Pablo Neruda - Numai moartea

Există cimitire singure,
morminte pline cu oase fără sunet,
inimi trecând printr-un tunel
întunecat, întunecat, întunecat ;
murim ca într-un naufragiu ce se petrece-n noi,
ca şi când ne-am îneca în propria inimă,
ca şi când ne-am duce căzând dinspre piele
înspre suflet.

Există cadavre,
există tălpi lipite pe lespedea rece,
există moarte în oase,
ca un sunet pur,
ca un lătrat fără de câine,
moarte ce iese din anumite clopote,
din anumite morminte,
crescând în umezeală ca ploaia ori ca plânsul.

Eu singur am văzut uneori
sicrie cu lumânări desprinzându-se din oră,
cu defuncţi palizi, cu femei cu pletele moarte,
cu brutari albi ca îngerii,
cu fete visătoare căsătorite cu notari,
sicrie urcând râul vertical al celor morţi,
râul cenuşiu,
în sus, cu lumânări umflate de sunetul morţii,
umflate de sunetul tăcut al morţii.

Sunetul este cel în care soseşte moartea,
ca un pantof fără picior, ca o haină fără om,
vine şi ciocăneşte cu un inel fără piatră, fără deget,
vine şi strigă fără gură, fără limbă, fără gâtlej.

Şi totuşi, paşii ei s-aud,
veşmintele ei sună tăcut, ca un copac.

Eu nu ştiu, cunosc prea puţine, abia văd,
dar cântecul ei cred că are culoarea violetelor umede,
violetelor obişnuite cu ţărâna,
pentru că faţa morţii e verde,
pentru că privirea ei e verde,
ca ascuţita umezeală a unei frunze de violetă
în sobra ei culoare de iarnă exasperantă.

Uneori moartea trece prin lume
ca o mătură,
linge ţărâna căutând defuncţii,
e chiar în mătură,
în limba morţii căutând morţii,
în acul morţii căutând firul.
Moartea-i pe laviţă :
în saltea, în pernele cernite ;
trăieşte întinsă şi deodată suflă :
suflă un sunet întunecat care umflă cearşafurile.
Există paturi care plutesc spre portul
unde-i aşteaptă moartea îmbrăcată în amiral