machen nu crede întru totul în cele ce povesteşte; nu aşa stau lucrurile însă în melancolicul Hill of Dreams. În aproape toate aceste scrieri, ca şi în alte texte, printre care se numără şi Don Quijote, există vise înăuntrul altor vise, care alcătuiesc un joc de oglinzi. Uneori coboară în întunericul sabaturilor, depravarea spiritului se manifestă prin depravarea trupului. Machen a născocit legenda Îngerilor din Mons, care într-un moment critic din primul război mondial au salvat forţele britanice. Această legendă face parte acum din mitologia populară şi umblă din gură în gură printre oamenii săraci care nu ştiu nimic despre el. Să te perpetuezi dincolo de simplul tău nume - iată un lucru care i-ar fi plăcut.
A tradus din franceză cele douăsprezece tomuri ale nu întotdeauna veridicelor şi nu întotdeauna licenţioaselor Memorii ale veneţianului Casanova.
Arthur Machen (1863-1947) s-a născut în munţii Ţării Galilor, leagănul acelei matière de Bretagne care a umplut lumea de vise.
Literaturile închid scurte şi aproape secrete capodopere; Cei trei impostori este una dintre ele.


Trad: Andrei Ionescu

Edgar Allan Poe – Annabel Lee

De demult s-a-ntîmplat, de demult…
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee ;
Şi trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu,
Şi trăia – să mă poată iubi.
Eu – un copil – şi ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec – Annabel Lee ;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.
Şi aşa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
îngheţând-o pe Annabel Lee ;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.
Chiar serafii, nicicînd fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării -
Da, aşa s-a-ntîmplat (şi cu toţii o ştiu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
inghetând, ucigând pe Annabel Lee.
Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii -
Celor mai înţelepţi decât noi, doi copii -
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.
Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
în mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.



din Poezii şi poeme (1964) (trad. Mihu Dragomir)

Jorge Luis Borges - Memoria lui Shakespeare

Există admiratori devotati ai lui Goethe, ai Eddelor si ai tîrziei Cîntări a Nibelungilor; Shakespeare a fost destinul meu. Si mai este încă, dar într-un mod pe care nimeni nu l-ar fi putut presimti, în afară de un singur om, Daniel Thorpe, care a murit nu de mult la Pretoria. Si mai este unul, pe care nu l-am văzut niciodată la fată.

Sînt Hermann Soergel. Poate că cititorul curios a răsfoit Cronologia lui Shakespeare scrisă de mine, pe care cîndva am socotit-o necesară pentru buna întelegere a textului si care a fost tradusă în mai multe limbi, printre care si spaniola. Nu este imposibil să-si aducă aminte, de asemenea, de o polemică prelungită despre o corectură pe care Theobald a intercalat-o în editia critică din 1734 si care de la acea dată face parte indiscutabil din textul canonic. Astăzi mă surprinde tonul necivilizat al acelor pagini aproape străine. În 1914 am redactat, dar n-am dat la tipar, un studiu despre cuvintele compuse pe care elenistul si dramaturgul George Chapman le-a făurit pentru versiunile lui homerice si care fac ca engleza să se întoarcă, fără ca el să bănuiască, la originea sa (Urprung) anglo-saxonă. Nu m-am gîndit niciodată că glasul lui, pe care acum l-am uitat, avea să-mi devină familiar...Un tiraj separat, semnat cu initialele numelui, completează, cred, biografia mea literară. Nu stiu dacă-mi este îngăduit să adaug o versiune inedită a piesei Machbeth, pe care am făcut-o pentru a alunga gîndul la moartea fratelui meu Otto Julius, care a căzut pe frontul de vest în 1917. Nu am terminat-o; am înteles că engleza dispune, spre lauda ei, de două registre - cel germanic si cel latin -, pe cînd germana noastră, în pofida unei muzicalităti superioare, trebuie să se limiteze la unul singur.

L-am pomenit putin mai înainte pe Daniel Thorpe. Mi l-a prezentat maiorul Barclay, la un congres shakespearean. Nu voi mai indica locul, nici data; stiu prea bine că asemenea precizări sînt, în realitate, afirmatii vagi si fără importantă.

Mai importantă decît fata lui Daniel Thorpe, pe care orbirea mea partială mă ajută s-o uit, era nefericirea lui cunoscută de toată lumea. După multi ani, un om poate simula multe lucruri, dar nu si fericirea. Într-un mod aproape fizic, Daniel Thorpe răspîndea melancolie.

După o sesiune lungă, noaptea ne-a surprins într-o tavernă oarecare. Pentru a ne simti în Anglia (unde si eram de fapt), dădeam pe gît, în rituale halbe de zinc, bere căldută si neagră.

- În Pundjab, a spus maiorul, mi-au arătat un cersetor. O traditie a Islamului atribuie regelui Solomon un inel care-i îngăduia să înteleagă limba păsărilor. Se credea că cersetorul detinea acel inel. Valoarea lui era atît de mare, încît nu l-a putut vinde niciodată si a murit într-una din curtile moscheii Wazil Khan din Lahore.

M-am gîndit că Chauser nu ignora povestea inelului fermecat, dar nu puteam să spun nimic, fiindcă as fi stricat efectul istorioarei spuse de Barclay.

- Si inelul?, am întrebat eu.

- S-a pierdut, cum se pierd mai toate obiectele fermecate. S-ar putea să fie într-un ungher al moscheii sau în mîna unui om care trăieste într-un loc unde nu sînt păsări.

- Ori unde sînt atît de multe, am spus, încît li se amestecă limbile.

- Povestea dumitale, Barclay, are ceva de parabolă.

Abia atunci a simtit nevoia să vorbească Daniel Thorpe. A făcut-o într-un mod impersonal, fără să se uite la noi. Pronunta engleza într-un fel deosebit, pe care l-am atribuit lungii lui sederi în Orient.

- Nu este o parabolă, a zis, iar dacă este, e adevărată. Există lucruri de o valoare atît de mare, încît nu pot fi vîndute.

Cuvintele pe care încerc să le reconstitui m-au impresionat mai putin decît convingerea cu care le-a spus Daniel Thorpe. Am crezut că avea să mai spună ceva, dar deodată a tăcut, de parcă i-ar fi părut rău că vorbise. Barclay si-a luat rămas bun. Ne-am întors amîndoi la hotel. Se făcuse foarte tîrziu, dar Daniel Thorpe mi-a propus să continuăm conversatia în camera lui. După cîteva lucruri lipsite de importantă, mi-a spus:
- Îti ofer inelul regelui. Bineînteles că este vorba de o metaforă, dar ceea ce acoperă această metaforă nu e mai putin uimitor decît inelul. Îti ofer memoria lui Shakespeare, din zilele celei mai fragede copilării pînă la începutul lui aprilie 1616.
N-am reusit să scot un cuvînt. Era ca si cum mi-ar fi oferit marea.
Thorpe a continuat:
- Nu sînt un impostor. Nu sînt nebun. Te rog să nu te grăbesti să mă judeci pînă nu termin ce am de spus. Maiorul ti-a zis că sînt, sau am fost, medic militar. Povestea poate fi spusă cu putine cuvinte. Începe în Orient, într-un spital plin de răniti, în zori. Data precisă nu are importantă. Adunîndu-si ultimele puteri pentru a putea vorbi, un soldat, Adam Clay, pe care-l atinseseră două rafale de puscă-mitralieră, mi-a oferit, putin înainte de a-si da sfîrsitul, pretioasa memorie. Agonia si febra sînt inventive; am acceptat oferta fără a-i da crezare. De altminteri, după o bătălie, nimic nu ti se pare ciudat. Abia a avut timp să-mi explice conditiile neobisnuite ale darului. Posesorul trebuie să-l ofere cu glas tare, iar celălalt trebuie să-l primească. Cel care-l dă îl pierde pentru totdeauna.

Numele soldatului si scena patetică a încredintării darului mi s-au părut literare, în sensul rău al cuvîntului.
Oarecum întimidat, l-am întrebat:
- Dumneata, acum, ai memoria lui Shakespeare?
Thorpe mi-a răspuns:
- Am, deocamdată, două memorii. Memoria mea personală si memoria acelui Shakespeare care, în parte, am ajuns să fiu. Mai bine zis, două memorii mă au sau mă tin pe mine. Există o zonă în care se confundă. Există un chip de femeie pe care nu stiu cărui veac să îl atribui.
Atunci, eu l-am întrebat:
- Ce-ai făcut cu memoria lui Shakespeare?
Pentru cîteva clipe, s-a lăsat tăcere. Apoi a spus:
- Am scris o biografie romantată, care a fost primită cu dispret de critică si s-a bucurat de un succes comercial în Statele Unite si în colonii. Cred că asta e tot. Cred că te-am prevenit că darul meu nu e o sinecură. Astept în continuare răspunsul dumitale.

Am rămas pe gînduri. Nu-mi consacrasem oare viata, pe cît de stearsă, pe atît de ciudată, căutării lui Shakespeare? Nu era drept ca, la sfîrsitul acestei lungi căutări, să-l găsesc?

Articulînd apăsat fiecare cuvînt, am spus:
- Primesc memoria lui Shakespeare.
Ceva, fără îndoială, s-a petrecut, dar eu n-am simtit.
Ceva ca un început de oboseală, poate închipuită.
Îmi aduc aminte perfect că Thorpe mi-a spus:

- Memoria a intrat în constiinta dumitale, dar trebuie să o descoperi. Va apărea în vise, în starea de veghe, cînd întorci filele unei cărti sau cînd dai coltul. Nu fii nerăbdător, nu inventa amintiri. Hazardul te poate favoriza ori te poate amîna, ascultînd de natura lui misterioasă. Pe măsură ce eu uit, dumneata îti vei aminti. Nu-ti pot făgădui nici un termen.

Restul noptii l-am consacrat unei discutii despre caracterul lui Shylock. M-am abtinut să cercetez dacă Shakespeare a avut de-a face cu evreii. N-am vrut ca Thorpe să-si închipuie că-l pun la încercare. Am constatat, si nu stiu dacă o făceam cu usurare sau cu neliniste, că opiniile lui erau la fel de academice si de conventionale ca ale mele.

Desi a doua zi a decurs normal, noaptea următoare n-am putut să dorm aproape deloc. Am descoperit, ca de atîtea alte ori, că sînt un las. De frică să nu fiu dezamăgit, nu m-am lăsat în voia noii sperante. Am preferat să cred că darul lui Thorpe era iluzoriu. Irezistibil, însă, cu timpul speranta a precumpănit. Shakespeare avea să fie al meu, asa cum nimeni nu fusese al altcuiva, nici în iubire, nici în prietenie, nici măcar în ură. Într-un fel sau altul, eu aveam să fiu Shakespeare. Nu aveam să scriu tragediile, nici complicatele sonete, dar aveam să-mi aduc aminte clipa în care mi-au fost revelate vrăjitoarele, care sînt totodată si Pàrcele, si aveam să-mi aduc aminte clipa în care mi-a fost dat să scriu necuprinsele rînduri:

And shake the yoke of inauspicious
stars
From this worldweary flesh.

Aveam să-mi aduc aminte de Anne Hathaway asa cum îmi aduc aminte de femeia aceea, acum matură, care m-a învătat dragostea într-un apartament din Lübeck, cu multi ani în urmă. (Am încercat să mi-o amintesc si am putut să recuperez numai tapetul de hîrtie, care era galben, si lumina care intra pe fereastră. Acest prim esec ar fi trebuit să-mi atragă atentia asupra celor ce aveau să urmeze.)


Postulasem că imaginile prodigioasei memorii vor fi mai ales vizuale. Dar n-a fost asa. După cîteva zile, pe cînd mă bărbieream, am pronuntat în fata oglinzii cîteva cuvinte care m-au surprins si care apartineau, cum mi-a indicat un coleg, vocabularului lui Chaucer. Într-o seară, iesind de la Muzeul Britanic, am fluierat o melodie simplă pe care n-o auzisem niciodată.

Cititorul a observat, desigur, trăsătura comună a acestor prime revelatii ale unei memorii care era, în pofida strălucirii cîtorva metafore, mai mult auditivă decît vizuală.

Potrivit lui De Quincey, creierul omului e un palimpsest. Fiecare nouă scriere acoperă scrierea anterioară si este acoperită de scrierea următoare, dar atotputernica memorie poate dezgropa orice imprimare, oricît de momentană ar fi fost, dacă i se oferă un stimul suficient de puternic. Judecînd după testamentul lui, nu exista nici o carte, nici măcar Biblia, în casa lui Shakespeare, dar toată lumea cunoaste cărtile pe care le-a citit: Chaucer, Gower, Spenser, Christopher Marlowe. Cronica lui Holinshed, Montaigne în versiunea lui Florio, Plutarh tradus de North. Eu posedam în mod latent memoria lui Shakespeare; lectura, vreau să spun, re-lectura acestor vechi volume ar fi imboldul pe care-l căutam. Am citit si sonetele, care sînt opera lui cea mai directă. Am găsit uneori explicatia sau mai multe explicatii. Versurile bune impun lectura cu glas tare; după cîteva zile, am recuperat fără efort er-urile aspre si vocalele deschise ale veacului al saisprezecelea.

Am scris în Zeitschrift für germanische Philologie că sonetul 127 se referea la memorabila înfrîngere a Invincibilei Armade. Nu mi-am adus aminte că Samuel Butler, în 1899, formulase această teză.

O vizită la Stratford-on-Avon a fost, cum era de asteptat, sterilă.

Pe urmă s-a produs transformarea treptată a viselor mele. Nu mi-au fost hărăzite, ca lui De Quincey, cosmaruri splendide, nici evlavioase viziuni alegorice, în maniera maestrului său, Jean Paul. Chipuri si încăperi necunoscute au intrat în noptile mele. Primul chip pe care l-am identificat a fost acela al lui Chapman; apoi, acela al lui Ben Jonson si acela al unui vecin al poetului, care nu figurează în biografii, dar cu care Shakespeare se vedea des.


Cine cumpără o enciclopedie nu cumpără fiecare rînd, fiecare paragraf, fiecare pagină si fiecare gravură; cumpără simpla posibilitate de a cunoaste unul dintre aceste lucruri. Dacă aceasta se întîmplă cu un lucru concret si relativ simplu, dată fiind ordinea alfabetică a părtilor, vă puteti desigur închipui ce se poate întîmpla cu un lucru abstract si variabil, ondoyant et divers, cum este memoria unui mort.


Nimănui nu-i este dat să cuprindă într-o singură clipă si în întregime propriul său trecut. Nici lui Shakespeare, după stiinta mea, nici mie, care am fost mostenitorul lui partial, nu ne-a fost hărăzit acest dar. Memoria omului nu este o sumă; este o dezordine de posibilităti nedefinite. Fericitul Augustin, dacă nu mă însel, vorbeste de palatele si cavernele memoriei. Cea de a doua metaforă este mai exactă. Am intrat în aceste caverne.


La fel cu memoria noastră, memoria lui Shakespeare includea zone întinse de umbră respinse deliberat de el. Nu fără o usoară surprindere, mi-am adus aminte că Ben Jonson îl punea să recite hexametri latinesti si grecesti si că urechea, incomparabila ureche muzicală a lui Shakespeare, gresea adeseori cantitatea, stîrnind hohote de rîs printre colegii lui.


Mi-a fost dat să recunosc stări de fericire si de amărăciune, care depăsesc experientele obisnuite ale oamenilor. Fără ca eu să stiu, lunga si sîrguincioasa mea singurătate mă pregătise pentru primirea docilă a miracolului.


După vreo treizeci de zile, memoria mortului mă însufletea. Timp de o săptămînă de ciudată fericire, aproape că am crezut că sînt Shakespeare. Opera s-a înnoit pentru mine. Stiu că Luna, pentru Shakespeare, era mai putin Luna decît Diana si mai putin Diana decît acest obscur cuvînt care se pronuntă tărăgănat: moon. Si am mai făcut o descoperire. Aparentele neglijente ale lui Shakespeare, acele absences dans l^infini despre care apologetic vorbeste Hugo, au fost deliberate. Shakespeare le-a tolerat sau le-a intercalat, pentru ca discursul lui, destinat scenei, să pară spontan si nu prea cizelat si artificial (nicht allzu glatt und gekünstelt). Din acelasi motiv a amestecat metaforele:


my way of life
Is fall^n into the sear, the yellow leaf.


Într-o zi am putut distinge o vină în adîncul memoriei lui. Nu am încercat s-o definesc; Shakespeare a făcut-o o dată pentru totdeauna. Mă multumesc să spun că această vină nu avea nimic de a face cu perversiunea.


Am înteles că facultătile sufletului omenesc, memoria, intelectul si vointa, nu sînt o fictiune scolastică. Memoria lui Shakespeare nu-mi putea dezvălui altceva decît împrejurările de care a avut parte Shakespeare. Este limpede că acestea nu alcătuiesc elementul esential al originalitătii poetului; importantă este opera pe care a executat-o cu acest material efemer.


În naivitatea mea, proiectasem, la fel cu Thorpe, o biografie. Nu mi-a trebuit mult timp ca să descopăr că acest gen literar cere însusiri de scriitor, pe care, fără nici o îndoială, eu nu le am. Nu stiu să povestesc. Nu stiu să povestesc nici propria mea viată, care este mult mai extraordinară decît viata lui Shakespeare. De altminteri, această carte ar fi de prisos. Hazardul sau destinul i-au dat lui Shakespeare banalele lucruri teribile pe care orice om le cunoaste: el a stiut să le transforme în plăsmuiri, în personaje mult mai expresive decît omul cenusiu care le-a vizat, în versuri în care se vor recunoaste rînduri si rînduri de oameni, în muzică verbală. Ce rost avea să destram această tesătură, să nărui acest turn, să readuc la măsuratele proportii ale unei biografii documentare sau ale unui roman realist zgomotul si furia lui Machbeth?


Goethe constituie, cum se stie, cultul oficial al Germaniei; mai intim este cultul lui Shakespeare, pe care îl profesăm nu fără nostalgie. (În Anglia, Shakespeare, care se află atît de departe de englezi, nu constituie cultul oficial; cartea Angliei este Biblia.)


În prima etapă a aventurii, am simtit fericirea de a fi Shakespeare; în ultima, am simtit apăsarea si spaima. La început, cele două memorii nu îsi amestecau apele. Cu timpul, marele rîu al lui Shakespeare a amenintat si aproape a înecat modestul meu firicel de apă. Am băgat de seamă cu teamă că începeam să uit limba părintilor mei. Si cum identitatea personală se bazează pe memorie, m-am temut să nu-mi pierd mintile.


Prietenii veneau să mă viziteze; m-a mirat faptul, că nu băgau de seamă că mă aflam într-un infern.


Am început să nu mai înteleg lucrurile cotidiene care mă înconjurau (die alltägliche Umwelt). Într-o zi m-am rătăcit printre alcătuiri uriase de fier, de lemn si de sticlă. M-au zăpăcit suierături si strigăte. Am avut nevoie de o clipă, care mi s-a părut nesfîrsită, pînă să recunosc locomotivele si vagoanele din gara din Bremen.


Pe măsură ce trec anii, orice om e silit să suporte greutatea din ce în ce mai mare a memoriei lui. Două memorii mă covîrseau, confundîndu-se uneori: a mea si a celuilalt, care era incomunicabilă.


Toate lucrurile vor să rămînă ceea ce sînt, cum a scris Spinoza. Piatra vrea să fie piatră, tigrul, vrea să fie tigru, eu voiam să fiu iarăsi Hermann Soergel.


Am uitat data la care am hotărît să mă eliberez. Am găsit metoda cea mai simplă. Am format la telefon cîteva numere la întîmplare. Îmi răspundeau glasuri de copii ori de femei. Am socotit că datoria mea era să le respect. Am dat în sfîrsit peste un glas cult de bărbat. I-am spus:


- Vrei memoria lui Shakespeare? Stiu că ceea ce-ti ofer este foarte grav. Gîndeste-te bine.


Un glas neîncrezător mi-a răspuns:


- Voi înfrunta acest risc. Primesc memoria lui Shakespeare.


I-am înfătisat conditiile darului. În chip paradoxal, simteam în acelasi timp nostalgia cărtii pe care ar fi trebuit să o scriu si pe care mi-a fost interzis să o scriu si teama că oaspetele, spectrul, nu mă va lăsa să o scriu niciodată.


Am pus receptorul în furcă si am repetat ca pe o sperantă aceste resemnate cuvinte:


Simply the thing I am shall make me live.


Găsisem metode riguroase pentru a trezi vechea memorie; am fost nevoit să caut altele pentru a o sterge. Una dintre numeroasele metode pe care le-am folosit a fost studiul mitologiei lui William Blake, discipol rebel al lui Swedenborg. Mi-am dat seama că nu era atît de complexă pe cît era de complicată.


Calea aceasta, precum si altele, nu mi-au fost de nici un folos; toate mă duceau la Shakespeare.


Am găsit pînă la urmă singura solutie pentru a-mi umple timpul asteptării: riguroasa si vasta muzică a lui Bach.


P.S. 1924. Acum sînt un om între oameni. În starea de veghe profesorul emerit Hermann Soergel, care mînuiesc un fisier si redactez nimicuri erudite, dar în zori îmi dau seama, uneori, că acela care visează este altul. Din cînd în cînd, destul de rar, mă surprind mici si fugare frînturi de amintiri, care, poate, sînt adevărate.



Trad: Andrei Ionescu

Saint John Perse - Secetă

Când seceta pe pământ va fi întins pielea ei de măgăriţă şi întărit lutul alb în jurul izvorului, sarea trandafirie a salinelor va vesti rosurile de sfârşit de imperii şi femela ameţită a tăunului, spectru cu ochi de fosfor, s-o năpusti, nimfomană, asupra corpurilor bărbaţilor dezbrăcaţi de pe plaje... Mocirlă a graiului, stacojie, destul cu-ngâmfarea ta!

Când seceta pe pământ îşi va fi pus temeliile, vom cunoaşte un timp mai bun la înfruntările omului: timp de veselie şi de trufie pentru marile ofensive ale spiritului. Pământul şi-a despuiat osânza şi ne lasă moştenire concizia sa. Să preluăm noi ştafeta. Recurgere la om şi mers liber! Secetă, o, favoare! cinstire şi lux pentru o elită! Zi-ne alegerea aleşilor tăi... Sistru-al lui Dumnezeu, ne fii părtaş. Carnea ne fu aici mai aproape de os: carne de lăcustă sau de peşte zburător! Marea însăşi ne azvârle suveicile-i din os de sepie şi panglicile-i de alge ofilite: eclipsă şi lipsă în orice carne, o timp al marilor erezii!

Când seceta pe pământ îşi va fi-ntins arcul, îi vom fi struna scurtă şi vibrarea îndepărtată. Secetă, chemarea noastră şi prescurtarea noastră... «Şi eu, spune Chematul, am apucat în mâini armele: torţe ridicate la toate grotele, şi lumineze-se-n mine toată aria posibilului! Eu iau drept acord de bază acest strigăt îndepărtat al naşterii mele».Şi pământul foarte slăbit îşi striga foarte marele strigăt de văduvă batjocorită. Şi acesta a fost un lung strigăt de măcinare şi încordare. Iar pentru noi, timp de-a creşte şi de-a crea... Pe pământul ciudat, cu hotare de pustiu, unde fulgerul bate-n negru, duhul lui Dumnezeu şi-avea dogoarea de limpezime, şi pământul veninos se-nfierbânta ca un masiv de coral de tropice... Nu mai era culoare în lume decât acest galben de orpiment?

«Ienuperi de Fenicia», mai creţi ca un cap de Maur sau de femeie din Nubia, şi voi If- uri incoruptibile, paznici de forturi şi de insule întărite pentru prizonieri de Stat, mascaţi cu fier, veţi fi singurii, în tot acest timp, să consumaţi aici sarea neagră a pământului? Plante cu ghimpi şi gheare se-ntorc în mărăciniş; verigarul şi şistul sunt pelerinii hăţişului... Ah! ni se lase doar acest fir de pai între dinţi!

 Oh, Maïa, dulce şi înţeleaptă şi Mumă a orice vis, sfătuitoare şi mijlocitoare-ntre toate taberele pământului, nu te teme de anatemă şi de blestem pe pământ. Veni-vor timpurile, din nou, ce vor readuce ritmul anotimpurilor; nopţile vor readuce apa vie la ugerele pământului. Orele drumeţesc în faţa noastră ca espadrile, şi, îndărătnică, viaţa va urca iar din adăposturile-i subterane cu-ntreaga-i oaste de fideli:«Luciliile»-i, sau muştele aurii de pe carne, păduchii-i şi moliile-i şi ploşniţele-i din praf; şi «Talitrele»-i, sau purecii de mare, sub iarba de mare a plajelor cu mirosuri de spiţerie. Albiliţa vineţie şi cantarida verde ne vor readuce accentul şi culoarea; şi pământul tatuat cu roşu va îmbrăca iarăşi marii-i trandafiri necredincioşi, precum pânzeturi pictate pentru femei din Senegambia. Pecinginile de purpuri ale şopârlei sub glii bat de acum spre negru de opiu şi de sepia... Ne vor veni din nou frumoasele năpârci, de asemenea, în vizită, care par să coboare din litiere cu mlădierile lor de şolduri à la Sanseverina. Prigorii deAfrica şi Viespari apivori vor face inspecţii viespei la scorburile falezelor. Şi Pupăza vestitoare va căuta încă pe pământ umărul princiar unde să se-aşeze...

 

Zbucneşte, o, sevă neînţărcată! Iubirea sparge de peste tot, până sub os şi sub unghie. Pământul însuşi îşi schimbă scoarţa. Să vină rutul, boncăluitul! şi omul încă, numai genune, se apleacă fără păs peste noaptea inimii lui. Ascultă, o, inimă credincioasă, această zbatere subt pământ a unei aripi ne-nduplecate... Sunetul se trezeşte şi salvează roiul în zumzet al stupului: şi timpul pus în obezi ne face să auzim în depărtări ciocănirea-i de ghionoaie...

Gâştele sălbatice se împrăştie, oare, înspre ţărmurile moarte ale orezăriilor, şi hambarele publice vor ceda într-o seară talazurilor mulţimii?... O, pământ alungerii şi-al minunii – pământ încă darnic pentru om până-n izvoarele-i submarine celebrate de Cezari, câte minunăţii încă suie spre noi din hăul nopţilor tale! Astfel pe timp de clociri de furtună – o ştiam cu adevărat? – caracatiţele pitice din mari adâncuri suie din nou, odată cu noaptea, spre faţa-n umflări aapelor... Nopţile vor readuce pe pământ prospeţimea şi dansul: pe pământul osificat cu aflorimente de fildeş vor răsuna iar sardane şi sacone, şi basul lor îndârjit ne şi ţine urechea în ascultare la odăile subterane. La pocnetul crotalilor şi al tocului de lemn se mai face auzită, printre veacuri, dansatoarea gadiană ce omora în Hispania urâtul Proconsulilor romani... Ploile nomade, venind din Est, vor mai zdrăngăni dindaireaua ţigănească; şi frumoasele averse de sfârşit de vară, descinse din largul mării în rochii de searălungi, îşi vor plimba încă pe pământ poala de fuste paietate...O, mişcare către Fiinţă şi renaştere-ntru Fiinţă! Nomade toate pulberile! ...şi timpul fluieră-nlungul gliei... Vântul ce schimbă pentru noi înclinaţia dunelor o să ne-arate în plină zi poate locul unde mulată în noapte fu faţa zeului care aici îşi avea sălaş...

 Da, fi-vor toate acestea. Veni-vor timpurile, da! ce ridică interdicţia de pe faţa pământului. Ci înc-o vreme e anatema şi încă ora e cu blestem: pământul sub fese, izvorul pecetluit... Încetează, o, vis, de aînvăţa, şi tu, memorie, de-a zămisli.

Avide şi muşcătoare fie orele noastre noi! şi aşijderi pierdute fie-n câmpul memoriei unde nimenin-a trăit din rămăşiţe ale culesului. Scurtă viaţa, scurt mersul, şi moartea ne dijmuieşte. Prinosul cătretimp nu mai este acelaşi. O, timp al lui Dumnezeu, ne ai în seamă.

Faptele ne preced, şi obrăznicia ne conduce: zei şi lichele sub aceeaşi ţesală, pe vecie-n aceeaşi familie. Şi căile ni-s de-o seamă şi gusturile aceleaşi – ah! tot acest foc al unui suflet fără mireasmă, ce-l poartă pe om la mai viul său: la mai lucidul, mai fermul său.Agresiuni ale minţii, piraterii ale inimii – o timp al marei râvniri. Nici o predică pe pământ nu ne-ostoieşte setea; nici o vărsare-n noi nu-nchide izvorul dorinţei.

Seceta ne stârneşte şi setea ne aţâţă. Faptele noastre-s parţiale, lucrările parcelare! O, timp al lui Dumnezeu, ne vei fi în sfârşit părtaş? Zeul se macină înfruntând omul, omul se macină înfruntând zeul. Şi cuvintele graiului îşi refuzătributul: cuvinte fără hram şi fără legătură şi care rod însăşi frunza vastă a graiului ca pe o frunză verde dedud, cu un nesaţ de insecte, de omizi... Secetă, o, favoare, zi-ne alegerea aleşilor tăi.Voi ce vorbiţi oseta pe vreun plai caucazian, în timp de mare secetă şi de erodări de roci, ştiţi câtde-aproape de sol, în firul ierbii şi-al brizei, se face simţit divinul prin respirarea lui.

Secetă, o favoare!Amiaza oarbă ne luminează: fascinaţii la sol ale semnului şi obiectului. Când seceta pe pământ îşi va fi slăbit strânsoarea, din păgubirile-i vom reţine ce-i mai de preţ:slăbire şi sete şi favoare de a fi.«Şi eu, zice Alesul, mă-nfriguram de aceste friguri. Şi ocara tăriei ne funorocul.» Secetă, o, patimă! desfătare şi hram pentru o elită.

Şi iată-ne acum pe căi de exod. În depărtări pământul îşi arde tămâile. Carnea sfârâie până la os.Ţinuturi în urma noastră se sting în plin foc al zilei. Şi pământul despuiat îşi arată claviculele galbenegravate de semne necunoscute. Unde fu sorgul, secara, fumegă lutul alb, de culoarea drojdiei arse.

Câinii coboară cu noi potecile mincinoase. Şi Amiaza Urlătoare îşi caută morţii în tranşeele înţesate de insecte în migraţie. Dar căile ni-s aiurea şi orele nebuneşti, şi, roşi de luciditate şi beţi devremuiri, iată, înaintăm într-o seară pe pământul lui Dumnezeu ca un norod de înfometaţi ce şi-a devorat seminţele...

Încălcare! încălcare! Tăios mersul nostru, neobrăzată căutarea. Şi înainte ni se înalţă-n de ele lucrările-ne de mâine, mai incisive şi scurte –corozive. Acum acrului şi asprului le cunoaştem legile. Mai mult decât fructe de Africa sau mirodenii latine, bucatele ne mustesc de acizi, iar izvoarele ni-s ascunse. O, timp al lui Dumnezeu, ne fii prielnic. Şi dintr-o arsură de usturoi se va naşte poate-ntr-o seară scânteia geniului. Unde fugea ea ieri, unde-o fugi ea mâine?Vom fi aici, şi-ntre cei dintâi, spre-a-mpresura pe pământ izbucnirea fulgerătoare. Aventura e nesfârşită şi-i vom face faţă. E-aici în această seară faptul omului.Prin cele şapte oase sudate, ale feţei şi ale frunţii, în Dumnezeu se-ndârjească omul şi se macine până la os, ah! până la troznetul osului!... Vis al lui Dumnezeu, ne fii părtaş...

„Maimuţă a lui Dumnezeu, destul cu trucurile!”

1974

Rene Char - Patru fascinanţi

I. Taurul

Când mori tu nicicând nu se face noapte,
Încercănat de tenebre ce urlă,
Soare cu două vârfuri asemănătoare.

Fiară a amorului, dreptate în spadă,
Pereche ce se-njunghie unică în felul ei.

II. Păstrăvul

Maluri năruindu-se-n podoabe
Până ce-ar umplea-ntreaga oglindă,
Prundiş unde bolboroseşte-o barcă
Pe care curentul o zoreşte şi o saltă,
Iarbă, iarbă, tu, mereu alungită,
Iarbă, iarbă nicicând odihnindu-te,
Ce a devenit propria-vă creatură
În transparentele furtuni
Unde inima inima sa o aruncă?

III. Şarpele

Prinţ al contrasensului, deprinde dragostea mea
Să-şi ocolească Zeul pe care-l urăsc pentru că n-are decât
Tulburi represiuni sau fastuoase speranţe.

Revanşează-te-n culorile tale, şarpe îngăduitor,
Sub streaşina pădurii şi-n fiece casă.
Prin legătura ce uneşte lumina cu spaima,
Tu te prefaci că fugi, o şarpe lăturalnic!

IV. Ciocârlia

Extremul jar al cerului şi primara ardoare a zilei,
Ea rămâne fixată-n zori şi cântă agitatul pământ,
Răsunetul de clopot dascăl fiindu-i respiraţiei sale şi liber în calea sa.
Fascinantă, este ucisă prin înminunare.

Traducere: Leo Butnaru

Rainer Maria Rilke - Sunt eu înfricoşatule, nu m-auzi oare ?

   
Sînt eu Înfricoșatule.Nu m-auzi oare
cum simțurile-mi bat spre tine, toate?
Privirile-mi, înalt înaripate,
stau feței -Tale-alb înconjurătoare.
Nu vezi Tu sufletul meu cum apare
în fața Ta în haină de tăcere?
Suava-mi rugă nu se coace, în putere,
pe căutătura-Ți , ca pe-un pom mereu?

De ești Tu visătorul, visu-s eu.
Dar de vrei să veghezi ,sînt voia-ți iară,
mă fac puternic pentru slava toată
și mă rotesc-o liniște stelară-
peste cetatea timpului ciudată.


În românește de Eugen Jebeleanu

Marc Chagall - Izvorul

departe de drumuri

departe de căile ce duc spre viaţă

şi moarte-

stau ferit, ca într-un adânc, şi aştept ceva.

Se odihnesc picioarele mele.

E timpul să vin la Tine

În Tine ca în mormânt să adorm.

Trupul meu-ba fierbinte-i, ba răcoros.

Ameţeli de la-nălţimile munţilor.

Cuvintele-spre tării se-nalţă, spre linişte spre începuturi.

Întinde-mi mâna!

nu mă lăsa însingurat în pustie!-

Adăposteşte-mă printre îngerii Tăi-

Să-ţi cânt o nesfârşită tristeţe.

Acest minor ce sângele-mi aprinde-e semnul

pe care tu mi l-ai dăruit la naştere

în ziua în care şi eu Ţi-am desluşit lumina.

Nu vreau ca noaptea faţa

pentru totdeauna să-mi învăluie.

Năzuiesc la lumile tale

spre cerurile tale mă avânt

însă în zbor-viaţa mi se stinge

pierzându-se pe drum.

Una după alta strâmbându-se, lumile curg

spre ele ademenindu-mă.

Deasupra –stele negre mă lumineează, iar jos

se rotesc înaripaţii îngeri, cu puterea mea

hrănindu-se.

Zilele şi anii mei fugari sunt, se-mprăştie.

Sângele, ca eternitatea, în mine se răceşte

şi duios, potolitor se contopesc

acorduri de Mozart cu-acorduri de Bach-

sunt atent la ritmurile acestor două suflete

încât şi eu devin, ajung flaut vrăjit-

universal cântă în vecia-i toată

în jur înfloresc flori de necrezut

şi aroma lor cu-ncetul mă trezeşte

din adâncul somn.

Trad: Leo Butnaru

Margaret Atwood-Animalele din ţara aceea

În ţara aceea animalele

au chipuri de oameni:

ceremonioasele

pisici care stăpânesc străzile

politicos pică vulpea

moartă la pământ, vânătorii

în juru-i stau pironiţi

în tapiserii de politeţe,

taurul, împodobit cu

sânge, hărăzindu-i-se

o moarte elegantă, cu numele-i

pecete pe el, heraldică marcă

deoarece

(când s-a prăvălit

pe nisip, cu spada-n inimă, dinţii

din gura-i albastră păreau omeneşti)

e cu-adevărat un om

până şi lupii purtând zgomotoase

convorbiri în podurile

lor îndopate cu legende.

În ţara asta animalele

au chipuri de

animale.

Ochii lor

fulgeră odată în lumina farurilor de automobil

şi apoi pier.

Morţile lor nu-s elegante,

ele au chipurile

nimănui.

Traducere de Ion Caraion

Georg Trakl - Inima

Albă se făcu lângă pădure sălbateca inimă;

O, întunecata spaimă

A morţii, astfel, aurul

Muri în norul plumburiu.

Seară de noiembrie.

Lângă părăginita poartă a abatorului

Sta ceata femeilor nevoiaşe;

În fiecare coş

Cădeau măruntaie şi putredă carne:

Blestemată hrană!

Porumbelul albastru al serii

Nu veni cu împăcare.

Întunecată chemare de trompetă

Străpunse umedul

Frunziş de aur al ulmilor,

un drapel trenţuit

Fumegând de sânge,

Pe care în durere sălbatecă

Îl pândeşte un bărbat.

O, voi timpuri de metal

Îngropate acolo, în roşul amurgului!

Din pridvorul întunecat

Păşi făptura de aur

A adolescentei

Nimbată de plaide lune,

Întomnată reşedinţă princiară,

Brazi negri

În furtuna nopţii

Despicară fortăreaţa abruptă.

O, inima,

Sclipind într-acolo, prin răcoare de zăpadă.