Bertolt Brecht - Contemplarea Iadului

Contemplarea Iadului, de care auzisem odată
fratele meu Shelley a găsit-o într-un loc
asemănător oraşului Londra. Eu,
care nu locuiesc în Londra, doar în Los Angeles,
aflu, contemplând Iadul, că el
trebuie să fie chiar mai frumos decât Los Angeles.
De asemenea în Iad,
nu mă îndoiesc de asta, există acolo bogate grădini
cu flori mai mari decât copacii, ofilindu-se, desigur,
foarte repede, dacă ele nu sunt udate cu o apă foarte scumpă. Şi piaţa de sus
cu grozavele-i rânduri de fructe, pe care nimeni
nu le posedă şi nici gustă. Şi nesfârşitele trenuri de maşini,
mai luminoase decât propria-le umbră, mai iuţi decât
nebunaticele gânduri, strălucitoare vehicole, în care
oameni roz, vin de nicăieri, mergând spre nicăieri.
Şi casele, destinate pentru fericire, stând goale,
chiar şi când sunt locuite.
Dar casele în Iad nu sunt tocmai urâte.
Doar îngrijorate de a nu fi aruncate în stradă
ele îşi consumă locuitorii vilelor
la fel de mult ca pe cei care locuiesc o baracă.


( trad. Liviu Ofileanu )

Bertolt Brecht - Alabama song

Arată-mi drumul către următorul whisky-bar
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba de ce
Arată-mi drumul către următorul whisky-bar
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba de ce
Pentru că dacă nu aflăm următorul whisky-bar
Îţi zic că tu o să mori
Îţi spun că tu va trebui să mori
Eu îţi spun
Îţi zic eu

Oh, lună din Alabama
Ar trebui să ne spunem - spune la revedere
Ne-am pierdut buna şi bătrâna noastră mamă
Şi trebuie că ai nişte whisky
Oh, tu ştii de ce

Arată-mi drumul spre următoarea fată drăguţă
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba de ce
Arată-mi drumul spre următoarea fată drăguţă
Oh, nu-ntreba de ce, nu întreba de ce
Pentru că dacă nu aflăm următoarea fată drăguţă
Îţi spun că va trebui să murim
Va trebui să murim îţi spun

Oh, lună de Alabama
Ar trebui să ne spunem - spune la revedere
Ne-am pierdut buna şi bătrâna noastră mamă
Şi trebuie că ai vreo fată
Oh, tu ştii de ce

Arată-mi drumul spre ultimul dolăruţ
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba
Arată-mi drumul spre ultimul dolăruţ
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba
Pentru că dacă nu aflăm următorul dolăruţ
Îţi spun eu că va trebui să murim
Îţi spun că va trebui să murim
Îţi zic
Îţi zic eu
Va trebui să murim îţi spun

Oh, lună din Alabama
Ar trebui să ne spunem - spune la revedere
Ne-am pierdut buna şi bătrâna noastră mamă
Şi trebuie să ai dolari
Oh, tu ştii de ce


(trad. Liviu Ofileanu)

Bertolt Brecht - Despre sărmanul B.B.

1
Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spaţii citadine
în timp ce mă purta în ea. Şi răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine.


2
În oraşul de asfalt mă simt la mine acasă.
Cu slujba de înmormântare asigurat,
cu ziare, cu tutun şi cu rachiu,
neîncrezător şi leneş şi, până la urmă, împăcat.


3
Sunt prietenos cu lumea. Pălăria tare
o port, cum îi e rostul, cu mult zel.
Spun: există animale deosebit de mirositoare,
şi spun: nu-i nimic, şi eu sunt la fel.


4
Dimineaţa, în balansoarele goale
îmi aşez câteva femei şi, văzându-le-aşa,
le privesc şi le spun fără grijă:
să ştiţi că pe mine nu puteţi conta.


5
Spre seară, îmi adun câţiva domni laolaltă
şi ne spunem "gentleman" pe rând.
Pe masa mea îşi pun picioarele
şi spun: o să fie bine. Iar eu mă întreb: când?

6
Spre ziuă, în zorii cenuşii, urinează brazii
şi gângăniile lor - păsările - încep să ţipe.
La ora aceea îmi beau paharul în oras, arunc mucul de ţigară
şi adorm neliniştit peste câteva clipe.


7
Am stat, ca o specie fragilă, în case
pe care le credeam de nezdruncinat.
(Aşa am clădit blocurile înalte din insula Manhattan
şi antenele subţiri discutând cu Atlanticu-nspumat.)


8
Cine o să rămână viu în aceste oraşe? Vântul!
Cel care le străbătu şi le goli în sfârşit.
Ştim că suntem provizorii
iar ceea ce urmează după noi nici nu merită amintit.


9
Sper că la viitoarele cutremure, ţigara mea Virginia
să n-o las să se stingă, de-amărăciune grea,
eu, Bertolt Brecht, naufragiat în oraşe,
din pădurile negre, adus de maică-mea.

Bertolt Brecht - Din primul război mondial

PRIN LOCURILE ÎNALTEI SOCIETĂŢI
Se consideră o slăbiciune să vorbeşti despre hrană.
De fapt e astfel: ei au
mâncat deja.

Slăbiciunea trebuie să părăsească pământul
fără să fi gustat
o carne bună.

Pentru a se minuna de locurile din care vin şi
spre care se îndreaptă
rafinatele seri li se par
prea obositoare.
Ei n-au văzut încă
munţii şi oceanul
când vremea lor a şi luat sfârşit.

Dacă slăbiciunea nu poate
gândi asupra a ceea ce-i slab
ei nu vor învia niciodată.

PÂINEA FLĂMÂNZILOR A FOST
DEJA MÂNCATĂ.
Carnea a devenit necunoscută. E nefolositoare
aşa cum e vărsată pe hainele oamenilor.
Dafinul crescut
a fost lăsat să cadă.
Din coşurile fabricilor de arme
se înalţă fumul.

CASA PICTURII NE VORBEŞTE DE
MARILE TIMPURI CARE VIN.
Pădurea creşte încă,
câmpiile sunt grele încă,
încă mai sunt în oraşe,
oamenii încă respiră …

ÎN CALENDAR ZIUA NU E
ARĂTATĂ ÎNCĂ.
Fiecare lună, fiecare zi
se deschide cu altă minciună. Una din acele zile
urmează a fi însemnată cu cruce.

MUNCITORII DISPERĂ DUPĂ PÂINE.
Negustorii disperă după pieţe.
Şomerii au flămânzit. Angajaţii
sunt acum flămânzi.
Mâinile care au stat încrucişate au iarăşi de lucru.
Ele fac MUNIŢIE.

ACEI CARE NE IAU CARNEA DE PE MASĂ
PREDICĂ MULŢUMIREA.
Acei cărora li se donează contribuţia
cer şi sacrificiul.
Cei care mănâncă vorbele flămândului
în minunatele timpuri care stau să vină.
Aceia care au lăsat ţara să cadă-n prăpastie
numesc conducerea ei prea dificilă
pentru un om de rând.

CÂND LIDERII VORBESC DE PACE
OAMENII DE RÂND ŞTIU DEJA
că un alt război urmează.
Când liderii dau curs războiului
ordinul de mobilizare a şi fost scris.

CEI CARE STAU ÎN VÂRF NE SPUN: PACE
ŞI RĂZBOI
Sunt de substanţă diferită.
Dar pacea lor şi-al lor război
ca vântul şi furtuna sunt.
Războiul creşte din pacea lor
ca fiul din pântecele mamei.
El poartă
înspăimântătoarele ei trăsături.
Războiul lor ucide
și pacea lor e totuna
când se lasă la urmă.

PE UN ZID A FOST MÂZGĂLIT:
Ei vor război.
Omul care a scris-o
a şi căzut.

CEI DIN VÂRF NE SPUN:
Acesta e drumul spre glorie.
Cei de jos adaugă lângă asta:
aceasta e calea spre mormânt…

RĂZBOIUL CARE URMEAZĂ
Nu e singurul. Acolo au fost
alte războaie înainte de acesta.
Când ultimul se-apropie de final
atunci avem învingători şi învinşi.
Între cuceriţi oamenii simpli
flămânzesc. Între cuceritori
oamenii simpli asemenea flămânzesc.

CEI DIN VÂRF NE SPUN: CAMARADE
Rămâi în armată.
Însă adevărul poate fi văzut
în bucătărie.
Aceeaşi încredere în inimile lor ar trebui să fie.
Dar pe farfurii
sunt două feluri de raţiune.

CÂND VA FI TIMPUL DE MARŞ, MULŢI NU ŞTIU
Că duşmanul lor e chiar în fruntea lor.
Vocea care le dă ordine
e vocea inamicului şi
omul care vorbise despre inamic
e însăşi inamicul.

E NOAPTE.
Cupluri căsătorite
se mint în paturile lor. Tinere femei
își poartă orfanii.

GENERALE, TANCUL TĂU E UN VEHICUL PUTERNIC
care zdrobește pădurile și culcă la pământ o sută de oameni.
Dar are un singur defect:
are nevoie de un șofer.

GENERALE, BOMBARDIERUL TĂU E PUTERNIC.
zboară mai repede ca o furtună și
încarcă mai mult de un elefant.
Dar are un singur defect:
are nevoie de un mecanic.

GENERALE, OMUL E FOARTE FOLOSITOR.
El poate zbura și poate ucide.
Dar are de asemenea un singur defect:
el poate gândi…


( trad. Liviu Ofileanu )

Bertolt Brecht - Cine a clădit Teba?

Cine a clădit Teba cu cele şapte porţi?
În cărţi sunt puse doar nume de regi.
Regii au târât uriaşele blocuri de piatră?
Şi Babilonul de atâtea ori nimicit -
cine l-a refăcut de fiecare dată? În ce fel de case
au locuit constructorii Limei cu sclipăt de aur?
Unde s-au dus zidarii, seara
după terminarea marelui zid chinezesc? Măreaţa Romă
e plină de arcuri de triumf. Cine le-a înfăptuit? Pe cine
i-au preamărit împăraţii? Multslăvitul Bizanţ
avea doar palate pentru locuitorii lui? Până
şi-n legendara Atlantidă
în timp ce marea îi înghiţea
stăpânii îşi chemau în noapte sclavii.

Tânărul Alexandru cuceri India.
Numai el?
Cezar îi bătu pe gali
N-a avut alături cel puţin un bucătar?
Filip al Spaniei a plâns, când şi-a văzut
flota scufundându-se. Nimeni nu a mai plâns?
Friedrich al II-lea birui în războiul de şapte ani. Cine
a mai biruit în afară de el?

Fiecare pagină, o izbândă
Cine a pregătit ospăţul victoriei?
Din zece în zece ani, un bărbat de seamă.

Cine a plătir spezele?

Atâtea relatări
Atâtea întrebări.

Pedro Salinas - Și sufletul ți-era

Și sufletul ți-era
deschis și-atât de clar
încât eu niciodată
nu am putut să intru.
Am căutat cărarea îngustă,
trecerea înaltă și dificilă...
Dar spre sufletul tău
duceau drumuri largi.
Am pregătit scara -
visam ziduri înalte
veghindu-ți sufletul -
dar sufletul tău
era fără de pază,
de ziduri și zidiri.
Am căutat ușa
îngustă și joasă,
dar sufletul tău
de clar ce era
nu avea intrare.

Rudyard Kipling - Dacă ...

De poţi să nu-ţi pierzi capul, când toţi în jurul tău
Şi l-au pierdut pe-al lor găsindu-ţi ţie vină,
De poţi, atunci când toţi te cred nedemn şi rău
Să nu-ţi pierzi nici-o clipă încrederea în tine
De poţi s-aştepţi oricât fără să-ţi pierzi răbdarea
De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi
Sau când hulit de oameni, tu nu cu răzbunarea
Să vrei a le răspunde, dar nici prin rugăminţi.

De poţi visa, dar fără să te robeşti visării
De poţi gândi, dar fără să-ţi faci din asta un ţel,
De poţi să nu cazi pradă nicicând exasperării
Succesul şi dezastrul primindu-le la fel,
De poţi să-auzi cuvântul rostit cândva de tine
Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine,
Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut.

De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere
Şi tot ce-ai strâns o viaţă să pierzi într-un minut,
Şi-atunci, fără a scoate o vorbă de durere
Să-ncepi agoniseala cu calm, de la-nceput
Iar dacă trupul tău, uzat şi obosit
Îl vei putea forţa să-ţi mai slujească încă
Numai prin străşnicia voinţei tale şi astfel,
Să steie peste veacuri aşa cum stă o stâncă.

De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă,
Te poţi plimba cu regii, fără a te-ngâmfa
De nici amici, nici duşmani nu pot vre-un rău să-ţi facă
Pentru că doar dreptatea e călăuza ta,
Şi dacă ştii să umpli minuta trecătoare,
Să nu pierzi nici-o filă din al vieţii tom,
Al tău va fi Pământul, cu bunurile-i toate,
Şi mai presus de toate - vei fi un OM, copilul meu !

Rudyard Kipling - Fă-ţi timp

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp, să vezi durerea și lacrima arzând
Fă-ți timp, să poți, cu milă, să te alini oricând!
Fă-ți timp, pentru-adevăruri și adâncimi de vis,
Fă-ți timp, pentru prieteni, cu sufletul deschis!
Fă-ți timp, să vezi pădurea, s-asculți lângă izvor,
Fă-ți timp, s-asculți ce spune o floare, un cocor!
Fă-ți timp, pe-un munte seara, stând singur să te rogi,
Fă-ți timp, frumoase amintiri, de unul să invoci!
Fă-ți timp, să stai cu mama, cu tatăl tău - bătrâni....
Fă-ți timp, de-o vorbă bună, de-o coarjă pentru câini....

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ți timp, să guști frumosul din tot ce e curat,
Fă-ți timp, că ești de multe mistere-nconjurat!
Fă-ți timp, cu orice taină sau adevăr să stai,
Fă-ți timp, căci toate-acestea au inimă, au grai!
Fă-ți timp, s-asculți la toate, din toate să înveți,
Fă-ți timp, să dai vieții adevăratul sens!
Fă-ți timp, ACUM!
Să știi: zadarnic ai să plângi,
Comoara risipită a vieții, n-o mai strângi!

Martha Medeiros - Cine moare ?

Moare câte puţin cine se transformă în sclavul obişnuinţei, urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.

Moare câte puţin cine-şi face din televiziune un guru.

Moare câte puţin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb şi punctele pe "i" în locul unui vârtej de emoţii, acele emoţii care învaţă ochii să strălucească, oftatul să surâdă şi care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puţin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său cine nu riscă certul pentru incert pentru a-şi îndeplini un vis;
cine nu-şi permite măcar o dată în viaţă să nu asculte sfaturile "responsabile".

Moare câte puţin cine nu călătoreşte;
cine nu citeşte;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuşi.

Moare câte puţin cine-şi distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puţin cine-şi petrece zilele plângându-şi de milă şi detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puţin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs şi cine nu răspunde chiar dacă cunoaşte întrebarea.

Evităm moartea câte puţin, amintindu-ne întotdeauna că "a fi viu" cere un
efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.

A morte devagar

Morre lentamente quem não troca de idéias, não troca de discurso, evita as próprias contradições.
Morre lentamente quem vira escravo do hábito, repetindo todos os dias o mesmo trajeto e as mesmas compras no supermercado. Quem não troca de marca, não arrisca vestir uma cor nova, não dá papo para quem não conhece.
Morre lentamente quem faz da televisão o seu guru e seu parceiro diário. Muitos não podem comprar um livro ou uma entrada de cinema, mas muitos podem, e ainda assim alienam-se diante de um tubo de imagens que traz informação e entretenimento, mas que não deveria, mesmo com apenas 14 polegadas, ocupar tanto espaço em uma vida.
Morre lentamente quem evita uma paixão, quem prefere o preto no branco e os pingos nos is a um turbilhão de emoções indomáveis, justamente as que resgatam brilho nos olhos, sorrisos e soluços, coração aos tropeços, sentimentos.
Morre lentamente quem não vira a mesa quando está infeliz no trabalho, quem não arrisca o certo pelo incerto atrás de um sonho, quem não se permite, uma vez na vida, fugir dos conselhos sensatos.
Morre lentamente quem não viaja, quem não lê, quem não ouve música, quem não acha graça de si mesmo.
Morre lentamente quem destrói seu amor-próprio. Pode ser depressão, que é doença séria e requer ajuda profissional. Então fenece a cada dia quem não se deixa ajudar.
Morre lentamente quem não trabalha e quem não estuda, e na maioria das vezes isso não é opção e, sim, destino: então um governo omisso pode matar lentamente uma boa parcela da população.
Morre lentamente quem passa os dias queixando-se da má sorte ou da chuva incessante, desistindo de um projeto antes de iniciá-lo, não perguntando sobre um assunto que desconhece e não respondendo quando lhe indagam o que sabe. Morre muita gente lentamente, e esta é a morte mais ingrata e traiçoeira, pois quando ela se aproxima de verdade, aí já estamos muito destreinados para percorrer o pouco tempo restante. Que amanhã, portanto, demore muito para ser o nosso dia. Já que não podemos evitar um final repentino, que ao menos evitemos a morte em suaves prestações, lembrando sempre que estar vivo exige um esforço bem maior do que simplesmente respirar.

Martha Medeiros
[sine data]

Pablo Neruda - Omul invizibil

Eu râd,
surâd
cu gândul la vechii poeţi,
ador toată
poezia scrisă,
toată roua,
luna, diamant, picătura
de argint scufundată,
pe care fratele meu din vechime,
a adăugat-o trandafirului,
dar
surâd;
ei totdeauna spun : „eu",
la fiece pas,
orice li se-ntâmplăei spun totdeauna „eu" ;
pe străzi
trec numai ei
sau aleasa inimii lor,
nimeni altcineva ;
nu trec pescari,
nici librari,
nu trec zidari,
nimeni nu cade
de pe vreo schelă,
nimeni nu suferă,
nici nu iubeşte,
numai sărmanul meu frate,
poetul ;
toate lui i se întâmplă,
lui şi celei iubite ;
nimeni nu trăieşte,
numai el singur,
nimeni nu plânge de foame
sau de mânie,
nimeni nu suferă-n versul lui
fiindcă nu poate
să-şi plătească chiria;
şi nimeni, în poezie,
nu-i zvârlit în stradă,
cu pături şi scaune,
iar în fabrici, de-asemeni,
nu se întâmplă nimic,
nimic nu se-ntâmplă,
se fac umbrele, pahare,
arme, locomotive
se extrag minerale,
scormonind infernul,
se face grevă,
soldaţii vin
şi trag,
trag în popor,
adică
în poezie ;
dar fratele meu
poetul
e-ndrăgostit
ori suferă;
pentru că sentimentele lui
sunt marine,
iubeşte porturile îndepărtate,
pentru numele lor,
şi scrie despre oceane
pe care nu le cunoaşte ;
el trece pe lnga viaţă
plină ca un ştiulete, de boabe,
fără să ştie,
să o dezghioace ;
coboară şi suie
fără s-atingă pământul,
iar uneori
se simte foarte profund
şi tenebros ;
e atât de imens
încât nu încape în sine însuşi ;
se încurcă şi se descurcă,
se proclamă damnat,
de-abia îşi mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate că-i deosebit
de întreaga lume;
mănâncă în fiece zi,
dar n-a văzut nicicând
un brutar,
nici n-a intrat în vreun sindicat
al brutarilor,
şi astfel sărmanul meu frate
devine obscur,
se suceşte, se răsuceşte
şi se socoate
interesant;
interesant,
acesta-i cuvântul.
Eu nu-s mai presus
decât fratele meu,
dar surâd,
pentru că merg pe străzi
şi singur eu nu exist;
viaţa curge,
ca toate fluviile,
eu sunt singurul
invizibil;
nu sînt umbre misterioase,
nu-i întuneric,
toată lumea-mi vorbeşte,
toţi vor să-mi povestească,
îmi spun despre rudele lor,
despre mizeriile lor
şi bucuriile lor;
toţi trec şi
toţi îmi spun câte ceva,
şi câte lucruri nu făptuiesc !
Despică lemne,
înalţă fire electrice,
frământă, până-n toiul nopţii,
pâinea de fiece zi;
cu un drug de fier
perforează pământul,
până-n adâncuri,
şi transformă fierul,
în chei şi zăvoare ;
se urcă la cer şi poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva,
cineva se naşte
sau mă aşteaptă cea pe care-o iubesc;
şi eu trec şi lucrurile toate
îmi poruncesc să le cânt;
eu nu am vreme,
trebuie la toate să mă gândesc :
să mă-ntorc acasă,
s-alerg la partid...
Ce pot să fac ?
Totul îmi porunceşte
să spun,
să cant şi să cant mereu.
Totul e plin
de visuri şi freamăt.
Viaţă-i o lacră
plină de cântec;
se deschide
şi-n zbor se iscă
un cârd,
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
şi se lasă pe umerii mei.
Viaţă este o luptă,
ca un fluviu ce-naintează
şi oamenii
vor să îmi spună,
vor să îţi spună
pentru ce luptă
şi dacă mor,
pentru ce mor.
Iar eu trec şi nu aflu timp
pentr-atâta viaţă.
Eu vreau
că toţi să trăiască
în viaţă mea,
să cânte în cântecul meu.
Eu n-am importanţă,
eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea şi ziua
trebuie să însemn ce se petrece
şi să nu uit pe nimeni.
E-adevărat că, deodată,
obosesc
şi privesc înspre stele,
mă-ntind în poiană. Trece
o gânganie ca o vioară ;
pun palma
pe un sân gingaş
sau pe şoldul
celei pe care-o iubesc ;
privesc catifeaua
întinsă
a nopţii tremurătoare
cu îngheţatele ei constelaţii.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalţă
valul misterelor.
Copilăria,
plânsul prin colţuri,
trista adolescenţă.
Şi vine somnul
şi dorm
ca un butuc.
Adorm,
de îndată,
cu stele sau fără stele,
cu dragostea sau fără dragostea mea.
Şi când mă scol,
noaptea s-a dus.
Strada s-a deşteptat
mai devreme ca mine :
merg la lucru
fete sărace;
pescarii se-ntorc
de la ocean ;
minerii trec
în bocancii lor noi,
intrând în mină.
Totul trăieşte,
toţi trec,
toţi umblă grăbiţi.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac,
trebuie să alerg :
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să ştiu
încotro merge şi ce
i s-a întâmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viaţă,
să fiu om, fără om ;
şi alerg, şi văd, şi aud,
şi cânt.
Stelele n-au
ce-mpărţi cu mine;
singurătatea nu are
nici floare, nici fruct.
Daţi-mi, pentru viaţă,
vieţile toate ;
daţi-mi toată durerea
lumii întregi,
o voi preface-n speranţă.
Daţi-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mai tainice,
căci, de n-ar fi aşa,
cum le-am afla ?
Trebuie să le dezvălui.
Daţi-mi
lupta
de fiece zi,
căci ea este cântecul meu.
Şi astfel vom merge uniţi,
alături,
oamenii toţi:
cântecul meu îi uneşte,
cântecul omului invizibil
ce cântă cu oamenii toţi.

Pablo Neruda - Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta

Pablo Neruda - Poemul V

Ca să mă auzi
cuvintele mele
se subţiază uneori
ca urma pescăruşilor pe plajă.

Colier, clopoţel buimac
pentru mâinile tale suave ca strugurii.

Îmi privesc cuvintele şi-mi par străine.
Mai mult decât ale mele sunt ale tale.
Se agaţă de vechea mea durere ca iedera.
Astfel urcă pereţii umezi.
Şi eşti vinovată de acest joc sângeros.

Ele fug de peştera mea întunecată.
Tu doar le umpli, numai tu le umpli.

Înaintea ta au locuit în singurătatea pe care o ocupi
şi sunt obişnuite, mai mult decât tine, cu tristeţea mea.

Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi spun.
Ca tu să mă auzi cum vreau să mă auzi.
Vântul neliniştii încă le mai trânteşte.
Uraganele visului încă le mai pulverizează.

Simt cum se colorează cu dragostea ta cuvintele mele.
Tu ocupi totul, tu stăpâneşti totul.

Voi face din cuvintele mele un colier infinit
pentru mâinile tale albe, suave ca strugurii.

Pablo Neruda - Poema 15

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge.
De parcã ochii tãi ar fi orbiţi de-o razã,
iar un sãrut de parcã pe-o viatã ţi-ar ajunge.

Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi aparţin doar mie.
O, fluturaş din visuri, suspinul vieţii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.

Şi te iubesc cînd taci, de parcã-ai fi departe,
parcã ai fi mirajul ce în luminã piere.
Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare.
Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce aş mai cere?

Şi lasã-mã, iubito, sã-ţi spun tot prin tãcerea
împlinitã ca inelul, precum lumina clarã,
cã eşti noapte cu aştri ce rãtãcesc sub boltã.
Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã.

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
de parcă-ai fi departe, de-o veşnicie moartã.
Şi-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.





Pablo Neruda- Poemul XV

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat

Pablo Neruda - POEMA 12

Pentru inima mea ajunge pieptul tău,
Pentru libertatea ta ajung aripile mele.
De pe buzele mele va ajunge pînă la cer
Ceea ce dormea în sufletul tău.

În tine e iluzia de fiecare zi.
Ajungi ca roua pe corole
Subminai orizontul cu absenţa ta.
Într-o eternă fugă precum e valul.

Am spus că-n vînt cîntai
Ca pinii şi catargele
Ca ele înaltă si tăcută eşti.
Şi te întristezi dintr-o dată ca o călătorie.
Primitoare ca un drum vechi.
Sălăşluiesc în tine ecouri şi voci nostalgice.
Eu mă trezii şi uneori emigrează şi fug
Păsări ce dormeau în sufletul tău.

Pablo Neruda - Poem III

Oh, întindere de pini, sunet de valuri sparte,
joc blajin de lumini, clopot singuratic,
amurg ce cade-n ochii tăi, păpuşă,
cochilie, în tine pamântul cântă!

În tine râurile cântă si sufletul meu se pierde în ele
dupa a ta dorinţă şi unde porunceşti.
Indreaptă-mi drumul în arcul tău de speranţă
şi în delir voi elibera stolul meu de flăcări.

În urmă îţi văd talia de ceaţă
şi tăcerea ta îmi bântuie orele de chin
eşti tu cu braţe de stâncă transparentă
unde sărutările mele ancorează şi dorinţa se cuibăreşte.

Oh, vocea ta misterioasă dă culoare şi creşte iubirea
în amurgul sonor şi muribund!
Astfel în orele adânci de peste întinderi am zărit
pini trudindu-şi acele în suflarea vântului.


Traducere Alina Maria Ivan

Pablo Neruda - Pielea Mesteacănului

Asemeni pielii de mesteacăn
eşti de argint şi-nmiresmată:
în ochii tăi găsi-voi sprijin
cînd voi descrie primăvara.

Măcar că nu ştiu cum te cheamă,
nu-i început fără femeie:
cu sărutări se scrie cartea
(iar eu vă rog frumos, tăceţi
ca ploaia să ne vie-aproape).

Vă spun că între două mări,
îmi e statura atîrnată
precum stindardul prăvălit.
Pentru iubirea-mi nevăzută
sînt gata chiar acum să mor,
chiar de s-ar pune moartea-n seama
plăpîndei mele sănătăţi
melancoliei fără sens
depozitate-n şifoniere.
Fapt cert e că-i pe fugă timpul,
cu vers de văduvă mă strigă
dinspre pădurile uitate.

Cînd încă lumea n-o văzusem
şi încă n-aveam ochi şi gene,
eu dispuneam de patru ochi:
ai mei şi ai iubirii mele.
Nu mă-ntrebaţi de m-am schimbat
(căci numai timpu-mbătrîneşte:
îşi schimbă tot mereu cămaşa,
în timp ce eu merg mai departe).

Şi toate buzele iubirii
veşminte fostu-mi-au pe rînd
de cînd am înţeles că-s gol:
Maria se chema iubita
(sau poate se numea Tereza?)
şi m-am obişnuit să umblu
arzînd în focul pasiunii.
Eşti tu aceea ce va fi
femeie hărăzită mie,
cea care-n gresie-i cioplită,
ori trup de pene, ce-a zburat,
femeie teritorială
cu pletele-n frunzişuri prinse,
ori eşti concentrica surpare
ca o monedă care sună
în eleşteul de topaz,
ori eşti severa păzitoare
a disciplinei incorecte
sau poate-aceea care încă
e nenăscută, şi-o aştept.
Lumina albă de mesteacăn
îi este scoarţă primăverii.


(Din volumul Jardin de invierno, 1974, în româneşte de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu)

Pablo Neruda - Patagonia

Focile se împreunează
în adâncul zonelor îngheţate
în grotele amurgurilor, care-s ultimele
ţărmuri ale oceanului.
Vacile Patagoniei
se desprind de ziua
asemănătoare unui tumult, asemănătoare
unui abur greu
care-şi goneşte coloanele fierbinţi
în frigul singurătăţii.

Pustie eşti tu Americă, pustie ca un clopot:
pe dinăuntru umplută cu cântece care niciodată
nu se înalţă,
Păstorul, locuitorul stepei, pescarul,
n-au ureche, nici mână şi n-au nici pianină
sau vreun obraz care să le steie aproape:
îi veghează luna,
în jurul lor creşte depărtarea, îi urmăreşte noaptea
şi se naşte o zi anevoioasă şi lungă, aidoma celorlalte.

Pablo Neruda - Odă frumoasei mele

Cu inimă pură, cu privire
limpede
te slăvesc frumuseţe,
stăvilind sângele meu,
pentru ca unduind, să ţâşnescă
linia, conturul,
pentru ca
tu să-mi pogori în cântec
ca-ntr-un tărâm de păduri sau de spume:
în miresma pământului
sau în muzica mării.

Frumoasa mea nudă,
la fel
sunt picioarele tale-arcuite
de-o pală străveche
de vânt sau de zvonuri,
precum
sunt urechile tale
scoici mititele
ale splendidei mări americane.
La fel sânii tăi
de împliniţi, doldora
de lumina vieţii,
sunt ca şi
pleoapele tale fremătătoare,
ca de grâu, ce acoperă sau dezvelesc
tărâmurile-adânci ale ochilor tăi.

Linia ce desparte
spatele tău
în pale tărâmuri,
se pierde şi reapare
în două jumătăţi,
ca de măr,
şi şerpuieşte despărţindu-ţi
frumuseţea
în două coloane
de aur aprins, de albastru gingaş,
pierzându-se la picioarele tale,
ca-n două boabe de strugure,
de unde iarăşi se-aprinde şi se înalţă
dublul copac al simetriei tale,
foc înflorit, policandru deschis,
rod plin, ridicat
deasupra legământului mării
şi al pământului.

Din ce substanţă,
cuarţ, agată sau grâu,
a fost trupul tău plăsmuit şi s-a-nălţat
ca pâinea dospind
în dogoare,
şi-a-nvederat
coline de-argint
văi de catifea,
până ce-a rămas întipărită
forma ta de femeie puternică, gingaşă?

Pablo Neruda - Numai moartea

Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat ;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.

Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.

Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.

Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.

Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.

Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentru că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.

Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna căutând defuncţii,
e chiar în mătură,
în limba morţii căutând morţii,
în acul morţii căutând firul.
Moartea-i pe laviţă :
în saltea, în pernele cernite ;
trăieşte întinsă şi deodată suflă :
suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral

Biografie - Pablo Neruda

Pablo Neruda, pseudonimul scriitorului Chilean Ricardo Eliecer Neftalí Reyes Basualto, s-a născut în Parral, un oraş aflat la 300 km la sud de Santiago, la data de 12 iulie 1904. Tatăl său a lucrat în domeniul căilor ferate, iar ama sa, Rosa Neftalí Basoalto Opazo, a fost învăţătoare murind la două luni după ce l-a născut. Prima lucrare a sa publicată a fost un eseu pe care l-a scris la vârsta de treisprezece ani, “Entusiasmo y perseverancia”, pentru un ziar local.
În 1920, când el a adoptat pseudonimul de Pablo Neruda, a început să publice de poezii, proză şi articole în ziare. Anul următor, el s-a mutat în Santiago pentru a studia franceza devenind profesor. Curând abandonează catedra dedicându-şi întregul timp poeziei.
În 1923, primul său volum de poezie, “Crepusculario”, a fost publicat. În anul următor publică “Veinte de poemas de amor” şi “Canción desesperada”, o colecţie de poezii de dragoste care au fost controversate pentru erotismul lor. Ambele lucrări au avut o critică favorabilă peste hotare şi au fost traduse în mai multe limbi. Peste decenii, “Veinte poemas”, se va vinde în milioane de exemplare şi va deveni una dintre cele mai cunoscute creaţii ale sale. Marele romancier colombian Gabriel García Márquez îl considera "cel mai mare poet al secolului 20 în oricare limbă". El a fost un scriitor prolific, scriind poezii de dragoste, poezii suprarealiste, poeme epice cu caracter istoric, poezii politice, poezii despre lucrurile comune şi nu în ultimul rând poezii despre natură şi mare.Deşi avea o reputaţie recunoscută, atât în ţară cât şi peste hotare, Pablo Neruda, a trăit în mizerie.
În timpul vieţii sale, Neruda a fost celebru pentru convingerile sale politice. Un comunist sincer, el a fost o scurtă perioadă de timp senator al partidului comunist, înaintea exilului forţat. În 1970, Neruda, întors din exil, a candidat pentru preşedinţie, dar a sfârşit dând sprijinul său lui Salvador Allende.
În 1971, lui Pablo Neruda i-a fost a acordat premiul Nobel pentru literature.
În 1973, la 23 septembrie, moare răpus de boală….
 

Pablo Neruda - Albină(VIII)

Albină, ţi-ai aruncat zumzetul în sufletul meu,
îmbătată de miere, şi zborul ţi-l purtai în dulci spirale de fum.
Eu sunt cel fără speranţă, cuvântul fără ecou,
şi cel care a avut totul, pierzând totul.
Ultima legătură, în tine scârţâie ultima-mi năzuinţă.
În ţinutul meu searbăd tu eşti ultima roză.
O, tu care eşti tăcută!
Lasă-ţi privirea adâncă să se închidă. Acolo noaptea se zbate.
O, trupul tău dezgolit, o statuie temătoare.
Tu ai privirea adâncă, în care noaptea loveşte.
Liniştite braţe de flori şi veşmânt de roză
Sânii tăi aduc a melci albi.
Un fluture de umbră s-a aplecat în pântecele tău
să se odihnească.
O, tu care eşti tăcută!
În mine răsare singurătatea, cuprinsă de absenţa ta.
Plouă. Briza mării chinuie pescăruşi rătăcitori.
Apa păşeşte, desculţă, pe străzile deja străbătute.
Din acel copac, frunzele se plâng ca şi când ar fi bolnave.
Albină, chiar şi când nu eşti aici îţi arunci zumzetul în sufletul
meu.
Din nou, exişti în timp, zveltă şi tăcută.
O, tu care eşti tăcută!

Pablo Neruda - Adunare sub noile steaguri

Cine-a minţit ? Lujerul crinului
e rupt, întunecat, de ne-nţeles ; totul
e plin de răni şi strălucire moartă.
Totul, creasta valului din val în val,
imprecisul tumult al chihlimbarului,
până şi întunecatele dangăte de clopote.

Mi-am construit sufletul astfel, am ascultat
toate duhurile funeste, iar noaptea
am ieşit să-mi sădesc rădăcinile :
am descoperit amărăciunea ţărânii :
totul a fost pentru mine noapte sau fulger :
port ceară tainică sub frunte
şi risipesc cenuşă înapoia mea.

Pablo Neruda - Absenţa

Abia te-am părăsit
şi umbli în mine, cristalină
sau tremurând,
neliniştită
rănită de mine însumi
sau copleşită de dragoste,
ca atunci când ochii tăi se închid
peste harul vieţii
pe care ţi-l dărui fără încetare.

Dragostea mea,
ne-am întâlnit
îsetoşaţi
şi ne-am băut toată apa
şi tot sângele;
ne-am întâlnit înfometaţi
şi ne-am muşcat
aşa cum muşcă focul,
lăsându-ne unul pe altul răniţi.

Dar aşteaptă-mă,
Păstrează pentru mine dulceaţa ta…
Eu îţi voi dărui, de asemenea,
Un trandafir frumos.

Pablo Neruda - Degete arse

românie străveche bucureşti aurit
aşa apăreai
infernalelor şi cereştilor noastre republici
ale americii
pastorală erai şi întunecată
spini şi torturi îţi străjuiau
mizeria groaznică
în timp ce madame charmante
divagă prin saloane pe franţuzeşte
biciul cădea
pe rănile poporului tău
în timp ce literaţi eleganţi
-în revistele lor-
îl studiau pe lawrence spionul
pe heidegger sau pe "notre petit dieu"
"tout allait bien a bucarest"
petrolul
lăsa pe degete arsuri
şi-nnegrea chipul
multor români
că să se schimbe-n mormane
de lire sterline
la new york şi londra
de aceea
era atât de elegant bucureştiul
atât de suave cucuanele
"ah quel charme monsieur!"
în timp ce foamea
dădea târcoale înălţând
furculiţa ei goală
prin mahalalele negre
şi prin trista câmpie
ah da domnilor era
întocmai ca buenos aires
ca santiago sau lima
bogota şi sao paolo
unii puţini dansau în salon
schimbând suspine între ei
clubul şi revistele literare
erau foarte europene
foamea era românească
frigul era românesc
jalea săracilor
în teascul comun era românească
şi aşa mergea viaţa
din floare în floare ca şi-n continentul meu
cu închisorile pline
şi valsu-n grădini
oui madame ce lume
a fost ce ireparabilă
pierdere pentru întreagasuflare distinsă!
cu bucureştiul s-a isprăvit
acel gust aceea linie
acel delicios amestec
de putregai şi "patiserie"!
groaznic îmi pare
eu spun
că până şi culoarea locală
pitoreştile zdrenţuitele straie
cerşetorii încolăciţi ca rădăcinile
fetele care tremurând
aşteptau noaptea
la porţile balului
toate acestea vai ce oroare au dispărut
ce ne vom face chere madame
vom scoate pe alte meleaguri
vreo revistă a negustorilor de vite
profund preocupaţi de "metaphisique"

Pablo Neruda - Fiară de lumină

În nesfîrşirea mea nesigură, eu sînt
o fiară de lumină, încolţită
de frunzele şi de greşeala sa:
pădurea-i deasă; semenii mei trec
pe-aici, foind, se-ntorc sau rătăcesc;
eu mă retrag în vreme-aceasta însoţit
de garda mie azi de timp impusă:
tălăzuiri de mări şi aştrii nopţii.

E larg; puţin e, rar şi este totul.
De ochii mulţi văzuţi de ochii mei,
de-atîtea sărutări pe gura mea,
de-atîta fum ce mi-a-necat gîtlejul
din trenurile de odinioară:
atîtea gări bătrîne, fără milă,
şi colb din librării fără de număr,
eu omul, muritor, am obosit
de ochi, de sărutări, de fum, de drumuri,
de cărţi mai îndesate ca pămîntul.
Acum, în miez de codru rătăcit,
vuiet duşman aud şi mă-nspăimînt
nu de ceilalţi, ci chiar de mine însumi,
de convorbirea fără de sfîrşit,
de corul ce cînta mereu cu noi
şi tîlcurile sure ale vieţii.

Pentru c-odată, pentru că un glas,
doar o silabă, clipa de tăcere,
ori zvonul ne-ngropat al unui val
m-aşază faţă-n faţă cu-adevărul,
şi nu mai e nimic de tălmăcit,
nici de vorbit, căci asta era totul:
şi porţile pădurii s-au închis,
colindă soare deschizînd frunzişuri,
se-nalţă luna precum rodul alb,
şi omul împăcat acceptă soarta.

Biografie John Berryman

John Berryman (1914-1972) a fost, alături de Lowell, unul dintre poeții cei mai de seamă ai Americii deceniilor \'50 și \'60. După un debut care a atras atenția - lungul poem narativ Omagiu pentru Doamna Brodstreet - evocare într-un limbaj de mare concizie și originalitate a uneia din primele poete puritane ale Statelor Unite, Berryman a evoluat spre un stil tot mai personal, care l-a impus ca una din personalitățile influente ale literaturii țării sale. Cântece de vis este opera sa majoră, care l-a preocupat în ultimii ani de viață (înainte de sinuciderea sa, de asemenea înfăptuită prin aruncarea de pe un pod). E vorba de un lung poem narativ, suită de aproape 400 de piese scurte în trei stanțe a câte șase versuri, în care eroul, uneori povestind la persoana întâi alteori, chiar în cuprinsul aceleiași poezii, acceptând să fie văzut din afară, ca simplu personaj, uneori dialogând cu sine însuși, alteori cu un interlocutor căruia i se adresează cu apelativul folosit in blues, „Domnule Schelete” - aceasta fiind poate o personificare a morții - își povestește viața și discută împrejurări și momente din propria biografie și din istoria prietenilor săi, printre care mulți poeți de seamă ai momentului.

(extras din Poezie americană modernă și contemporană, selecție, traducere, note și comentarii de Mircea Ivănescu, prefață de Ștefan Stoenescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 346)

John Berryman - Sonetul 27

Într-un poem făcut de cummings de demult era
iubita lui ploaia, însă, iubito, tu ești lumina de soare
prin aerul albastru fluturând, trezind cu o boare
suspine să te urmărească plânse cu irișii asemenea,
părul tău strălucitor-din-umbră îmi lipsește mult prea
mult - de două săptămâni și astăzi. Ce chemi tu la o viață e o mare
făptură a ta însăți, tu ești eu, parazitul care
dintru lumină soarbe asupra... noastră. Dacă această a mea
contorsionată spunere te supără, mai scurtă ca a lui Properțiu
parafrazat de Pound - căruia îi sunt dator
cu trei scrisori - atunci treci tu prin mine ca un pieptene.
Și iată-mă netezit; - sub disciplina ta eu știu
și să mor - chiar dacă alții ar fi neîncrezători,
și cerul larg, amuțit de stele, către casă mă umbrește alene.


 din Poezie americană modernă și contemporană (1986)
(traducere de Mircea Ivănescu)

John Berryman - 384

Placa se lasă-ntr-o parte, fără flori, ziua-i aproape dusă,

stau pe mormântul tatălui meu cu mânie,

deseori, deseori şi înainte

am mai făcut pelerinajul ăsta crâncen la unul

care nu mă poate vizita, care şi-a rupt pagina

cu totul: mă întorc pentru mai mult,

scuip pe mormântul bancherului ăstuia groaznic

care şi-a făcut inima ferfeniţă în zori de zi în Florida

O ho uf uf

Când va veni indiferenţa, gem & delirez

aş vrea să râcâi până ajung dedesubt

departe dedesubt sub iarbă

şi să deschid sicriul cu toporul ha să văd

doar cum se descurcă cu ce a căutat aşa de tare

o să sfâşiem

hainele putrede de îngropăciune ha & atunci Henry

o să ridice toporul încă o dată, ultima lui carte,

şi o să-l lase să cadă peste cauză.


traducere de Radu Vancu
 

John Berryman - 373

Ochii cu care văd atât de uşor

or să se închidă. Inima prietenoasă mi se va opri.

N-o să mai stau în picioare.

Adulmecaţi-mă, curând n-o să vă mai placă – bleah –

mai rău decât spitalul de ciumaţi; şi gândirea mea dusă toată

& dispariţia soarelui.

Dispariţia lunii, pe care Henry o iubea

în nopţi fermecătoare când tânărul Henry era mişcat

de domnişoare delicate

cu chiloţei sfâşiaţi, guri deschise pentru sărutat.

Se spune despre coşciug că se închide cu un zgomot

& e coborât sub pământ!

Acum deci gândirea lui e dusă, îngropat corpul lui mort,

ce-o să fie acum cu adorabila Micuţa Twiss

& doamna lui,

vor organiza ele un festival cu tam-tam întru lauda lui

vor deveni lectorii conferenţiari

muncind pe operele lui?

traducere de Radu Vancu

Omar Khayyam - Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, 'nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, - ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă sus sau jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărână.
Bea - şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
-Dar timpul, fără milă - şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Allah otrava.

Omar Khayyam - Prefacerea eternă

Dă-mi cupa şi ulciorul! Să bem, fermecătoare
Făptură plămădită din rouă şi eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe şi ulcioare?

Aceste ornamente pe cupa delicată
Un băutor le-nscrise cu mâna-nfrigurată.
De dragul căror gene le-a vrut aşa de fine?
Şi-o să le sfarme, poate, îndurerat - de cine?

Olarul stă în faţa roţii. Cântă.
El modelează şolduri şi ulcioare.
El cranii mândre de sultani frământă
Şi ofilite mâini de cerşetoare.

S-aspiri aici la tihnă - ce tristă nebunie!
Nebun şi cel ce crede în pacea viitoare.
Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
Pe care un netrebnic o va călca-n picioare.

Ascultă! Macii roşii îşi trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împărat.
lar vioreaua-şi scoate culoarea de azur
Din ochi adânci de fată care-a iubit curat.

Olarule, ai grijă! Tu chinui sfântul lut
Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
Pe roata ta văd mâna cea fină-a lui Bahram
Şi inima lui Kosru. la seama, ce-ai făcut?

De mii şi mii de veacuri se-nvârt în spaţii aştrii,
De mii şi mii de veacuri zori şi-asfinţituri sunt.
Să calci uşor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi - alt'dată era doi ochi albaştri.

Priveam uimit olarul cum harnic modela.
Deodată auzit-am bucata de argilă:
Rugându-l pe şoptite: „Frământă blând, ai milă!
Un om la fel ca tine am fost şi eu cândva".

Cel ce creat-a stele şi-ntreaga vastă lume,
Când a creat durerea s-a depăşit pe sine.
Voi, buze ca rubinul şi voi, pleoape fine,
Câte sunteţi acolo sub ţărna fără nume?

Treci vesel prin viaţă! Sub cer, rătăcitoare,
Vor trece pururi inimi. Şi sufletu-o să cheme
La despărţire trupul. lar craniul care geme
De patimi, o să-l calce olarii în picioare.

Hain, am spart paharul de-o lespede aseară.
Dar mi-am întors privirea cu groază şi ruşine.
Şi-am auzit din ţăndări mustrarea lui amară:
”Am fost asemeni ţie, vei fi şi tu ca mine".

Când am să trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
Precum de vânt şi ploaie se scutură toamna pomii.
Şi am să ies din lume voios printr-o spărtură
Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgură.

O mie de ulcioare, acasă la olar,
Vorbeau în şoaptă. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
Evocă pe olarii şi pe cumpărătorii
Ce-am fost de mult sub aştrii, de aur, rotitorii".

Artistică e cupa. Noi toţi am admirat-o
Şi-am pus pe dulcea-i frunte săruturi mii şi mii
Dar timpu', - acest zănatec olar, ce-a modelat-o,
Tot el o să se-amuze, spărgând-o într-o zi.

Acest vas fu odată un biet îndrăgostit
Gemând de nepăsarea unei femei frumoase.
lar toarta era braţul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri uşoare, de mătase.

Tu cauţi fericirea? Dar drumul e închis,
Împrejmuit cu moarte. A lui Djemşid ţărână
E pulberea ce joacă în faţa ta-n lumină.
Căci un miraj e lumea. Viaţa e un vis.

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!
Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.
Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Tu îţi evoci strămoşii? Sunt ţărnă în ţărână.
Gândeşti la al lor merit? Priveşte cum surâd.
Să bem! Şi, fără teamă, să ascultăm din vid
Tăcerea fără nume pe univers stăpână.

De mult timp tinereţea s-a scuturat ca merii.
O, clar april al vieţii, de-a pururea pierdut!
Te-ai stins pe nesimţite. Te-ai destrămat tăcut
Cum se destramă zilnic blândeţea primăverii.

„Eu sunt minunea lumii", spunea ieri trandafirul.
”Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?”
Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
”O zi de fericire, un an de lacrimi cere."

Mă întristează pururi a Roţii învârtire
Şi răzvrătit sunt zilnic pe ticăloasa-mi fire.
Nu am însă puterea să mă despart de lume
Şi nici să-mi duc viaţa fără sâ-mi pese-anume.

Din veac se-nvârte Roata, fără ca ea să ţie
De calculul tău seama. La ce tot numeri stele?
Gândeşte mai degrabă că vei dormi sub ele.
Somn fără vise. Câinii cadavru-o să-ţi sfâşie.

Khayyām, Cereasca Roată-ascunde-al tău destin
Şi-a-nchis orice discuţii. Şi totuşi, tu ştii bine:
Paharnicul ei toarnă sub chip de stropi de vin
În cupa veşniciei mii alţi Khayyāmi ca tine.

O, Roată a tăriei! Dezleagă-mă de tine!
Căci tu te-amuzi să dărui nectaru-acestei vieţi
La proşti. Dar a mea minte nu-ncape şi nu ţine
Mai multe ca a celor pe care îi răsfeţi.

Pe răi îi fericeşte nedreapta lumii Roată.
Oglinda ei cea strâmbă mă doare. Ochiu-mi plânge
Pe-obrajii supţi asemeni cu-o cupă răsturnată.
lar inima mi-e plină - ca un ulcior, - de sânge.

S-alerge după moartea-mi, Eternei Roţi îi place
Şi împotriva noastră, iubito, uneltesc.
Aşează-te pe iarbă. Dă-mi chipul îngeresc,
„Căci mâini îngerul morţii în iarbă ne-o preface.”

Biografie Omar Khayam

- conform unor date recente, s-a nascut la 18 Mai 1048, in orasul Neishabur, din privincia Khorasan, aflata in nordul Iranului
- numele sau adevarat era Omar Ghiyat at-Din Abu I-Ftah Ibrahim al-Khayyam
- Khayyami = pseudonym pentru “fabricant de corturi” – pe care poetul il adopta in amintirea tatalui sau care avea aceasta indeletnicire
- Isi face studiile in celebrul medreseh, colegiul din orasul sau natal.
- A fost directorul observatorului din Marv si a prezidat grupul celor opt astronomi care, in anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, calendar care este mai exact decat cel Gregorian, intreprins cinci secole mai tarziu.
- Moare in jurul anului 1131
- Medic si astronom official al curtii regale, Omar Khayyam a fost cunoscut de-a lungul Evului Mediu pentru studiile sale in domeniile matematicii si fizicii.
- Din 14 tratate ce i-au fost atribuite, lucrarea cea mai importanta este un tratat de algebra. Al-Djabra-val Mogha-bela, trades in limbile europene inca din secolul trecut.
- O alta lucrare care s-a pastrat este un tratat asupra unor dificultati ale definitiilor lui Euclid.
- Celelalte scrieri din domeniul stiintelor sau filozofie s-au pierdut.
- In afara de Robayate, s-a mai pastrat o opera beletristica foarte pretuita in Iran, Nawruz-Nameth (Cartea Anului Nou), consacrat traditiilor la sarbatorirea Anului Nou la musulmani.
- A fost unul din marii umanisti ai vremii, cu vaste cunostinte in domeniul matematicii, fizicii, astronomiei, avand insa si largi cunostinte de filozofie mai ales din gandirea Greciei antice
- Robayatul (sau rubayat) este denumirea catrenului persan. Cuvantul este de origine araba si inseamna “patru”. Robayatul are o forma deosebita, in sensul ca versurile 1,2 si 4 rimeaza intre ele, iar versul 3 ramane alb, acesta avand rolul de a exprima idea esentiala a catrenului. Robayatul a avut la inceputul sec IX d.H. o nuanta erotica, mai apoi mistica, pentru a deveni filozofica in lirica lui Omar Khayyam

Omar Khayyam - Vinul eliberator

O, vinul mă inundă în marea lui lumină!
Se risipeşte ceaţa ce-a fost sau ce-o să vină.
Cad lanţurile grele de rob întemniţat
Şi într-un nimb de aur - renasc eliberat.

Acest vin în esenţa-i sub zeci de forme-apare:
Când pasăre, când plantă, când stea, când nenufar.
Să nu crezi că prin asta înseamnă că el moare.
Esenţa sa-i eternă. Doar formele dispar.

Să dăm pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,
'Nainte ca-n ţărână şi-n noapte să intrăm.
Căci ţărnă în ţărânâ, prieteni o să stăm,
Fără de vin şi vise - şi fără de sfârşit...

Ni-i vinul şi prieten şi aur şi noroc.
De cer nu ne e fricâ, nu-i cerem îndurare.
Căci suflete şi inimi şi cupe şi ulcioare
N-au teamă de ţărână, de apă şi de foc.

Trăiesc iar anii tineri. Aprinsul tămâios
În flăcări să mă ardă, căci - iată - vine ceaţa.
Vin! Nu importă care. Nu sunt pretenţios.
Pe cel mai bun găsi-l-voi la fel de-amar ca viaţa.

Acum din fericire doar numele persistă.
lar cel mai vechi prieten tot vinul nou rămâne.
Mângâie cupa plină. E singurul tău bine
În ora asta goală, în ora asta tristă.

De ai alăturea de tine două măsuri de vin şi-o cupă,
Să bei în orice adunare, şi când eşti singur iarăşi bea!
Căci Cel ce face şi reface tot ce-i în lume nu se-ocupă
Nici de musteti ca ale tale şi nici de bărbi cum e a mea.

De-i dăm să bea, şi-un munte o să danseze-n soare.
Dispreţuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea să schimbi paharul pe viaţa viitoare?
Dar vinul e un suflet ce dă desăvârşire.

În vin cel înţelept găseşte extazul celora Aleşi.
El ne redă şi tinereţea şi ce-am pierdut şi ce ni-i dor.
În flăcări aurii ne arde într-un ameţitor vârtej.
Dar şi tristeţea ne-o preschimbă într-un izvor răcoritor.

Imperiile toate pentru o cupă plină!
Toată ştiinţa noastră pe parfumatul vin.
Cântările iubirii pe glasu-i cristalin
Şi slava lumii pentru curata lui lumină!

Înneacă-n vin şi teama şi umbrele tristeţii!
N-ai să mai şovăi între nenumărate secte.
Căci vinu-i filtrul magic al liniştii perfecte.
E-un alchimist ce schimbă în aur plumbul vieţii.

Cei mărginiţi la minte şi cei trufaşi susţin
Că între trup şi suflet ar fi deosebire.
Eu ştiu un singur lucru: tu vei afla în vin
Uitarea care-mpacă nemărginita fire.

Turnaţi-mi vin! Să curgă prin vine-n val, de-a-nnotul!
Fără răgaz să fiarbă în creieru-obosit!
Umpleţi-mi altă cupă! Ah! O minciună-i totul!
Mai toarnă-mi, hai, mai iute! Am şi îmbătrânit!

Nu mă certaţi! Lăsaţi-mi pe masă vinul bun!
Căci ascultaţi: atuncea când beau, aud ce spun
Narcişii, trandafirii şi-aprinsele lalele.
Aud chiar şi cuvântul nespus al dragei mele.

O, vin fără credinţă! De mult m-ai dezbrăcat
De haina pietăţii. Şi, totuşi, vrei să-mi spui:
Cum poate podgoreanul să-şi vândă vinul lui?
Ce poţi să cumperi oare mai bun şi mai curat?

Mâhnire, câtă vreme vei da cu cenuşiu
Pe trandafiri, pe buze, pe cerul de safir?
Umpleţi-mi iarâşi cupa, prieteni, căci nu ştiu
De-am să expir parfumul pe care îl inspir.

Aud zicând că vinul e singurul balsam.
Atunci - tot vinul lumii aduceţi-mi! Căci am
Atâtea răni! Tot vinul din toate vrănile!
lar inima păstreaze-şi deschise rănile!

Secretul fericirii doar cupa ne învaţă.
Căci mintea cleveteşte şi deseori dezarmă.
De mai cârteşte încă, o voi scuipa în faţă.
Mai dă-mi o-nghiţitură de vin... ca să adoarmă.

Cunosc la chip Fiinţa şi ştiu şi Nefiinţa.
Cunosc şi Dinlăuntrul a tot ce-i sus şi jos.
- Ce ruşinată însă mi-ar rămânea ştiinţa,
De-aş pune-un singur lucru de cupă mai presus!

La margini de ulcioare alesu-ne-am altarul
Şi demni de a fi oameni, bând vinu-am devenit.
Sub bolţile tavernei sorbind din plin nectarul
Am câştigat iar timpul în temple irosit.

Din nou în iarbă, iată, un nour lăcrămează.
Ca să trăieşti bea vinul cu magice culori.
Azi eu contemplu roua ce-n iarbă irizează.
Mâini, cine pe mormântu-mi o să contemple flori?

Sub cerul îndărădnic bea vin, căci locuieşti
O lume a durerii. De la Principiu până
La ultima zi - ţărnă e tot. Tu să trăieşti
Ca om care se află deasupra, - nu sub tină.

O, roză, eşti asemeni c-un chip ceresc de zână!
O, vin - rubin cu raze ce-n suflet se desfac!
Capricioasă soartă! Îmi pari tot mai străină
În orice ceas - şi totuşi, parcă te-aş şti din veac!

Beau vin precum bea apă o salcie din râu.
Alah, le ştie toate, spui tu. Când m-a creat
Ştia c-are sâ-mi placă să beau. Dacă m-abţiu
Eu i-aş ştirbi ştiinţa şi-aş face un păcat.

Bea vin, căci el dă minţii supremă strălucire,
Credinţelor lumină şi inimii uimire.
De-ar fi băut şi dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de mătănii la tot Adamul beat.

'Nainte ca al morţii pahar să te îmbete
Şi-a timpului rotire în neant să te alunge,
Tu soarbe vin din cupă cât pentr-un ev de sete.
Să nu ai mâna goală, în lut când vei ajunge.

De-un veac tot laud vinul. Mai sus de el nimic
Nu are preţ. În cupă stă Firea şi Nefirea.
Tu crezi că-nţelepciunea te-nvaţă fericirea?
Ci află: - acest maestru mi-e doar un ucenic.

Pe cei ce beau se spune că Ceru-o să-i condamne.
Cât adevăr e-n asta, eu n-aş putea să ştiu.
Dar dacă băutorii şi-ndrăgostiţii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur că raiul e pustiu.

Puterii lui Kai-Kaus prefer ulciorul plin.
Dau glorii şi dau aur pe cupa mea de vin.
Respect pe-ndrăgostitul gemând de fericire,
Detest pe ipocritul scâncind în mănăstire.

Bea vin! Curând vei trece şi tu supremul prag.
Şi nu vei lua cu tine nimic din ce ţi-i drag.
Aceasta-i marea taină: laleaua scuturată
Nu înfloreşte iarăşi, o, Saki, niciodată.

Coranul - cartea sfântă - citimu-l câteodată,
Dar cine se desfată cu el în orice ceas?
Pe cupa plină însă o maximă-i gravată
Pe care zi şi noapte o soarbem cu nesaţ.

Cât ţine-o zi? Doar spaţiul dintre inspir şi-expir.
Bea vin, şi intervalul să-l umpli-aşa deplin.
Când Lumea tot ruinează şi-ţi frânge-al vieţii fir,
Imit-o zi şi noapte ruinându-te în vin.

Omar Khayyam - Trăieşte-ţi clipa

Viaţa se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el găsi-vei Viaţa-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Trăieşte-ţi clipa dată! Căci clipa-i viaţa ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dacâ-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când - beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vieţii.

Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini - poate-i prea târziu.

Culege din viaţă tot ce-i surâs şi floare.
Serbează orice clipă! la cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!"
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! la astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară...

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâne.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate mâini cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei - ce alt Rai
mai dulce-i, - dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.
Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.
Ridică-te copilă - o, cupă vrăjitoare!
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,
În vânt mulţi ani din viaţă. Dar timpul ce-mi rămâne
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul mâne
S-ajung din urmă viaţa pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate
Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, - mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:
"O, voi nebuni de viaţă! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnaţi-l iar în cupe, 'nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!"

Nu mai cârti, nu geme - durerea mea! Tăcere!
Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,
Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poartă vinul - neguţători de visuri.
Redaţi-mă vieţii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire...
lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.
- Mă tot uimesc într-una: "Ce ignorant ciudat!"

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt...

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei
Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă
Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipă-o viaţă
Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul
Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.
Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,
Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

Omar Khayyam - Vanitas vanitatum

Miresme cupe, harfe şi bucle aurii:
O, jucării sfărmate de Vreme, jucării!
Gând, faptă, renunţare, virtuţi căinţi şi rugi:
Cenuşi pe care Timpul le spulberă, - cenuşi...

Ce-s oamenii? Podoabe ce-atârnă din tărie.
Sosesc, se duc şi iarăşi sosesc aici sub soare.
Din buzunarul humei şi-a cerului cutie
Mereu făpturi s-or naşte, căci Dumnezeu nu moare.

Spuneţi-mi, ce aduse a lumii bogăţie?
Nimic. în mână timpul lăsatu-mi-a doar vânt.
Un foc sunt. Când s-o stinge, nimicu-o să rămâie.
Am fost a lui Djem cupă; dar spartă - nimic sunt.

Crearea ta şi-a lumii, destinul ei şi-al tău
Sunt taine-aici şi taine vor fi în veci şi-n moarte.
Surâde-le ca unor pericole deşarte,
Căci pacea te-aşteaptă dincolo, -n negrul hău.

Cereasca boltă pare o magică lanternă
Şi soarele e lampa. lar lumea e-o cortină
Pe care defilează în hora lor eternă
Imaginile noastre - răni negre în lumină.

Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă
Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie.
Şi ieri şi mâini şi astăzi iluzii sunt şi ceaţă.
Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie.

Bagdadul, Balkul, - spune-mi, ce s-a ales din ele?
Fatală e şi-o briză când floarea-i invoalată.
Bea! Şi evocă-n noapte, cu luna laolaltă,
Popoarele şi evii stinşi rând pe rând sub stele.

A' lui Bahram palate refugiu-s de gazele.
Unde cântau fecioare pândesc lei singuratici.
Bahram, neîntrecutul la prins măgari sălbatici
Sub trei movile doarme. Măgarii pasc pe ele.

Miresme cupe, harfe şi bucle aurii:
O, jucării sfărmate de Vreme, jucării!
Gând, faptă, renunţare, virtuţi căinţi şi rugi:
Cenuşi pe care Timpul le spulberă, - cenuşi...

Ce-s oamenii? Podoabe ce-atârnă din tărie.
Sosesc, se duc şi iarăşi sosesc aici sub soare.
Din buzunarul humei şi-a cerului cutie
Mereu făpturi s-or naşte, căci Dumnezeu nu moare.

Spuneţi-mi, ce aduse a lumii bogăţie?
Nimic. în mână timpul lăsatu-mi-a doar vânt.
Un foc sunt. Când s-o stinge, nimicu-o să rămâie.
Am fost a lui Djem cupă; dar spartă - nimic sunt.

Crearea ta şi-a lumii, destinul ei şi-al tău
Sunt taine-aici şi taine vor fi în veci şi-n moarte.
Surâde-le ca unor pericole deşarte,
Căci pacea te-aşteaptă dincolo, -n negrul hău.

Cereasca boltă pare o magică lanternă
Şi soarele e lampa. lar lumea e-o cortină
Pe care defilează în hora lor eternă
Imaginile noastre - răni negre în lumină.

Nu plânge după ierii ce rupţi ţi-au fost din viaţă
Şi nu gândi la ziua ce nu ştii de-o să vie.
Şi ieri şi mâini şi astăzi iluzii sunt şi ceaţă.
Atât ai: clipa. Fă-o să umple-o veşnicie.

Bagdadul, Balkul, - spune-mi, ce s-a ales din ele?
Fatală e şi-o briză când floarea-i invoalată.
Bea! Şi evocă-n noapte, cu luna laolaltă,
Popoarele şi evii stinşi rând pe rând sub stele.

A' lui Bahram palate refugiu-s de gazele.
Unde cântau fecioare pândesc lei singuratici.
Bahram, neîntrecutul la prins măgari sălbatici
Sub trei movile doarme. Măgarii pasc pe ele.

Omar Khayyam - Fatalitatea

O-nchipuire-i lumea din năluciri de fum.
Un loc vrea fiecare pe scenă să ocupe.
Tu află adevărul din adâncimi de cupe:
Că totul pendulează între miraj şi scrum.

Khayyām, în astă lume până şi adevărul
Hyperbolă doar este. Te chinuie mereu
Această înjosire? Dă-ţi sorţii trupul tău
Şi sufletu-ntâmplării. Ce-a scris - nu şterge Zeul.

O mână-ascunsă scrie şi trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să şteargă vreun cuvânt.
Nici lacrimile tale nu pot să şteargă-un rând.

O, suflete, -mpreună suntem ca un compas
C-un braţ în lut, iar altul pribeag în infinit.
Un cerc imens înscriem în acest scurt popas.
Dar într-un punct, alături, cădea-vom la sfârşit.

Ce este-aceastâ goană de umbre colorate?
Fantastica lor fugă absurdă-i şi sublimă.
Ea naşte dintr-o mare ce astfel se exprimă
Şi în aceeaşi mare se-ntorc pe urmă toate.

Tot ce există fost-a marcat din prima zi.
Absenţi pe chipul lumii sunt binele şi răul.
Dintru-nceputuri Cerul a-nscris tot ce va fi.
Să scrie totul altfel, în veci nu-ndupleci zeul.

Când eşti sortită zilnic prin zodie cerească
Mâhnirea şi durerea mereu să te lovească,
O, inimă, poţi spune, în piept de ce-ai venit?
Şi pentru ce pleca-vei rănită la sfârşit?

De-adolescenţă anii încep să mă dezveţe,
Se scurse primăvara cu farmecu-i curat.
lar pasărea-ncântării numită tinereţe
Nu ştiu nici când venit-a şi nici când a plecat.

Omar Khayyam - Autoportret

Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.

Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele.
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate,
Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate.

Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!

Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese.
Cînd mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusă de pahar
Şi fumu-n care vîntul năluci ciudate ţese.

Cu-o mînă ţin Coranul şi cupa cu cealaltă.
Sunt cînd de partea legii, cînd muşc din fruct oprit.
Aşa mă ştie zilnic cupola cea înaltă:
Nici infidel cu totul, nici musulman smerit.

Virtuţile să-mi numeri doar una câte una.
Păcatele îmi iartă cu sutele, cu mia.
Nici vântul nu-ţi aţâţe, nici aerul mânia.
Tu ştii: curat şi sincer am fost întotdeauna.

Cătat-am horoscopul în a iubirii carte,
Şi-un înţelept strigat-a: „A fericirii parte
Aceasta este: - o fată ca luna argintie
Şi-o noapte care ţine un an cât o vecie".

Nu pot să fac deosebire între capcană şi momeală.
Un sfat mă-mpinge spre moscheie, iar altu-mi umple cupa goală.
Şi totuşi vinul şi cu mine şi draga-n ceasuri de iubire,
Mai bine fripţi într-o tavernă decât cruzi într-o mănăstire.

Omar Khayyam - Ulciorul

Rămîi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclauri
Căci pentru vin şi pentru tine
Mai am în sîn trei pumni de aur.
Rămîi să-nmormîntăm tristeţea
Şi setea fără de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare.
Ştii tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată
E făurit din taina sfîntă
Din taina unui trup de fată.
L-a făurit cîndva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina unui trup de fată
Frumos şi cald ca trupul tău.
Înmiresmează-te, frumoaso,
Ca pe-un altar de mirodenii
Cît zarea-i plină de albastru
Şi lumea plină-i de vedenii
Şi-atît cît drumurile vieţii
Mai au pe margini bucurii
Că mîine în zadar vei bate
La porţi de suflete pustii.
Iubeşte-mă acum căci anii
Nebănuiţi vor pune frîu,
Iar clipele iubirii noastre
Se scurg ca undele pe rîu.
Ca mîine-om putrezi-n morminte
Uitaţi, nepomeniţi de nimeni,
Ca mîine vor veni olarii
Să fure lut din ţintirime.
Iar trupul tău care mi-e astăzi
Cel mai iubit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeţii pe la hanuri.


---------------------


Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare...
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare
...Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău...
...Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime...
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...
Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii...
Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri...

traducere de Eusebiu Camilar

Omar Khayyam - Suprema înţelepciune - detaşarea

O, vino cu bătrânul Khayyām, şi vezi de-nvaţă
Înţelepciunea-i sfântă: ştim că această viaţă
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e - o minciună.
Corolele se-nvoaltă anume ca să-apună.

Cereasca boltă pare o ceaşcă răsturnată.
Sub ea-nţelepţii temniţi de teorii ocupă.
Tu să imiţi iubirea dintre ulcior şi cupă,
Ce sorb stând gură-n gură licoarea fermecată.

Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi.
Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate.
De vrei s-ajungi la pace şi seninătate,
Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.

Cel ce-a cules în viaţă al Cunoştinţei Măr,
Pe-adevărata Cale purta-va paşii săi.
Numai acela ştie că azi e ca şi ieri
Şi mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.

Un vânt de miazănoapte a vestejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însă. Roza se va-nnoi mereu,
În timp ce noi dormi-vom în ţărnă somnul greu.

La vremea primăverii pe margini de alee
Cu bunii tăi prieteni şi-o fată cum e crinul...
Aduceţi-mi o cupă! Cei care-n zori beau vinul
Nu ţin de sinagogă, de templu sau moschee.

Răsplata cuvenită iar n-a venit. Zâmbeşte!
Să crezi că-un lucru poate fi altfel, nebunie-i.
Căci totu-i scris în cartea pe care-o răsfoieşte
La întâmplare vântul uituc al veşniciei.

Nu am cerut să fiu. Mă străduiesc
Să trec fără uimire sau mânie.
Plecând, nu-ntreb pe nimeni dacă ştie
Ce-a fost popasul straniu pământesc.

Natura cu-ale sale stihii şi elemente,
Sofismul şi-adevărul - îmi sunt indiferente.
Dă-mi vin şi-atinge harfa cu modulaţii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca şi noi...

A stelelor rotire care-nconjoarâ firea
Provoacă ameţeală la cei din valea lunii.
Khayyām, ţine-te bine de firu-nţelepciunii,
Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.

În para aurorii înalţă cupa plină
Cu vinul ca laleaua! O altă cupă-nchină
lubitei ce-ţi surâde. Pe-aprinsele ei buze
Să sorbi adânc căci mâine vei fi un pumn de spuze...

Nu poţi aprinde marea, nici omul să-l convingi
Că fericirea multă adeseori înşală.
Căci cupa care-i plină, uşor chiar de-o atingi,
Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.

Aş vrea să-ţi spun o taină omisă din Scripturi:
Din tină de mâhnire e omul încropit.
Adună-aici o vreme ceva fărâmituri
Şi-pleacă apoi cu grabă în neantul nesfârşit.

Când zorii strălucire pe sânii Terei varsă,
la cupa şi goleşte-o! Dă-ţi lacrima pe-un cânt,
Căci zori mereu veni-vor spre noi cu faţa-ntoarsă,
Când noi vom fi cu faţa întoarsă spre pământ.

Nu fii mâhnit că lumea-i perfidă şi nedreaptă.
Nu-ţi aminti şi astăzi de cei ce nu mai sunt.
O fată ca o roză şi cupa te aşteaptă
Surâzătoare. Viaţa nu ţi-o zvârli în vânt.

De-a lumii nedreptate cât timp roşi-vom oare?
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide?
Ridică-te şi-alungă chemările-i perfide
Şi să serbăm parfumul şi-a vinului culoare!

Plângea un strop de apă: "Sunt despărţit de Mare!"
Zâmbi atuncea Marea: "Noi suntem totul. Oare
Supremul zeu nu-i unda? Deşi suntem departe,
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte."

Îmi deghizez tristeţea, căci pasărea rănită
Se-ascunde ca să moară. Vin! Şi să spunem glume!
Vin, trandafiri şi cântec! Şi tu aici, anume,
Cu-a ta indiferenţă, frumoasa mea iubită!

De vrei s-atingi sublima singurătate-a serii
Şi-a stelelor înalte, desparte-te de toate:
Prieteni şi iubite. Nici lacrimă durerii
Străine să nu dărui, nici zâmbete-nşelate.

Zădarnic cercetasem şi cărţi şi înţelepţi
Şi-am întrebat la urmă şi cupa: "Ce va fi
Când am să plec din lume?" Ea gura îşi lipi
De-a mea: "Bea vin! Din moarte n-o să te mai deştepţi."

Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viaţa ta.
Nu-ţi aminti durerea ce-a fost şi ce-o să vie.
Lângă o zână albă cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.

Dacă eşti beat, Khayyām, fii fericit. Şi dacă
lubita te alintă, fii iarăşi fericit.
lar când visezi că nu eşti, zâmbeşte mulţumit,
Căci moartea e neantul pe veşnicia-ntreagă.

Tu te hrăneşti cu fumul sărac din vatra lumii.
Cât o să-ţi chinui mintea cu-a fi şi a nu fi?
Nu-ţi irosi câştigul de fiecare zi
Cârpind la zdreanţa vieţii pe care-ai s-o dai humii.

Mâini vom pleca, prieteni. De ce să ne lipsim
De vinul roşu şi-o fată cu chip de serafim?
Câţi au murit cu gândul că lumea e eternă?
Când n-oi mai fi, ce-mi pasă de-i veche sau modernă?

Cât timp au să te-nşele parfumuri şi culori?
Ce-i rău, ce-i bine - Cartea pe cei naivi înveţi-i.
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vieţii,
Tot în pământ la urmă tăcut ai să cobori.

Ferice-acel ce-n lume străin şi liber trece,
Fără să creadă-n secte şi în porunci divine.
Ca vulturul se-nalţă spre cer, şi nu petrece
Ca bufniţele printre tenebre şi ruine.

Să beau şi să mă bucur - aceasta-i partea mea.
Indiferenţi mi-s zeii şi orice erezie.
De-ntreb mireasa lumii: "Ce dotă mi-aduci mie?"
Ea-mi spune: "A mea dotă e bucuria ta."

Urzeşte lumea, Doamne, din nou sub ochii mei,
Să-ţi spun cum s-o faci altfel. Şi-apoi te-aş mai ruga
Să-mi dai o altă viaţă. Sau - mai curând - de vrei,
Ai milă şi mă şterge pe veci din Cartea ta.

Închide Coranul şi liber gândeşte
Şi liber la toate în jur să priveşti.
Dă totul şi iartă oricui te răneşte
Şi-ascunde-te-n taină când vrei să zâmbeşti.

Tu, ce eşti rezumatul Creaţiei întregi,
Nu mai cerca din pierderi câştigul să-l alegi.
la cupa grea din mâna paharnicului vieţii.
Uita-vei şi-astă lume şi cea din ţara ceţii.

Nu cheltui-n tristeţe părelnica ta zi!
Pe drumul nedreptăţii să-ţi fie calea dreaptă.
Şi pentru că la capăt neantul ne aşteaptă,
Închipuie-ţi că nu eşti - şi liber ai să fii.

Sloboade-mă Părinte, de-un calcul fără capăt.
Cu minusuri şi plusuri. Vreau ca să ies din mine.
Un sclav sunt câtă vreme cunosc ce-i rău, ce-i bine.
Dar vinul libertatea mă face să-mi recapăt.

Când laşi ca a ta frunte la idoli să se-nchine,
Tu ieşi din tine însuţi ca să te-ntorci în tine.
Când sorbi o-nghiţitură din vinul roz în spume,
Tu te desparţi de tine şi te desparţi de lume.

Azi ce-am să fac? Voi merge la umbră c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? - O pasăre-a trecut
Şi-acum se pierde beată în cerul arzător.
Ca dânsa m-aş vrea liber, - sus - în necunoscut.

De-aşi fi cu zeii-asemeni, aş arde-ntreaga lume
Şi-aş face-o alta-n care Adam - eliberat -,
Să poată lesne-atinge tot ce-un om a visat
Şi fiecârui lucru să-i dea nou sens şi nume.

Eşti trist? Adu-ţi aminte că-n jur atâţia sufăr.
Şi că dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ţi o femeie cu sânii albi, de nufăr.
Să n-o iubeşti. Nici dânsa să nu poată iubi.

Cel care nu refuză tot ce-l momeşte-n jur
Un sclav e al dorinţii şi-o victimă-a durerii.
Tu sufletul păstrează-l mereu desprins şi pur.
Să nu cazi în capcana amară a plăcerii.

Înţelepciunea-n viaţă-i deplina renunţare
La orice lucru. Altfel, amar te vei căi.
Doar rupt de orice grijă înseninat vei fi.
Afar' de asta totul e chin şi tulburare.

Un joc de artificii e lumea: umbre vane.
Înneacă-le în cupă păstrându-ţi mintea trează.
Şi izbăvit eşti astfel de-aceste vagi icoane
Şi gândul imposibil ce zilnic te-asaltează.

Există două lucruri la baza înţelepciunii
Şi două revelaţii deschise-s pentru unii:
Să nu te-nfrupţi din toate ce se numesc mâncare
Şi să te ţii departe de tot ce viu îţi pare.

Îţi place să sorbi cupa cu buze rubinii.
Îţi place să sorbi viersul de harfă şi de flaut.
Dar astea sunt deşarte. Căci dacă n-am să caut
Să mă desprind de toate - nimica nu voi fi.

În vin o moarte afli. Ci-n cupă o magie-i,
Căci neantul-acesta naşte o ramură-a veciei
Mă reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce
Şi moartea cea carnală în hău de mine fuge.

O, inimă, te doare popasul pe pământ.
Aruncă de pe suflet al lutului vestmânt.
Şi-astfel, desprins de tină, în sfântă curăţie,
Spre ceru-nalt să-ţi afli şi sens şi bucurie.

Eu vinu-l sorb nu pentru o mulţumire strâmtă,
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca să tulbur morala cea mai sfântă.
- Ci, bând - respir o clipă, ieşind din strâmtul eu.

Condiţia umană cu greua-i umilire
Dizolv-o în delirul beţiei. Mântuiţi
Vom fi astfel - şi-n ceruri, de trupuri despărţiţi,
Plutim desprinşi dincolo de orice-ngrădire.

La cei răi nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.
A gândului esenţă în verb săracă-ar fi.
Eu văd un loc mirific, dar nimănui nu-ncredu-l,
O taină am pe care n-o pot dezvălui.

Omar Khayyam - Imposibilitatea cunoaşterii

În sfere fără nume înalt m-am avântat,
Dar zboru-a fost cădere în cercul pământesc.
Şi n-am avut cui taina aici s-o-mpărtăşesc.
Şi plec pe-aceeaşi poartă pe care am intrat.

Pe drumul Cunoştinţei, spre fascinanta Meccă,
Vor toţi să meargă. Unii îl cată ceas de ceas.
Că l-au aflat zic alţii. Dar într-o zi un glas
Are să strige: "Nu e nici drum şi nici potecă!"

În vălmăşagul vieţii acei sunt fericiţi
Ce cred că le ştiu toate, şi cei ce totul neagă.
Şi eu am vrut să-mi fie cunoaşterea întreagă
Şi-azi pizmuiesc pe orbii pe cale întâlniţi.

Cortina sorţii-i trasă şi nimeni n-a pătruns
Destinul plin de taina ascunsă în culise.
Am căutat o viaţă, dar n-am aflat răspuns.
Intrârile enigmei rămân mereu închise.

Sunt gata de plecare - şi timpul ce mâhnit e!
Din mii şi mii de perle doar una am străpuns.
Idei fără de număr rămân netâlmăcite,
Pe ţărm un cer de gânduri rămân fără răspuns.

Cel care prin ştiinţă ajunse pân' la stele
Fu refuzat de taina de dincolo de ele.
Şi-acum stă ca şi bolta pe spate răstignit,
Uimit în veci de aştri şi pururi ameţit.

Există-o uşă-ascunsă ce-nchisă stă mereu.
Şi este-un văl prin care răzbat graiuri străine.
De tine se vorbeşte acolo şi de mine.
Dar vălul când cădea-va, tu n-ai să fii, nici eu.

Un călăreţ se pierde în negura-nserării.
Ce drum l-aşteaptă oare la marginile zării?
Păduri? Câmpie stearpă? - Nu ştiu. lar mâini, ce scrie?
Va fi întins pe iarbă, ori sub ea? Cine ştie?

De ce toţi înţelepţii şi sfinţii, dând cu gura
În a vorbi de lumea din cer, - s-au dovedit
Profeţi doar ai minciunii? Dispreţu-a desminţit
Cuvântul lor, iar gura le-a astupat-o zgura.

Pe-un înţelept bătrân l-am întrebat:
"Ce ştii despre acei care-au plecat?"
"N-au să se-ntoarcă-n lume niciodată.
E tot ce ştiu. la cupa şi-o bea toată!"

Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, demult am desluşit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
„N-ai dezlegat nici una din marile-ntrebări."

Din pragul aurorii cocoşu-ţi aminteşte
Că s-a mai scurs o noapte din scurta ta viaţă.
Că în oglindă roză pământul străluceşte,
lar mintea ta şi astăzi va bâjbâi în ceaţă.

Multe-nvăţai şi multe cu voie-am şi uitat.
În mintea mea tot lucrul un loc anume-avea.
Dar tihnă-abia aflat-am când totul-am aruncat,
Ştiind că-i imposibil să afirmăm ceva.

Principiu-ascuns e-n taină. Plutim în neştiinţă.
Căci dincolo de mine tot necuprinsu-i mut.
De jos pân' la maeştri aceeaşi neputinţă.
Căci neputinţă-i totul ce-un sân a conceput.

În spatele cortinei din veac se află-ascunsă
Adevărata faţă a vieţii şi a lumii.
lar ţărna ni-i sălaşul. Dar şi-n imperiul humii
Ne-aşteaptă altă taină, la fel de nepătrunsă.

Am întrebat Savantul şi-am întrebat şi Sfântul
Sperând c-au să mă-nveţe suprema-nţelepciune.
Şi după-atâta râvnă atât se poate spune:
Că am venit ca apa şi-o sâ plecăm ca vântul...

În lume ca pe-o minge ne-aruncă-un joc fatal.
Ne azvârle-n dreapta, 'n stânga - precum vrea jucătorul.
Şi doar cel ce ne poartă mereu din val în val,
El singur ştie sensul, el ştie adevărul.


Din câţi scrutară noaptea în jur neliniştiţi,
Spre cercul Umbrei nimeni un pas nu a făcut.
Ce-amar va fi fost, Eva, întâiul tău sărut,
Că ne-ai născut atâta de desnădăjduiţi.

Fiinţa şi Neantul, Pământul, Nesfârşirea
Cu logica şi metrul, şi chiar şi fără ele
Le-am definit adesea. Dar n-avui nicăirea
Mai multâ profunzime ca-n faţa cupei mele.

Khayyām cosea la cortul filosofei. Dar
Căzu în creuzetul mâhnirii. Şi-atunci fumul
Fu spulberat de Parce în patru vânturi. Scrumul
L-a dat pe mai nimica un negustor avar.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţârână.
Bea şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Omar Khayyam - Incertitudinile credinţei

Cât timp voi încerca să umplu cu pietre marea nesfârşită?
Dispreţuiesc şi libertinii, dar şi credinţa ipocrită.
Voi merge-n Rai sau în Gheenă? Dar mai întâi e-adevărat
C-aceste stranii ţări există? Care din voi le-a vizitat?

La orice pas, Părinte, ai pus câte-o capcană.
De-aş vrea ca să mă apăr, orice-ncercare-i vană.
Şi tu m-acuzi acuma zicând că-s vinovat.
Când Tu le faci pe toate, ce faci Tu e păcat?

Atât de larg eşti, Doamne, că nu-i nenorocire
Să n-o împărtăşească şi ultimul atom.
Dar ia aminte bine: de-ai fi şi Tu tot om,
N-ai da nici o smochină pe-aşa o fericire.

Mulţi cată-nţelepciunea în temple şi în Carte.
Pe alţii-i chinuieşte incertitudinea.
Dar unul stând ia pândă deodată va striga:
"Besmetici, adevărul nu e de nici o parte!"

"Ce mare este Domnul!" repetă muedinul.
Adânca desnădejde din glasul lui mă doare.
A cincea oară-i astăzi. Spuneţi-mi, de ce oare
Alah de sus ne-ascultă indiferent suspinul?"

Tu, cel ce arzi şi încă mai arzi, şi-ai merita
Să arzi în focul veşnic, de ce te rogi la zei?
Ce punte-ascunsă-aflat-ai ducând până la ei?
Prin ce putere rară îi vei îndupleca?

Trăit-am ani o sută sub dulcea-Ţi bunătate
Şi-aş mai trăi o sută făcând numai păcate.
Ca să măsor la urmă, din două ce-i mai mare:
Mânia Ta cumplită sau blânda-Ţi îndurare.

Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie,
Şi-ai poruncit de-asemeni ca omul să se-abţie.
Nedumeriţi ne zbatem între porunci inverse.
Cum poţi să-nclini o cupă, iar ea să nu se verse?

Ai plămădit în mine un amalgam ciudat.
Mii de-ntâmplări bizare în.sufletu-mi se-aţin.
Când astfel e tiparul ce mi l-ai imprimat,
Mai bun decât atâta, cum pot eu să devin?

De inima-mi captivă, îndură-te, Părinte,
Şi de-al meu suflet, cupă a lacrimii eterne.
Îmi iartă paşii slobozi ce duc către taverne.
Şi, iartă-mi Doamne, mâna când cupa o cuprinde!

Mi-ai spart ulciorul, Doamne, şi vinul cel curat
În iarbă sângereazâ. Ce-mi mai rămâne-n loc?
Tu mi-ai închis şi drumul spre ultimul noroc.
Ucide-mă, dar află: Tu eşti acum cel beat.

Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăţi în toate
Şi te amuză - aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu eşti şi actor
În propria Ta piesă - şi eşti şi spectator.

În temple şi biserici, moschei şi mănăstiri
Se-ascund cei ce au teamă de-a iadului urgie.
Dar cel care cunoaşte divina măreţie
Nu-şi răsădeşte-n suflet nici rugi nici tânguiri.

Beau vin şi mi se spune de unul şi de altul:
"Să nu mai bei, căci vinul duşman este de moarte
Al lui Alah". Atuncea - zic eu - pentru Prea-Naltul
Voi bea păgânul sânge. E-un act de pietate.

Te chinuieşte gândul că faci mereu păcate.
Din orice bucurie o vină ţi-ai făcut.
E fără rost tristeţea, Khayyām, căci dupâ moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renunţat la ceruri, la rugi şi cele sfinte.
Oriunde este-o cupă, Tu ai să vezi Părinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa dintr-un râu.

Hai, s-aruncăm ţărână pe faţa cerului,
Ca să nu-mi vadă cupa, nici sânii tăi de nufăr.
Cui ruga ta s-o dărui, şi renunţarea cui,
Când ceru-i surd şi poate în el şi zeii sufăr?

De la-nceput voit-am să mă cunosc pe mine,
Şi-apoi de mine însumi„ de ce m-ai despărţit?
Şi dacă-n ziua-ntâia m-ai vrut mereu cu Tine,
De ce apoi, bezmetic, în lume m-ai zvîrlit?

Nu-i nici un om pe care absenţa Ta nu-l doare,
Pe toţi iluminatii i-ncântă-a Ta splendoare.
Deşi spre om privirea-Ţi nu vrea să se încline,
Nu-i nimeni să nu fie preocupat de Tine.

În ziua când tot cerul s-o prăbuşi, - când ceaţa
O să orbească aştrii şi s-or întuneca,
Te voi opri pe cale şi te voi întreba:
"Când singur tu mi-ai dat-o, acum de ce-mi iei viaţa?"

O gură parfumată arginţii mi i-a stors
Şi-ncrederea-Ţi în mine a năruit-o vinul.
Urmează Raiul? ladul? Mi-aştept senin destinul.
Căci ladul - cine-l ştie? Din cer, cine s-a-ntors?

Dervişule, aruncă acest văl înflorat
Şi-mbracă-al sărăciei vestmânt neîntinat.
N-ai să mai vezi pe nimeni grăbit să ţi se-nchine,
Dar ai s-auzi cum cântă tot cerul pentru tine.

Ascultă marea taină: când prima dimineaţă
llumina cuprinsul, Adam era deja
Făptura cea mai tristă, şi-ndurerat chema
Să se întoarcă noaptea, să vină iarăşi ceaţa.

O sută de religii nu fac cât vinul sacru,
O-nghiţitură face cât şaptezeci de rugi.
Afar' de vin, nu este un singur lucru acru
În stare să plătească un cer de îngeri dulci.

Spuneţi-mi ce-i mai bine? Să mergi într-o tavernă,
Sau să te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau să ştiu
De-Alah şi altă viaţă, căci stingerea-i eternă.

Sărmane om, nimica tu n-ai să ştii vreodată.
Nimic din ce-nconjoară această oră tristă.
Încearcă să-ţi faci Raiul, promis de zei odată,
Aici, căci altul poate dincolo nu există.

De ce incertul mâine te tulbură mereu?
Căci nu-ţi stă în putere să-i schimbi de astăzi faţa.
Trăieşte-adânc prezentul! lar mâini? Nici Dumnezeu
Nu ar putea să spună ce taină-ascunde ceaţa.

Dincolo de pământ şi infinit,
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
"Şi cerul şi infernul sunt în tine."