Pablo Neruda - Poema 15

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
percepi din depãrtare, cum vocea mea se scurge.
De parcã ochii tãi ar fi orbiţi de-o razã,
iar un sãrut de parcã pe-o viatã ţi-ar ajunge.

Cum sufletu-mi, iubito, se aflã pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi aparţin doar mie.
O, fluturaş din visuri, suspinul vieţii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.

Şi te iubesc cînd taci, de parcã-ai fi departe,
parcã ai fi mirajul ce în luminã piere.
Tu mã auzi din hãuri, cum vocea mea dispare.
Mã lasã sã mã mistui. Mai mult ce aş mai cere?

Şi lasã-mã, iubito, sã-ţi spun tot prin tãcerea
împlinitã ca inelul, precum lumina clarã,
cã eşti noapte cu aştri ce rãtãcesc sub boltã.
Tãcerea ta-i a stelei din lumea selenarã.

Iubescu-te cînd taci, cãci pari a fi absentã,
de parcă-ai fi departe, de-o veşnicie moartã.
Şi-atunce ne-ar ajunge o vorbã doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevãratã.





Pablo Neruda- Poemul XV

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã,
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te atinge.
Se pare cã ochii ti-ar fi zburat
Si se pare cã un sãrut si-ar pecetlui buzele.

Cum toate lucrurile sînt pline de sufletul meu
Te ridici deasupra lor, plinã de sufletul meu.
Fluture de vis, te asemeni cuvîntului melancolie.

Îmi placi cînd esti tãcutã si parcã esti îndepãrtatã
Si parcã te plîngi, fluture în soaptã.
Si mã auzi din depãrtare si vocea mea nu te ajunge.
Lasã-mã sã tac si eu cu tãcerea ta.

Lasã-mã sã-ti si vorbesc prin tãcerea ta
Luminoasã ca o lampã, simplã ca un inel.
Esti precum e noaptea, tãcutã si înstelatã
Tãcerea ta e stelarã, atît de îndepãrtatã si de simplã.

Îmi placi cînd esti tãcutã cãci parcã esti absentã.
Distantã si îndureratã ca si cînd ai fi murit.
Un cuvînt atunci, un zîmbet ajung.
Si sînt bucuros cã nu e adevãrat