William Shakespeare - Sonetul 66 (Sonnet LXVI)

Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mâncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;

Văd mantii aurite pe zălud,
Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;

Talentu-l văd de cenzori sufocat,
Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.

Sătul de toate, toate le-aş lăsa
De n-ar fi-n lume ea - iubita mea.

 -------------------

În traducerea lui George Pruteanu

 Lehămetit de tot, aş vrea să mor:
Să nu mai văd netrebnici îmbuibaţi,
Pe cei cinstiţi, în cerşetori schimbaţi,
Credinţa, marfă ieftină-n obor,

Fecioara pură - scoasă la mezat,
Onoarea - aur fals, înşelător,
Cel drept, de forţa strîmbă-nfrînt uşor
Desăvîrşirea luată drept păcat,

Frumosul - zugrumat de-un zbir mîrşav,
Cuminţii - bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr - numit prostie,
Şi Binele - dat Răului ca sclav…

De toate scap, de fac ultimul pas,
Dar, dacă mor - iubirea-mi cui o las?

------------------------

Tir’d with all these, for restful death I cry:
As, to behold desert a beggar born,
And needy nothing trimm’d in jollity,
And purest faith unhappily forworn,

And gilded honour shamefully misplac’d,
And maiden virtue rudely strumpeted,
And right perfection wrongfully disgrac’d,
And strength by limping sway disabled,

And folly (doctor-like) controlling skill,
And simple truth miscall’d simplicity,
And captive good attending captain ill.
And art made tongue-tied by authority,

Tir’d with all these, from these would I be gone
Save that, to die, I leave my love alone.

Fernando Pessoa / Alberto Caeiro - XLVIII

XLVIII

Mai bine zborul unei păsări ce trece şi nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece şi este uitată, şi aşa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, şi de aceea nici nu serveşte la nimic,
Arată că a fost, şi-aceasta nu serveşte la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu-i vedere.

Treci, pasăre, treci, şi învaţă-mă să trec.

Fernando Pessoa - ultimul poem

Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
Simțite doar cu imaginația, proprii
Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpățânare,
Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regăsește strălucirea albilor pescăruși...
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.

T.S. Eliot - Rapsodie într-o noapte cu vânt

Ora douăsprezece.
Pe toată întinderea acestei străzi
Acum suspendată într-o sinteză lunară,
Incantaţiile şoptitoare ale lunii
Dizolvă planurile amintirii
Cu toate legăturile ei limpezi,
Cu toate diviziunile şi preciziile ei.
Şi fiecare felinar sub care trec în drumul meu
Pulsează ca o tobă resemnată,
Iară prin spaţiile întunecimii
Miezul de noapte zgâlţâie amintirea
Aşa cum un nebun zgâlţâie o muşcată uscată.

Unu şi jumătate,
Felinarul scuipând înecându-se,
Felinarul mormăind,
Felinarul spunând, "Priveşte la femeia aceea
Cum şovăie înspre tine în lumina uşii
Deschisă asupra ei ca un rânjet.
Vezi, tivul rochiei îi e
Şi sfâşiat şi pătat de nisip,
Şi vezi cum colţul ochiului
I s-a strâmbat ca un ac răsucit".

Amintirea aruncă în sus înaltă şi uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă
Mâncată până la lemn, şi lustruită
Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat
Taina scheletului,
Ţeapăn şi alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.

Două şi jumătate,
Felinarul spunând,
"Observă cum pisica se chirceşte în rigolă,
Şi îşi strecoară limba afară
Şi devorează o bucată de unt rânced".
Tot astfel mâna copilului, în gest automat,
S-a întins furişe şi a strecurat în buzunar o jucărie care aluneca pe chei.
Nu mai vedeam nimic altceva decât ochiul acelui copil.
Am văzut ochi în stradă
Cum încercau să spioneze prin obloane luminate,
Şi într-o după-amiază un crab într-o băltoacă,
Un crab bătrân cu ochelari pe spinare,
S-a încleştat de capătul băţului pe care eu i l-am întins.

Trei şi jumătate,
Felinarul scuipând,
Felinarul mormăind în întuneric.
Felinarul fredonând,
"Priveşte luna,
La lune ne garde aucune rancune,
Îţi face semn dintr-un ochi fără putere,
Şi mai surâde în colţuri.
Şi netezeşte părul ierburilor.
Luna şi-a pierdut memoria,
Şi un vărsat de vânt decolorat îi cojeşte faţa,
Mâna ei răsuceşte un trandafir de hârtie,
Care miroase a praf şi a apă de colonie,
E singură
Cu toate mirosurile vechi nocturne
Care-o străbat şi i se încrucişează în cap".
Şi vine o reminiscenţă
A unor muşcate uscate, fără soare
Şi a prafului prin crăpături,
Mireasma castanilor în străzi,
Mirosurile femeieşti în camerele oblonite,
Şi ale ţigaretelor pe coridoare
Mirosurile cocteilurilor în baruri.

Felinarul spunând,
"Ora patru,
Uite numărul pe uşă.
Amintire!
Ai cheia,
Becul acesta slab îşi desface un inel pe scară.
Urcă.
Patu-i făcut; periuţa de dinţi ţi-atârnă pe perete,
Lasă-ţi pantofii la uşă, dormi, pregăteşte-te pentru viaţă".
Ultima răsucire a pumnalului.

Charles Bukowski - Confesiune

aşteptând moartea
ca pe un pisoi
care-o să-mi sară
pe pat.
îmi pare atât de rău
pentru nevasta-mea
o să găsească
trupul ăsta
ţeapăn
alb
o să-l scuture o dată
apoi poate
încă o dată
Hank!
Hank nimic.
nu că o să crăp
mă îngrijorează,
nevastă-mea
singură cu grămăjoara
aia
de nimic.
aş vrea să ştie că
pentru toate nopţile
în care am dormit împreună
chiar şi cele mai inutile
certuri
au fost lucruri
întotdeauna splendide
şi că cele mai grele
cuvinte
pe care m-am temut
să i le spun
pot fi acum spuse:
te
iubesc.


traducere de Dan Coman

Charles Bukowski - Singur cu toată lumea

carnea înveleşte oasele
şi ei pun şi-o minte acolo
şi uneori şi-un suflet
şi femeile sparg vaze
de pereţi
şi bărbaţii beau prea mult
şi nimeni nu-şi găseşte
perechea
dar o ţin tot într-o
căutare
târându-se în paturi
afară din paturi.
carnea înveleşte oasele
şi carnea caută
ceva mai mult decât
carnea.
n-avem nicio şansă:
suntem prizonierii
aceluiaşi scenariu.
nimeni nu-şi găseşte
perechea.
gropile de gunoi pline
ospiciile pline
spitalele pline
cimitirele pline
nimic altceva
plin.


traducere de Dan Coman

Charles Bukowski - A ieşit din baie cu părul ei roşu ca focul şi-a spus

poliţiştii vor să merg la secţie şi să identific
un individ care-a încercat să mă violeze.
iar mi-am pierdut cheia de la maşină.
am o cheie de intrat dar nu şi pe-aia care-o
porneşte. vor să-mi ia copilul dar n-o să-i las.
Rochelle aproape-a căzut în supradoză
şi pe urmă s-a dus la Harry şi ăla a pocnit-o.
are coastele fisurate şi una dintre ele
i-a străpuns plămânii. acum e sub o maşinărie.
unde-i pieptenele meu?
al tău e plin de mizerii.
nu ţi-am văzut pieptnele,
i-am spus.

traducere de Dan Coman

Ezra Pound - Ţ'ai Şi'h

Petalele cad în fântână,
portocalii petale de trandafiri,
Culoarea lor se-nchearbă de piatră.

Ezra Pound - De Aegypto

Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Am privit la Doamna Vieţii,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Verde şi cenuşiu îi e straiul
Dus de vânt.
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Manus animam pinxit,
Condeiul meu în mână-l am
Să scriu cuvântul nimerit...
Iar glasu-mi nalţe cuvântul neprihanei!
Cine are gură să se-adape,
Din doina Lotusului de la Kumi?
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.
Sunt flacără ce se nalţă la soare,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.
Luna-mi ninge pe frunte
Zefirul - pe buze.
Luna-i un uriaş mărgăritar pe ape de safir,
Degetelor mele, reci apele curgătoare.
Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

Ezra Pound - Casa splendoarei

Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare - din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.

T.S.Eliot - Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

S' io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s' i' odo il vero,
senza tema d' infamia ti rispondo.

Să mergem deci, tu şi cu mine,
Cînd seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sîcîitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare...
O, să nu-ntrebi "Şi ce mai e şi asta?",
Să mergem să ne facem vizita.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întîrziat prin bălţile care s-au strîns în rigolele murdare,
Lăsînd să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvîcnit,
Şi apoi, văzînd că-i doar o seară blîndă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.
Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecîndu-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întîlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mîini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Pînă să ne luăm ceaiul cu pîinea prăjită bine.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?" şi "Am să am curaj?",
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: "Uite cum începe să chelească!")
Jiletca mea, gulerul urcîndu-mi sus pe gît, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: "Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!")
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.
Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte5
Prin muzica abia răzbătînd din odăi depărtate.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am întîlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixîndu-se într-o frază bine formulată,
Şi cînd şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Cînd sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicîndu-se cîte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi cum ar trebui să încep?
....
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcîndu-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?...
Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
....
Şi după-amiaza, seara, doarme atît de liniştită!
Alene mîngîiată de o mînă obosită,
Şi adormită... languroasă... sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, cînd mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile pînă la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plîns şi am ţinut postul, am plîns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pîlpîind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mînă să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvînt, şi mie mi s-a făcut teamă.
Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surîs deodată,
Să strîngi tot universul într-un gogoloş, în mînă,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: "Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun" —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemînă,
I-ai spune ei: "Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta".
Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atîrnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscînd reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci cînd aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcîndu-te către fereastră, deodată spui:
"Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun".
.....
Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mînuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecînd către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.
Îmbătrînesc... îmbătrînesc...
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.
Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănînc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cîntîndu-şi, una alteia.
Mie nu cred că-mi vor cînta.
Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Cînd vîntu-mpinge valurile albe şi întunecate.
Şi-am adăstat în iatacurile mării adînci
Lîngă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Pînă cînd glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.


traducere de Mircea Ivănescu

 

Walt Whitman - Cuiva, gata să moară

Dintre toţi, te-am ales pe tine, având un mesaj
să-ţi transmit.
Vei muri în curând. Îi las pe alţii să-ţi spună
ce le place. Eu nu pot să te mint.
Te iubesc, dar sunt corect şi fără milă: nu ai scăpare.
Încet, îmi aşez mâna dreaptă pe tine şi tu simţi.
Nu discut nimic. Îmi aplec capul şi aproape îl
acopăr.
Stau liniştit. Îţi rămân credincios,
Îţi sunt mai mult decât o soră de caritate, o
rudă sau un vecin.
Te scap de toate, în afară de existenţa ta
spirituală: e eternă;
de restul, în mod sigur, tu singur vei scăpa.
Trupul pe care îl vei părăsi va fi nimic
altceva decât murdărie.
Soarele izbucneşte în neînchise spaţii.
Te bat gânduri puternice şi eşti plin de încredere. Râzi.
Uiţi că eşti bolnav, aşa cum uit şi eu.
Nu-i mai vezi pe doctori, nu-ţi pasă de
prietenii care plâng,
Sunt eu cu tine.
Îi îndepărtez pe ceilalţi. Nu e nimic de
compătimit.
Eu nu te compătimesc. Te felicit.

Walt Whitman - Cântec despre mine (24)

Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.
Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.
Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!
E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!


din Cântec depre mine (1881), 
traducere de Mihnea Gheorghiu 

Cesare Pavese - Va veni moartea şi va avea ochii tăi

această moarte care ne-nsoţeşte
din zori şi pînă-n seară, neadormită,
surdă, ca o veche remuşcare
sau un viciu absurd. Ochii tăi,
vor fi doar un cuvînt zadarnic,
un strigăt mut, o tăcere.
Aşa îi vezi în orice dimineaţă
cînd singură pe tine în oglindă
te cauţi. O, speranţă dragă,
în ziua aceea vom şti şi noi
că eşti viaţa şi că eşti nimicul.
Pentru toţi moartea are o privire.
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Va fi ca şi cum te-ai lăsa de-un viciu,
ca şi cum ai vedea în oglindă
urcînd la suprafaţă un chip de mort,
ca şi cum ai asculta o gură-nchisă.
Vom coborî-n vîltoare muţi.

traducere A.E. Baconsky



Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în oglindă. O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi nimicul.
Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă.
Şi în vâltoare coborî-vom muţi.


(Traducere de Claudiu Komartin)

Biografie - Cesare Pavese

1908 - 09 septembrie se naşte la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, fiul lui Eugenio Pavese, funcţionar la Tribunalul din Torino şi al Consolinei Mesturini, ce provenea dintr-o familie de comercianţi bogaţi.

1915-1926 - studiile la Torino; spre sfârşitul acestei perioade începe să-i citească pe D'Annunzio, Papini şi scrie primele versuri.

1926-1929 - student la Universitatea din Torino, Facultatea de Litere şi Filozofie. Studiază cu pasiune literatura clasică şi engleză, începînd să fie interesat şi de literatura americană cu gândul la o bursă la Columbia University, bursă pe care n-o va obţine niciodată.

1930 - îşi susţine lucrarea de diplomă, dar nefiind înscris în partidul fascist, nu poate deveni asistent la Universitatea din Torino. Predă ca suplinitor latina în afara oraşului Torino.

1933 - se înscrie în Partidul Naţional Fascist şi astfel poate deveni profesor suplinitor de italiană chiar la liceul la care a studiat şi el, în Torino.
Colaborează la editura lui Giulio Einaudi fondată la Torino, în sediul publicaţiei comuniste "Ordine nuovo".

1934 - din mai până în ianuarie 1935 îl înlocuieşte la direcţia revistei "La cultura" pe Leone Ginzburg, arestat din cauza activităţii sale politice.

1935 - o cunoaşte pe Battistina Pizzardo (Tina), profesoară de matematică, angajată în mişcarea antifascistă, femeia care îi va marca întreaga viaţă afectivă.
13 mai - este arestat şi după câteva luni de închisoare, este condamnat la trei ani de domiciuliu forţat în Calabria.

1936 - martie este eliberat şi revine la Torino, unde află că Tina s-a logodit, veste care-i provoacă o profundă criză sentimentală şi morală.

1937 - reia colaborarea cu editura Einaudi şi lucrează şi pentru editura Mondadori. La 1 mai 1938 este definitiv angajat de către editura Einaudi.

1943 - din 8 septembrie editura Einaudi este sub directa obsevare a unui comisar al regimului Mussolini, instalat în nordul Italiei. Pavese este obligat să trăiască retras, sub numele fals de Carlo de Ambrogio, până la 25 aprilie 1945.

1945 - după eliberarea Italiei, editura Einaudi îşi reia activitatea. Pavese devine un factotum al editurii, reia vechile contacte cu colaboratorii, întrerupte în timpul ocupaţiei germane. În luna august se transferă la Roma, unde coordonează activitatea filialei editurii Einaudi.

1947 - se înscrie în Partidul Comunist Italian.
1949-1950 - conduce revista "Cultura e realta" ("Cultură şi realitate").
1950 - în iunie primeşte premiul 'Strega' pentru "La bella estate" ("Vara de neuitat").
17 august 1950 - ultimile pagini din jurnalul "Il mistiere di vivere" ("Meseria de a trăi"):

"Este pentru prima dată când fac bilanţul unui an care nu s-a sfârşit încă.
În meseria mea, deci, sunt rege.
Am făcut totul în 10 ani. Dacă mă gândesc la ezitările de atunci.
În viaţa mea sunt mai disperat şi mai pierdut decât atunci. Ce-am adunat? Nimic.
Am ignorat câţiva ani defectele mele, am trăit ca şi când nu ar fi existat. Am fost stoic. Era eroism? Nu, nu mi-a fost greu deloc.
Şi apoi, la primul asalt al "neliniştei îngrijorate" am recăzut în nisipurile mişcătoare. Din martie mă frământ. Numele nu importă..
Sunt ele oare altceva decât nume fortuite, nume întâmplătoare - dacă nu acelea, altele? Rămâne că ştiu care este triumful meu cel mai deplin - şi acestui triumf îi lipseşte carnea, îi lipseşte sângele, îi lipseşte viaţa.
Nu mai am nimic de dorit pe acest pământ în afară de acel lucru pe care cincisprezece ani de faliment îl exclud de acum înainte.
Acesta este bilanţul anului care nu s-a sfârşit încă, pe care nu-l voi sfârşi."


În noaptea de 26 august 1950 - Pavese se sinucide într-o cameră din hotelul Roma din Torino.


Volume publicate:

1936 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte"), ed. Solaria din Florenţa;
1939 - romanul "Il carcere" ("Închisoarea");
1940-1941 - romanul "La Spiaggia" ("Plaja")
- "Paesi tuoi" ("Satele tale") - roman scurt pentru care dictatura îl va acuza de ofensă adusă patriei;
1943 - volumul de versuri "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte") ediţie completă şi definitivă;
1947 - romanul "Dialoghi con Leuco" ("Dialoguri cu Leuco")
- romanul "Il compagno" ("Tovarăşul");
1948 - romanul "Prima che il gallo canti" ("Înainte de cântatul cocoşului");
1949 - romanul "La bella estate" ("Vara de neuitat");
1950 - romanul "La luna e i falo" ("Luna şi focurile");

post-mortem:

1951 - volumul de versuri "Verra la morte a avra i tuoi occhi" ("Va veni moartea şi va avea ochii tăi")
- volumul "La letteratura americana e altri saggi" ("Literatura americană şi alte studii");
1952 - jurnalul ţinut între anii 1935 şi 1950: "Il mestiere di vivere" ("Meseria de a trăi").

Traduceri:

"Domnul nostru Vrenn" de Sinclair Lewis - 1931;
"Moby Dick" de Herman Melville - 1932;
"Dedalus" de James Joyce - 1934;
"Paralela 42" de John Dos Passos - 1935;
"O grămadă de bani" de John Dos Passos - 1937;
"Oameni şi şoareci" de John Steinbeck - 1937;
"Moll Flanders" de Daniel Defoe şi "Autobiografia lui Alice Toklas" de Gertrude Stein - 1938;
"David Copperfield" de Charles Dickens - 1939;
"Benito Cereno" de Herman Melville şi "Trei existenţe" de Gertrude Stein - 1940;
"Cătunul" de William Faulkner - 1942;

Cesare Pavese - Strămoşi

Uluit de lume am ajuns la o vârstă
când mă luam la harţă şi plângeam de unul singur.
Să asculţi cum vorbesc bărbaţi şi femei
neştiind ce să răspunzi, nu-i o mare plăcere.
Dar a trecut şi asta; nu mai sunt singur
şi, de nu ştiu să răspund, ştiu să mă lipsesc de răspuns.
Mi-am găsit tovarăşi, găsindu-mă pe mine însumi.

Am aflat că, înainte de a mă naşte, am trăit
totdeauna în oameni voinici, stăpâni pe ei
şi nici unul nu ştia să răspundă şi toţi erau calmi.
Doi cumnaţi au deschis o prăvălie - cea dintâi avere
din familia noastră - iar cel străin era serios,
socotit, necruţător şi meschin: o femeie.
Celălalt, de-al nostru, în prăvălie citea romane
- la ţară asta însemna mult - iar de intrau muşterii,
îl auzeau răspunzînd scurt
că zahăr nu este, pucioasă nici atât
şi că toate s-au terminat. Mai târziu s-a întâmplat însă
ca tocmai el să dea o mână de-ajutor cumnatului falit.

Cu gândul la oamenii-aceştia mă simt mai puternic
decât uitîndu-mă în oglindă şi îndreptîndu-mi umerii,
ori schimonosindu-mi buzele într-un surâs solemn.
Cândva, un bunic, în vremi de demult,
înşelat fiind de un consătean
şi-a săpat singur via - vara -
ca să vadă o treabă bine făcută. Astfel
am trăit dintotdeauna, şi-ntotdeauna am avut
chipul neşovăielnic şi-am plătit muncind.

Iar femeile nu contează în familie.
Vreau să spun că la noi femeile stau acasă,
ne aduc pe lume şi nu scot o vorbă,
nu preţuiesc nimic şi nu rămân în amintire.
Fiecare femeie ne picură ceva nou în sânge,
dar se irosesc toate născîndu-ne, iar noi,
astfel reînnoiţi, suntem cei ce vom dăinui.
Suntem plini de metehne, de ticuri şi de spaime
- noi, bărbaţii, părinţii - careva s-a sinucis,
dar niciodată nu ne-a atins vreo ruşine,
nicicând nu vom fi femei, nicicând sclavi ai cuiva.

Mi-am găsit şi un loc pe pământ, găsindu-mi tovarăşi:
un pământ păcătos, unde este un privilegiu
să nu faci nimic, gândindu-te la viitor.
Deoarece munca nu ni-i îndeajuns, nici mie, nici alor mei;
ştim să trudim, dar visul cel mare
al părinţilor mei, oameni de treabă, a fost să nu facă nimic.
Suntem făcuţi pentru a hoinări pe acele coline,
fără femei şi cu mâinile ţinîndu-le la spate.

[primăvara 1932]


Cesare Pavese - Poezii
traducere de Nicolae Argintescu-Amza

Cesare Pavese - Instinctul

Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuţ
priveşte câinele şi căţeaua ce dau frâu liber instinctului.

Pe gura fără dinţi se aleargă muştele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Şi ea
la fel ca toate căţelele nu vroia să ştie de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
- încă nu era fără dinţi -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.

Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.
De dimineaţă până seara hoinăreşte pe stradă;
şi acu' mănâncă acu' doarme, acu' se împerechează:
nici măcar nu aşteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, şi mirosurile pe care le simte sunt ale sale..

Omul bătrân îşi aminteşte că odată, ziua,
a făcut-o şi el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai ştie cu ce căţea, dar îşi aminteşte soarele mare
şi sudoarea şi pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.

Coboară pe stradă o femeie şi se opreşte să privească;
trece şi preotul şi întoarce capul. În piaţa publică
se poate face orice. Până şi femeia,
care are o reţinere în a-şi întoarce capul după bărbat, se opreşte.
Doar un puşti nu rabdă jocul
şi aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.

[ianuarie 1936]


din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")
Cesare Pavese - Poezii
Editura Humanitas 2008
traducere Mara Chiriţescu

Cesare Pavese - O amintire

Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.

Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.

[octombrie 1935]


din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")
Cesare Pavese - Poezii
Edit. Humanitas 2008 
traducere Mara Chiriţescu

Osip MANDELŞTAM - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Osip MANDELŞTAM (1891-1938)
Născut la Varşovia, mort în GULAG. Poet, prozator,
traducător, eseist. Cu intermitenţe, a audiat prelegeri
universitare la Paris (1909–1910), Heidelberg (1911–
1917), iar la universitatea petersburgheză frecventează un curs de
filologie romană, fără însă a-l duce la bun sfârşit. Primele versuri le scrie
în 1906, iar debutul său în presă datează din 1910. Editează volumele
de versuri „Piatra” (1913), „Tristia” (1922), pe cel de memorii „Vuietul
timpului” (1925). În 1930 scrie „A patra proză”, drept necruţătoare
critică la adresa regimului bolşevic, iar în 1933 – o invectivă
epigramatică la adresa lui Stalin. Peste un an este arestat şi exilat în
Uralul de Nord, apoi la Voronej (până în 1937), unde scrie celebrele
„Caiete de la Voronej”, apărute postum în 1966. În mai 1938 este
arestat din nou, murind curând într-o stare de prostraţie, asemănătoare
demenţei, într-un lagăr de lângă Vladivostok.
În ce priveşte caracteristica mai generală a operei sale, A. E.
Baconsky remarca următoarele: „E greu de stabilit apartenenţa lui Osip
Mandelştam la unul dintre curentele literare ale vremii; precum la
majoritatea marilor poeţi contemporani, în opera lui pot fi identificate
aspecte ale multor orientări poetice de la începutul secolului, dar dincolo
de toate, personalitatea lui se constituie singulară, pe un teren
autonom. Pornind de la simbolism – care era, în ultimă analiză, o
exacerbare a anumitor elemente romantice – el are interferenţe
akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski...
Pe planul limbajului, Mandelştam e unul din primii poeţi europeni
care deplasează accentul expresiei de la metaforă la cuvânt. El visează
un limbaj unde, după o expresie a lui, raporturile dintre cuvinte să
asculte de un principiu gotic, precum sunetele în muzica lui Bach. De
aici acuitatea limbajului său care vădeşte într-adevăr ceva din obsesia
superior-artizanală a artistului medieval. Poate că, dintre contemporanii
săi de aiurea, numele cel mai convenabil vecinătăţii lui Osip
Mandelştam ar fi acela al lui T. S. Eliot; dar ce distanţă abisală între
destinele lor!”
Poeziei lui Mandelştam nu-i sunt străine formele „limpezi” ale
clasicismului, ba chiar a epocilor mult mai îndepărtate, concomitent ea
fiind disponibilă „a se amorsa” cu încărcătura, trotilul avangardei,
înarmându-se cu mijloacele, procedeele, stilistica ce reformulau
imaginile tradiţionale, ce „exploadează” cu o semantică surprinzătoare
proaspătă, nouă. Iar cititorul retro-providenţial privind, din viitor, avea
menirea să remarce şi să disocieze aceste semnificaţii interstiţionale
neoclasicism-avangardism. Pentru că, sub aspect formal, de clasică
„arhitectură” logică, noima, rostul textului şi subtextului mandelştamian
sunt la fel de imprevizibile, ca şi eventuala, potenţiala cheie de
decodificare.

SILENTIUM
Ea încă nu s-a născut pe lume,
E muzică şi cuvânt neîntinat,
De aceea între toate cele vii
E chiar legătura de necurmat.
Calm respiră pieptul vastei mări,
Dar, amintită, ziua e luminoasă,
Şi al spumei liliac în tremur palid
E în neagra-azurie vază de pe masă.
Fie ca gura-mi docilă să cunoască
Muţenia primordialei zile, toată,
Ca pe o notă clară de cristal
În naşterea-i dintâi, imaculată!
Rămâi tot spumă, Afrodită a mării,
În muzică revină cuvânt neprihănit,
Şi, suflete, de suflet să te sfieşti,
Cu începutul vieţii contopit!
(1910, 1935)

ŞARPELE
Amurg de toamnă – fier ruginit scârţâie tehui
Sau cântă, carnea devorând-o nemernic...
Ce-s toate seducţiile lui Cresus, bogăţiile lui
Pe lângă lama tânguirii Tale, Doamne-atotputernic?!
Eu sunt chinuit ca şarpele ce dansează unduios
Şi-naintea lui, tânjind, freamăt în nerăbdarea mea,
Nu-mi vreau al propriului suflet adânc prăpăstios
Şi nici raţiune, şi nici Muze nu mai pretind deja.

Sunt de-ajuns atâtea viclene renunţări
În descâlcirea ghemului enorm, sinuos,
Nu există cuvinte fluente-n jalbe şi mărturisiri,
Iar paharul meu nu-i adânc şi e secetos.
La ce să mai respir? Pe aspre pietre dansează
Un şarpe bolnav, inelându-se, uriaş, aiurit;
Se unduieşte, trupul îşi încolăceşte, delirează,
Şi dintr-o dată – se prăbuşeşte, vlăguit.
Toate-s fără rost – în ajunul execuţiei capitale,
Cutremurat de arătări şi cântări nemaiauzite,
Eu ascult, ca-ntemniţatul, fără teamă, balamale
În scrâşnetul lor de fier, şi ale vântului gemete.
(1910)

STROFE PETERSBURGHEZE
Lui N. Gumiliov
Peste gălbeneala clădirilor guvernamentale
Îndelung se-nvărteji o viforniţă tulburoasă
Şi juristul din nou urcă în sanie, după care, agale,
Cu gest larg, adună poala de manta, văluroasă.
Iernează vapoarele. A glacială dogoare
S-a aprins al cabinei geam din sticlă groasă.
Ca un cuirasat în doc, navă monstruoasă, –
Rusia se odihneşte apăsător, greu, geroasă.
Lângă Neva – ambasade, juma de lume,
Amiralitatea, soare şi linişte albicioasă
Şi a statului porfiră în aer lăsând iluzorii urme,
Ca şiacul aspru, grosolan, – sărăcăcioasă.
Grea e povara snobului septentrional –
A lui Oneghin* nostalgie stranie, desuetă;
În Piaţa Senatului – al troianului val,
Fumul focului şi gerul lamei de baionetă...
Luau apă luntrile, pe când pescăruşi, plutit,
Vizitau depozite fluviale în horbote de spume,
Pe unde, vânzând franzele şi lapte înăcrit,
Rătăcesc doar mujicii de operetă, aş spune.
Zboară prin ceaţă tabunuri de motoare;
Ambiţiosul, mândru în modestia sa pieton –
Ciudatul Evgheni – a se jena de sărăcie pare,
Respiră benzină şi blestemă destinul farmazon!
(1913)

 * Evgheni Oneghin – protagonist din romanul în versuri omonim al lui A. Puşkin.

CONCERT LA GARĂ
Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,
Şi nici o stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,
Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,
Tremură gara de melodia Aonidelor.
Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat
Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.
Parc enorm. A gării sferă de sticlă.
Lumea de metal din nou e vrăjită.
La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă
Solemn se îndreaptă vagonul închis.
Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.
Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.
Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,
Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.
Al corului nocturn preludiu sălbatic
Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –
Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat
Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...
Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,
Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.
Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.
Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.
Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite
Pentru ultima oară muzica mai răsună!
(1921)

VEAC
Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea
Să privească în pupilele tale
Şi cu sângele tău de a încleia
Vertebrele a două veacuri fatale?
Sânge-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul pământenelor lucruri,
Trândavul doar se mai moşmoneşte
La pragul noilor zile în cruguri.
Făptură, ce viaţa cât o înşfacă,
Trebuie să-şi ducă vertebrala,
Şi invizibil val infantil se joacă
Chiar cu vertebra, sacramentala.
Ca firavul zgârci, cartilaj de copil
De veac terestru în pruncie –
Pare jertfit precum mielul fragil
Al vieţii creştet pe neagră tipsie.
Pentru a salva din captivitate
Veacul, şi altă lume-a fonda,
Noduroşi genunchi de zile uitate
Trebuie c-un flaut subţire-a-i lega.
Acest veac nătâng clatină valul
Cu adâncă tângă de om în păcat
Şi-n iarbă respiră un şarpe, pândarul,
Cu a timpului măsură de aur furat.
S-or mai desface mugurii pre-verii,
Vor ţâşni lăstari de verde buiac,
Dar sfărâmată-ţi e şira spinării,
Minunatul, jalnicul meu veac sărac!
Şi c-un surâs, livid şi fără sens,
Îndărăt priveşti, crud, dar cu puteri slabe,
Ca o fiară, cândva, mlădie la mers,
Chiar pe urmele propriilor labe.
Sângele-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul terestrelor lucruri,
Şi aidoma unui fierbinte peşte
Zgârciul mării plescăie la ţărmuri.
Şi din înalta mreajă-a păsărimii,
De pe umede steiuri fără lucire
Curge, curge indiferenţa lumii
Peste mortala ta stâlcire.
(1922)

LENINGRAD
Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.
Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.
Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.
Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.
Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,
Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.
(Decembrie 1930)

* * *

Nu, nu am cum mă ascunde de marele fleac
După al Moscovei spate de surugiu,
Eu sunt o vişinea de tramvai din groaznicul veac
Şi de ce mai trăiesc – nu mai ştiu, nu mai ştiu...
Împreună cu tine ne-om duce cu „B” şi cu „A”,
Să vedem cine va fi primul să moară,
Pe când dânsa ba se zgribuleşte ca vrabia,
Ba creşte precum aeriana tortă în vară.
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Şi abia de reuşeşte de la colţ a mă ameninţa:
Tu – cum doreşti, însă eu sunt gata a risca!
Oarecui nu-i va ajunge căldură din mănuşa sa
Ca să înconjoare Moscova, curvă sadea.
(Aprilie 1931)

MINCIUNA
În mână cu lumânarea fumegând a venin,
Intru în izba minciunii cu şase degete**:
– Ia să privesc şi eu la tine, pe îndelete,
Căci va trebui să stau în coşciugul de pin.
Iar ea, de sub laviţă, unde-mi scoate, cuminte,
Ciuperci sărate, marinate,
Iar ea din burice de prunci, răsucite,
Îmi pune fiertură dinainte.
– De-oi vrea, zice, aş putea să-ţi mai dau. De-oi... –
Ei, dar eu nici că suflu, nu sunt bucuros.
Zbughi! spre prag, dar, vai, dureros,
Ea mă-nşfacă de umăr, trăgându-mă-napoi.
Păduchi şi pustiu e la ea, şoareci şi niciun – pis! –
Semi-dormitor, semi-cazarmă, semi-închisoare...
– Nu te uita, e gustoasă, delicioasă exotica mâncare...
Căci, cumetre, şi eu sunt la fel, gustoasă. Nimic de zis...
(4 aprilie 1931)

* Una din poreclele lui Stalin era „şase degete”.

* * *

Miez de noapte în Moscova. Fastuoasă vară budistă.
În ropot mărunt se răzleţeau străzile-n ciubote-nguste de fier.
În neagră variolă se află-n culmea fericirii inelele bulevardelor...
Moscova nici noaptea nu se potoleşte,
Când tihna fuge de sub copite...
Tu ai putea spune – undeva pe poligon
Apărut-au doi clovni – Bim şi Bom,
Şi se puseră-n mişcare pieptănaşe, ciocănaşe,
Ba răsună o armonică de gură,
Ba copilărească pianină de lapte:
– Do-re-mi-fa
Şi încă sol-fa-mi-re-do.
Se întâmpla, pe când eram mai tânăr, să ies
Îmbrăcat într-un palton cauciucat, încleiat,
Luând-o pe răsfirata răs-labă a bulevardelor, unde
Picioruşele-chibrituri ale ţigăncuşei se zbat sub poale lungi,
Unde ursul arestat se plimbă –
Al naturii însăşi menşevic etern.
Şi-amirosea intens a laurovişin...
Încotro? Nu există nici tu lauri, nici tu vişini...
Eu voi ridica greutatea din sticlă
A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.
Să vezi deja cât de aspru e timpul,
Dar totuşi îmi place să-l înhaţ de coadă,
Pentru că nu-i de vină el de propria goană
Dar, parcă, uşor-uşor e-atins de şarlatanie...
Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!
Să nu scânceşti –
au de aia intelectualii din popor
Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?
Noi vom muri ca infanteriştii,
Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună.
Avem funigelul unui vechi pled scoţian.
Când voi muri, cu el mă vei acoperi precum c-un drapel militar.
Să bem, prietene, pentru amarul nostru de orz,
Să bem până la ultimul strop...
Din înghesuiala cinematografului în lucru,
Ucise ca după cloroform,
Ies gloatele – ce sunt ele de venoase,
Şi cât de mult le-ar trebui suflu de oxigen...
E timpul să ştiţi, şi eu sunt contemporan,
Sunt omul epocii Moscvogâtului, –
Priviţi, cum ţeapăn stă ăst sacou pe mine,
Cum ştiu să merg şi cum să stau la vorbă!
Încercaţi de veac pe mine a mă despărţi, –
Mă jur că vă veţi frânge gâtul!
Eu vorbesc cu epoca, dar parcă ea
Ar avea suflet de buştean şi oare
Ruşinos se acomodă,
Ca un mic animal pricăjit în templu tibetan:
Se scarpină şi apoi se duce-n vana de zinc.
– Mai imită-l pentru noi, Mary Ivanna.
Fie asta şi insultător – dar înţelegeţi:
Există o rătăcire-a muncii chiar la noi în sânge.
Deja se zoreşte. Grădinile vuiesc a verde telegraf,
La Rembrandt vine în ospeţie Rafael.
El cu Mozart la Moscova sunt ca de nedespărţit –
De ochi căprui, de uşoară turmentare vrăbiiască.
Şi parcă poşta pneumatică
Din piftia meduzei din marea neagră
Din apartament în apartament transmite
Curenţi de aer ca pe conveiere,
Precum, în mai, studenţii-iconoclaşti.
(Mai–4 iunie 1931)

FRAGMENTE DIN VERSURILE NIMICITE
1
În an treizeci şi unu de la naştere de veac
Eu m-am întors, ba nu – citeşte: cu forţa
Am fost întors în Moscova budistă.
Dar până atunci totuşi am reuşit să văd
Biblicul acoperământ al bogatului Ararat
Şi două sute de zile petrecui în ţara sâmbetei,
Care Armenia se cheamă din vechime.
De vrei să bei, acolo există apă
Din izvorul kurzilor, Arzni,
Gustoasă e şi rece, plată şi uscată
Cum ar fi apa cea mai de adevăr aproape.
2
Dar eu deja iubesc legile moscovite,
Deja nu-mi este dor de apa cea, Arzni.
În Moscova mălinii doar şi telefonul.
Prin execuţii ziua, oricare,-i renumită.
3
De vrei să trăieşti, priveşti cu ascuns surâs
Spre laptele cu o budistă înalbăstrire,
Petreci cu ochii vreo tobă otomană,
Pe când el îndărăt pe roşie cale
Goneşte în galop la simplă-nmormântare,
Sau întâlneşti vagon încărcat cu perne
Şi spui: „gâşte-lebede, înapoi, acasă!”
Nu alege, ţăcăneşte, kodak drag,
Cât ochiul e cristalul pasărilor-stolnici
Şi nu o sticlişoară oarecare! Mai mult clarobscur –
Încă, încă! Retina e flămândă!
4
Eu nu mai sunt copil. Morminte, tu,
Nu încerca să-nveţi pe cocoşat – să taci!
Eu pentru toţi vorbesc cu-atare forţă,
Ca cerul gurii chiar cer să devină,
Ca buzele să-mi crape ca argila roză.
(6 iunie 1931)

* * *

Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare*,
Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,
Iar când ne-ncumetăm la un sfert de întrebare,
Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.
Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,
Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,
Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin
Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare.
Iar în juru-i adunătură de mahări-gât-subţire,
El cu servituţi de juma-oameni se joacă dezinvolt.
Unul fluieră, altul miaună, celălalt scânceşte,
Doar dânsu-i ascultat, încruntat, tătuc ştie-tot.
Ca pe-o potcoavă, ucaz după ucaz dăruieşte –
Cui în fund, cui în frunte, cui în ochi, din plin,
Orice execuţie – pentru el e trai-mălină-pe-tort
Şi lat este pieptul lui de osetin.
(Noiembrie 1933)

* Traducere după varianta-autograf recuperată din arhivele NKVD-ului (în 1989), transcrisă de Osip Mandelştam în timpul anchetării sale.

 

* * *

Unde e geamătul în lanţuri, răstignit?
Unde-i Prometeu – atribut şi suport stâncii?
Dar vulturul – unde-i rutul cu ochiul gălbenit
Al ghearelor sale, zburând din coarda fricii?
Nu are-a se întâmpla: tragedia e de neîntors,
Dar aceste buze pornite la năvale dure –
Dar aceste buze introduc direct în sens şi rost
Pe Eschil-hamalul, pe Sofocle-tăietor de pădure.
El e ecou şi salut, e obrăzar, ba nu – brăzdar.
Aerian amfiteatru de piatră în vremi crescătoare
Se ridică-n picioare, toţi pe toţi vrând să-i vadă sumar –
Pe nou-născuţi, pe proscrişi, pe săracul ce moare.
(19 ianuarie–4 februarie 1937)

VERSURI DESPRE SOLDATUL NECUNOSCUT
Această respiraţie fie-ne martor,
Inima-i cu bătaie lungă, în serie,
Şi în blindaje, activ-otrăvitor,
Ocean fără ocean – materie...
Ce delatoare sunt aceste stele!
Vor toate să ştie – pentru ce au ochean?
În condamnarea judelui şi a martorului ele –
Sunt materie în ocean fără ocean?
Ţine minte ploaia, neprietenos semănător, –
Necunoscuta mană râvnită de noi, –
Cum cruci păduroase marcau răspânditor
Oceanul sau formaţia de război.
Oamenii reci, pricăjiţi – fiinţe crunte
Vor ucide, vor trage frig, foame, păcat,
Şi în renumitul mormânt, oriunde,
Vor îngropa necunoscutul soldat.
Învaţă-mă tu, firavă rândunea,
Ce te-ai dezvăţat să mai zbori,
Acest mormânt aerian cum l-aş acapara
Fără-a avea timonă, aripi sau flori.
Şi pentru Lermontov Mihail* cuvântul
Mi-l voi spune-n severă dare de seamă,
Cum pe cocoşat îl îndreaptă mormântul
Şi cum ademeneşte aeriana groapă.
Cu mişcătoare bobiţe din ruginie vie
Aceste lumi ne tot ameninţă
Şi atârnă ca nişte oraşe furate,
Cu bâlbâieli de aur, calomnie,
Cu ale gerului toxic fructe moarte –
Întinsele corturi de constelaţii,
Grăsimile-astralelor zodii ciudate...
Prin eterul decimal înmulţit, marcat,
Lumina vitezelor măcinate din raza aurie
Începe şirul de cifre, limpezit, decantat,
De-o boală luminoasă şi de zeroul-molie.
Şi după câmpia câmpiilor alt câmp apare,
Zburând a triunghi de cocoare-n amiază
Vestea fâlfâie-n prăfoasă lumină-nnoitoare
Şi de la bătălia din ajun se luminează.
Zboară-ntreg prăfos-luminos a primenire:
– Eu nu-s Leipzig, nici Waterloo nu sunt,
Nu sunt Bătălia Popoarelor-Omenire,
De la mine va fi luminos pe pământ.
Măcelul arabic, groaznică tocătură,
Lumina vitezelor în care raza s-ar măcina,
Şi cu pingelele strâmbe pe curmătură
Raza stă îndelung pe retina mea.
Milioane de ucişi pe nimicul din lume
Bătătorit-au potecă în pustiu, prin nămeţi, –
Noapte bună! Lor – toate cele bune
Din partea pământenelor cetăţi.
Incoruptibilul cer al tranşeelor –
Cerul marilor morţi angro, –
După tine, dinspre tine, duh integrator,
În beznă dau din buze – contra sau pro? –
După gropi, deluşoare, ridicături,
Peste care el amurgea-ncet, pe nevăzute:
Bolnav, posomorât, în zbârcituri
Umilitul geniu al mormintelor răvăşite.
Ce superb moare infanteria, te-ai gândit,
Şi admirabil cântă corul nopţii de eben
Peste al lui Şveik surâs cam turtit,
Peste păsăreasca suliţă-a lui Quijote,
Peste cavalerescul păsărilor pinten.
În prietenie cu omul e calicul –
Pentru ambii se găseşte de muncă,
Şi cu cârjele de lemn bocănesc
Pe la porţile acestui secol
Necăjite familii, pe ducă, –
Hei, tovărăşie, glob pământesc!
De asta craniul trebuie să se dezvolte
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Pentru ca în fantele lui de orbite
Să poată intra armate? Idee tâmpă...
Craniul se dezvoltă de la viaţă
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Cu puritatea suturilor întărâtându-se pe faţă,
Celui ce-nalţă boltă i se limpezeşte-al ideii fir,
Spumegă-a gândire, singur pe sine se visează, –
Cupa – cupelor, patria – patriei, credinţa,
Cu stelară cicatrice e cusută scufiţa,
Tichiuţa fericirii – a tatălui lui Shakespeare...
Văz clar de stejar, văz acut de bob mut
Abia rumene intră-puşcă în casă,
De parcă de leşin sunt cuprinse durut
Ambele ceruri cu flacăra lor fumegoasă.
Înainte nu-i prăbuşirea, ci sondarea,
Doar surplusul ne este întru unire,
Iar a lupta pentru aerul vieţuirii, a suporta –
Această glorie altora nu li-i de pilduire.
Şi conştiinţa ta asigurând-o cu marfa
Semileşinului existenţial,
Fără-a alege, beau pentru a-mi găti ciorba,
Capul mi-l mănânc la foc demenţial?
Oare a fascinaţiei, în spaţiul pustiu,
De aia pregătită-i tara voluminoasă,
Pentru ca albele stele să apară-turmă
Deja uşor roşii, gonind spre casă?
Auzi tu, mamă vitregă, a şatrei stelare,
Noapte ce va fi acum şi pe urmă?
Aortele se umplu cu sânge; ca-n teatru,
Printre rânduri şoapte se aud:
– Eu sunt născut în nouăzeci şi patru,
Eu sunt în nouăzeci şi doi, an rotund... –
Şi strângând în pumn anul spălăcit
Şoptesc cu livide buze în tremurare:
– Eu sunt născut în noaptea de doi spre trei
Ianuarie în nouăzeci şi unu – pripor
De an precar – şi veacuri aiuritoare
Mă înconjoară cu focul lor.
(1–15 martie 1937)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU

Jannis Varveris - Să-i vizităm pe poeţi în viaţă

"Să-i vizităm pe poeţi în viaţă
când se întâmplă să stăm în acelaşi oraş
să-i vedem când şi când
deoarece cum trăim liniştiţi
convinşi că trăiesc şi ei-chiar uitaţi-
soseşte brusc vestea lor.

Poeţii buni ne pleacă-ntr-o zi
nu că mor
de infarct sau de cancer
că le-ncolţesc în colţul genelor
flori năpraznice.

Deschid scrisuri vechi la început
merg pe urmă la oculist
întreabă pe grădinari, pe botanişti
ştiinţa ridică mâinile sus
cuvinte speriate şi imprecise
trecători şi vecini îşi fac cruce.

Aşa încet se restrîng poeţii
se retrag în casa lor
ascultând discuri vechi
scriind puţin tot mai puţin
lucruri mici.

Între timp la strâmtoare
florile rele prind să se uşte
şi să cadă
şi poeţii nu mai ies
nici până la chioşcul de alături pentru ţigări.
Se povârnesc numai lângă vatră
cerând răspuns de la foc
care întotdeauna aruncă la sfârşit o flacără
şi aceasta se încârligă
întâi pe frunzele uscate
apoi pe uscatele ramuri
în tot corpul
şi atunci casa străluceşte
luceşte locul
doar pentru o clipă
Şi incineraţi."


Traducere de Aurel Rău

Vasilisk GNEDOV - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Vasilisk GNEDOV (1890-1978)
Vasilisk (Vasili) Gnedov se trage de pe meleagurile Donului.
Absolvi o şcoală tehnică din Rostov, după care, în 1912,
vine la Petersburg în ideea de „a modifica literatura”. Îl
diviniza pe Igor Severeanin, însă egofuturismul său l-a apropiat de Ivan
Ignatev (1892–1914), care i-a scris o prefaţă la „ciudatul” său poemciclu
„Moartea artei”, în care menţiona: „Cu Nimic, Vasilisk Gnedov
vorbeşte un întreg Ce...” În 1913 îi apare volumul de versuri „Dulciuri
pentru sentimente”. Doi ani se află în tranşeele primului război mondial.
După revoluţie, editează volumul „Vremenik–4” cu versurile lui V.
Hlebnikov, colaborează la „Gazeta futuriştilor”, publicată de V.
Maiakovski, D. Burliuk şi V. Kamenski. În 1921 pleacă din Moscova,
angajându-se în calitatea de inginer la o întreprindere industrială. În
1936 este arestat, după care se află în GULAG circa 20 de ani. După
eliberare (mijlocul anilor ’50), îşi reia activitatea literară, ţinând şi un
jurnal în versuri.

* * *

Linia de tunet-detunet a spaţiului
Pe spinări de elani bocanci
Iscălitu-s-a cu un fulger în cer
Voievodul Vasilisk-trup-siniliu.

Shakespeare şi Byron domneau împreună
Peste 80 de mii de cuvinte –
Genialul Poet al Viitorului
Vasilisk Gnedov în fiece minut
Stăpâneşte 80000000001 de cuvinte pătrate.
(1913)

* * *

Lacrimvit varurdii nrunyga demo –
Cailaruşi zâmbete subsuorite,

Da tsaceţi odata necuraţenii rugtî –
Cu ochii copsii poalele creierului,
Cu animalele ulinşkat beţi gaga
Prin soare plescăie piciorul meu.

* * *

Coboară de pe povârniş cârja jumătăţii
Tâmplare galbenul săriturilor învârtej,
De coadă se-afundă jocului cimitirul
Dulăii cărunteţii se zbat tâmplele

Hormonai la ardezie cleştele mâncând
Şi munţi mâinile ridicare văzând.

Aripioara părinte durerea pietricelelor –
Pâratura curcubeului ochii,
Scotesisi a degetului oţelit
Pe mare va sări în mâneci
Poamele străjii nu doare
Călăresc pe dâmbocuri aspre.

CUC
Cuc!
Eu.
Dar spurcaciul, mica dropie unde e?
Cuiburile de prepeliţă sau umflat,
Puii au gură-ngălbenit pădurea...
Cuc!
Eu.
Spurcacii îndropiseră amarăhnirea –
Pădurea-mpalida albtrunchiul...
Cucuia cucul:
Cuc!
Din lemn de mesteacăn – suc –
Cuc cu el – Guc!
Dar unde-i dropia-spurcaciul?

POEMUL ÎNCEPUTULUI
(alb)
Întunericul naşte stele,
Stelele linişte nasc.
Luna se naşte în basme,
Basmele – tandreţea iubirii.
......
Am rupt firul şi reparăm năvodul...
Lega-vom firul, precum
Vântul alb leagă pletele noastre!
(1913)

* * *

Cam câte alice pentru nas de căciulă s-ar cădea
Mănâncă moarte şi inima încearc-o gust-o

Iată şi muntele iată şi grindul teşit
Odată cu saliva prin gură se strecură bocancul scofâlcit

Şvah! Şvah! se loviră norii de cerul pleoştit

* * *

Fără a cunoaşte ostenire
Ci doar de oţel având ştire
Ţepele ciupercilor ne crescură între dinţi
Rugineau etajate punţi
Muntele pisicile la picioare
Şi dumbravă-n mare încrengare
Încăpăţânat în câmpie
La fluierătura noastră
A ceţurilor drahmă
Barca zdrăngăni
Păsăruica pică

* * *

Privirea ta strălucea ca o bicicletă adevărată.

MOARTEA ARTEI
Cincisprezece (15) poeme

Poemul 1. STONGA
Polineşte – Cenuşărie Sufletu’.

Poemul 2. Căpros
Bulcighi Căproasă – Liliaca. Scrâmy. Soarelui.

Poemul 3. Fluierga
Rupturită – Simplizicere... Nhi – Păstorsunet,

Poemul 4. Dulăul Munţi
Înnegrului – Fluiertrai. Răsiertaţii.

Poemul 5. Fărăvest(e)
Înţelege-voi – înţelege-voi – luaţi Sufletul.

Poemul 6. ROBMÂŢ
Som! – a – vi – ca. Somca! – a – vil – do.

Poemul 7. Smoalgă
Creţeni – Expirată Morală.

Poemul 8. GROHLIT
Argintat Fir – Cobiliţând. Sprâncene.

Poemul 9. Bubar Durerea
Buba. Bubu. Buba.

Poemul 10. IATĂ
Lângăfărămargini.


Poemul 11. CÂNTEC
U –

Poemul 12. SE MÂINEŞTE
Frăţiorul MEu are 8 ani. – Petruşa.

Poemul 13
Batjoc.

Poemul 14
Iu

Poemul sfârşitului (15)
(1913)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU

Boris PASTERNAK - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Boris PASTERNAK (1890 – 1960)
S-a născut la Moscova în familia pictorului Leonid Pasternak
şi a pianistei Rozalia Kaufman. În casa lor veneau frecvent
scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V.
Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-
1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază
filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru
aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând
cursurile celebrului filosof G. Cohen. După absolvirea universităţii se
dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre
simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza
simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în
nori” (1913) şi „Peste bariere” (1917). Personalizarea sa „canonică”
este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar
reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două
revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare
discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B.
Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa
remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N.
Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai
apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din
prima perioadă de creaţie, fireşte).
În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune
novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul
eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula
crezul (de etapă) astfel: „Deci permiteţi-i impresionismului în miezul
metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea
vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta
e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.
În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei),
adică şi avangardismul, orientându-se în albia unui neo-clasicism de o
distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu
originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi,
romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţămoarte,
întemeierea existenţei umane pe/în cultură şi istorie, rolul artei
şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea,
războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice,
apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză,
franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă
Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie
denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus
din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol şi un
dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul.
(Printre altele, în „Declaraţia TASS” din 2.11.1958 – ca în timp de
război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să
părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi
poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago,
organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din
Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului
capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma
şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul
scriitorului.
Deci, marele poet Boris Pasternak, ca şi colega sa Anna
Ahmatova, păreau a fi jertfele „din afara” GULAG-ului, însă care erau
supuse la suferinţe şi umilinţe pe potriva celor din temniţele
comunismului.
Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera
lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.

* * *

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!
De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.
Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,
Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere
Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase
Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.
Unde, precum pere, fructe carbonizate,
Din copaci puzderia de grauri, risipitor,
Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate
Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.
Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,
De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,
Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc
În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.
(1912)

* * *

Cum scrum de bronz, grătar, sobă ar scânteia,
Grădina somnolentă risipeşte bondari.
Cu mine, dimpreună cu lumânarea mea
Lumi înflorite atârnă sub bolţile mari.
Şi ca într-o credinţă nemaiauzită,
Eu trec în astă noapte atât de senină,
În care plopul cu frunza gri-prăfuită
A perdeluit subţire-a lunii mejdină.
Unde heleşteu-i taină înfăţişată,
Unde mărul, în şoaptă, prinde-a fremăta,
Unde livada e pe piloni înălţată
Zidire, şi ţine cerul înaintea sa.
(1912)

VISUL
Visai toamna prin a sticlei semilumină,
Amicii şi tu în bufonă ceată hilară,
Şi, ca din cer, vultur ce izbuti să obţină
Sânge – inima mea în palmă-ţi coboară.
Însă timpul trecea, îmbătrânea, se curma,
Şi, făcând rama mătăsoasă, argintie,
Din grădină zorile ferestrele asuda –
Cu lacrimi de sânge plângea septembrie.
Dar timpul trecea, bătrân. Fărâmicioasă,
Ca gheaţa, trosnea, umed, pe jeţuri mătasea.
Şi brusc te-ai încurcat, şi-ai amuţit sfioasă,
Şi ca un zvon de clopot visul se potolea.
Mă trezii. Ca toamna, sumbră, în odaie
Intrau zorii, vântu-n depărtare ducea,
Ca după carul plin fulguirea de paie –
Pâlc de mesteceni ce gonea pe cer, delira.
(1913, 1928)

* * *

Eu creşteam. Precum pe Ganimede,
Intemperii şi vise mă purtau.
Ca năpastele-mi creşteau, aş crede,
Aripi ce de pământ mă despărţeau.
Creşteam. Şi, urzit spre înserare,
Văl misterios mă învăluia.
Îndrumat de vinul din pahare,
De jocul tristei sticle ce lucea,
Creşteam, dar jaru-n omoplaţi deja
Îngheţa a şoimului mângâiere.
Departe-i timpul când, iubirea mea,
Peste mine ai plutit în sfere.
Dar parcă nu ni-i dat acelaşi cer?
Chiar acesta-i farmecu-nălţimii –
Lebădă ce s-a bocit pe sine
Cu vulturul alăturea te ştii.

* * *

Azi toţi pardesiuri vor îmbrăca,
Atinge-or lăstari de-autumnal picurat,
Însă nimeni din ei nu va afla
Că de vreme rea iar beţiei m-am dat.
Se vor arginta frunze de zmeură,
Spre cer răsucindu-şi, umed, reversul.
Ca tine, astru-i tristă făptură, –
Nordic, ca tine îşi are eresul.
Azi toţi pardesiuri vor îmbrăca,
Dar şi noi fără pierderi vom vieţui.
Iar băutura sumbră ca ceaţa
Nimic nu ne-o poate deja-nlocui.

VIS URÂT
Ascultă viforul, strecurându-se prin gingii,
Ascultă golaşa fugă a diavoleştii zăpezi.
Nu are de ce se zdrobi, şi troienirile
Ca o înlănţuire de fontă alunecă iute
Aşternute pământului,
Peste ţarini, arii şi haturi, ca trenul,
Prin văzduh, prin zăpezi, în chemările vântului.
Printre pini, prin spărturile-n garduri fără de cuie,
Prin scânduri, prin gingiile cocioabelor fără nas.
Peste câmpuri, prin văzduh, peste sau printre îngrădiri,
Văzute în vis de postitorul ceresc.
Dânsul observă: căzut-au dinţii din maxilare.
Şi molfăie castelele, conacele, moşiile peltice,
Totul e dezbătut, nimic nu e-ntreg,
Şi postitorului greaţă i se face de la
Bocănitul oaselor lovite-nde ele.
De la dinţii piloţilor, de la tridente marinăreşti.
De la roşiile ştirbituri ale crenelărilor carpatine.
El vrea să se mişte, să se urnească din loc,
Nu poate să se trezească,
Nu poate, prins în visul ferecat cu zăvoare.
Şi încă mai vede cum pe ogoare de pe malul Stohodului**
Pământul e făcut una cu pământul.
Nu crede ca înălţimea să caşte cândva
În deplina ei beznă, şi pe cer să plutească,
Precum un clopot pe îndepărtata grindă,
Lingoul de argint al depresiunii înghiţitoare,
Limba şi verbul ei – cerescul crai nou.
Nu, gângăvitul, fonfăitul şi răguşitul,
Odată cu sângele înghiţit e de cartilaginoasele ruine.
Bagă mâna în învârtejitul pietriş al viforniţei, –
În palmă se va risipi prin crăpătură,
Ca un ciot cărnos, muşchi fără scop
Pe venă, sfâşiată fatal de o ploaie de gloanţe.
Simţi arsură, ca un dovleac endemic.
Din straturile grădinii el sări peste gard.
E în hârtop. Bătălia l-a rupt,
L-a şfichiuit bătălia, ca pe o sferă
De pe pantă se rostogoli în râpă
Printre pini, prin spărturile din gardul fără de cuie,
Prin scânduri, prin gingiile cocioabelor fără nas.
Ascultă vuietul necuprinderilor neumblate,
Ascultă turbata lor alergare.
Bubuitor – despicătoarea artilerie
Ca nişte talere se gudură la chemările vântului.
Cui să se ataşeze, în măsurători de verste,
Cuvintele poleiului, întunericului şi afeturilor?
Şi povestea alunecă, şi peticele nevrozelor,
Perindându-se ca tifonul în gălbenuşul xeroformului,
Gonesc dinspre tren spre ţarini. În noapte
Gonesc ca platformele, prin zăpadă, spre semafoare.
Dorm frânele trenurilor sanitare.
Şi visează, visează cerescul postitor...
(1914/1928)

 ** Stohod – râu în Ucraina, regiunea Volân.

VIFORNIŢA

1

În mahala, unde n-a călcat alt picior,
Decât de viforniţă şi vrăjitoare,
În drăcească periferie, la obor,
Unde, ca ucişii, dorm troiene hilare, –
Opreşte-te-n locul pe unde n-a călcat
Vreun alt picior, decât de vrăjitoare
Şi viforniţă ce-a călcat cât cat înalt
Şfichiuiesc frânturi de ham în aiurare.
E întuneric, dar asta-i suburbie
În urbe-n Zamoskvorecie* sau, în fine,
Chiar Zamostie** (pierdut în noapte pustie,
Oaspele se izbi-ndărăt de la mine).
Ia seama, în oboru-n care nici picior
Nu călcă, nu-s decât asasini la pândă,
Vestitor ţi-i frunza de plop, nevorbitor
Sol fără buze – stafie de-albă pânză!
Ai rătăcit, bătând în porţi încuiate,
Luat de vârtej de pe creasta podului...
– Nu-i oraşul râvnit, nici miezul de noapte
Ştiut. Te-ai rătăcit, tu, santinela lui.
Dar nu-n zadar, vestitorule, mi-ai şoptit.
În obor – nimeni din bipedele toate...
Şi eu sunt oarecine... şi eu rătăcit:
– Nu-s aceleaşi urbea şi miezul de noapte...

* Zamoskvorecie (se traduce ca: Dincolo de râul Moscova) – raion din capitala rusă.
** Zamostie (Dincolo de pod) – numele mai multor oraşe din Rusia.

2

Pe uşi – cruciuliţe-semn ca-n noaptea Sfântului
Bartolomeu. Al viforniţei-complotiste
Ordin: Astupă fereastra, colo cu barda
Copilăria încearcă bradul de Crăciun.
E în toi complotul străzilor desfrunzite.
Ei au jurat s-o termine cu omenirea.
Oraşule, adunarea! În afara ta!
Viscol fumegând ca facla peste murdării.
Fulgii nechemaţi se prăvălesc peste braţe.
Mi-e frică-n pusta fără oameni a ninsorii.
Fulgii bântuie ca minuscule lanterne.
Sunteţi deconspiraţi, voi ramuri şi trecători!
Gaura pelinului, şi-n muzica-vifor
Se năzare: „Colegny*, ţi-am aflat adresa!”
Securi, strigăte: „Deconspiraţi, întemniţaţi
Ai confortului!” – şi, pe uşi, – linii cruciş.
Bivuac aţi ajuns, ridicaţi în picioare
Drojdia genezei, viforului – inşi nătângi.
Strănepoţii ajunge-vor la protopărinţi.
Noaptea lui Bartolomeu. În afara urbei!
(1914/1928)

* Colegny, Gaspard de Chatiion (1519-1572) – amiral francez. Conducător al hughenoţilor.
Asasinat în Noaptea Sfântului Bartolomeu.

* * *

Nu ca oamenii, în fiece săptămână,
Nu totdeauna, ci de două ori, se pare,
În suta de ani imploram: gura-ţi să spună –
Răspicat, repetat, – cuvinte creatoare.
Ţie însăţi insuportabil ţi-i melanjul
De indiscreţie şi sclavie-a omului.
Şi cum ai vrea să fiu vesel, de toate sătul,
Cu ce-ai mânca tu sarea grea a pământului?
(1915)

IMPROVIZAŢIE
Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape
În croncănire, plesnet de aripă care bate,
Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;
Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.
Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară
Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc
Păreau mai curând să omoare, decât să moară,
Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.
Şi era heleşteul. Şi-ntuneric era. Pluteau
Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.
Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,
Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.
Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,
Femele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge
Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.
(1915)

UN RĂSĂRIT ŞI MAI SUFOCANT
Dimineaţa-ntreagă gurlui porumbelul
La geamul dumitale.
Pe scocuri, pe burlane,
Ca mâneci de cămăşi ude,
Crengile îşi dădeau duhul.
Bureza. Şi cu uşorul
Norii treceau peste
Piaţa prăfuită
Şi mă tem că pe tarabe
Ei îmi legănau
Tristeţea.
Îi imploram să înceteze,
Şi părea că şi-ncetară.
Răsăritul era gri
Ca o ceartă în tufiş,
Ca graiul arestanţilor.
Eu imploram să vină ceasul
Când după geamul dumitale
Precum un gheţar montan
Spălătorul îşi dezlănţuie
Aversa-i peste lighean
Şi se aude lunecos
Cântul bucăţelei de săpun.
Jarul pe obraz şi frunte odihnită
Abureşte precum gheaţa pe sticla fierbinte
Şi pe-al oglinzii ochi buimac
Însă înălţimea de dincolo de vorbe
Sub drapelul norilor plutitori
Rugăminţile nu-mi auzea
În liniştea ca promoroaca deasă,
Leoarcă precum o manta,
Ca prăfuitul ecou de treieriş,
Ca o sonoră ceartă în tufiş
Eu îi rugam –
Nu mă chinuiţi!
Nu pot să dorm.
Dar – bureza. Şi, înşiraţi,
Norii treceau dezordonat
Peste piaţa prăfuită
Şi, ca recruţii, dincolo de sat,
Rătăceau nu un ceas, nu un veac,
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Ca prizonierii austrieci,
Ca o răguşeală în surdină,
Ca un horcăit:
„Soră,
Mi-e sete”
Am murmurat.
(1917, vara)

SFÂRŞITUL
Aievea-s toate? E timp de-a chefui?
Mai bine să dormi etern, să dormi, să dormi
Şi nicicum să visezi.
Din nou – strada. Din nou – pologul de tul,
Din nou, în noapte, – stepă, geamăt, freamăt
Acuma şi mereu.
În august, frunzişul astmatic pân-la ultim atom
Visează tihnă, întuneric. Dar câinii în goană
Trezesc, brusc, grădina.
Aşteaptă – s-or mai potoli. Dar deodată– din umbră
Apare-un uriaş, altul. Paşi. „Aici e şurubul”,
Şuierat, somat: Tio!
Pentru că el parcă ar fi udat, ar fi risipit
Şleaul cu pasul nostru! El chiar şi palisada o
Istovi cu tine.
Toamnă. Galeşe-s mărgeluşele vânăt-palide,
Ah, putregaiule, de moartea şi mie, ca ţie,
De viaţă silă mi-i!
O, noaptea tămâiază inoportun cu manevre
De locomotive; pe ploaie frunze se rup înspre
Stepă, ca altele.
Ferestrele-mi fac scene. Însă nu are vreun rost!
Uşa se rupe din balamale, ei sărutându-i
A coatelor gheaţă.
Să-mi faci cunoştinţă cu cineva dintre cei crescuţi,
Precum dânşii, în treierişul sudicelor holde,
Paragini, secară.
Însă cu strepezire, cu-nţepenire, cu noduri
În gât şi cu tânga atâtor cuvinte oboseşti
De-a mai prieteni!
(1917)

TEMĂ
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Stânca – şi Puşkin. Cel care şi-acum încă,
Ochii închizând, stă sus şi vede-un sfinx
Nu sălbăticia noastră: nu deducţiile grecului
Ajuns la-ncurcătură, nu taina, ghicitoarea,
Ci străbunul: un hamit cu buze plate,
Ca variola cu care ciupi nisipul, mutilându-l,
Săpând cu greu vărsat pustiul.
Şi nimic mai mult. Stânca şi furtuna.
În satanismul berii ce curge gârlă
De pe mustăţile prăpăstiilor, steiurilor,
Limbilor de nisip, nămolului, marinelor mile,
Intrândurilor în mare. Şi vuiet şi-nflăcărare
Pompate de lună din înspumat abis
Ca dintr-un vechi cuibar. Zgomot
Şi sfară şi humă ca un sărut setos.
Se vede clar, ca ziua. Îi luminează spuma.
Din acest loc nu-ţi poţi lua ochii.
Bătăi de valuri pentru sfinx nu cruţă lumânări,
Pe cele arse schimbându-le îndată.
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Pe buzele sfinxului – gustul de sare
Al înceţoşării. În jur, nisipul otova-i lipit
Cu crudele săruturi de meduze.
El nu cunoaşte sirenele să fie solzoase
Şi poate oare-a crede-n coadă de peşte
Cel care, fie doar şi-o singură dată,
Din gropiţele genunchilor lor băuse
Licărul de stele ce se bătea, ca de gheaţă?
Stânca şi furtuna – tăinuit de toţi acei
Modeşti din fire – cel mai straniu, cel mai cuminte
Ce încă din epoca lui Psammetic** prinse a juca –
Zâmbet de copil în colţul buzelor pustiei...
(1916-1922)

 ** Psammetic – nume a trei faraoni din dinastia 26 (sec. VII-VI î. Hr.).

PRIMĂVARA
(cinci poeme)

1

Primăvară, eu sunt din strada-n care plopu-i uimit,
Unde zări se sperie şi case se tem c-or cădea
Şi aeru-i siniliu, ca bocceaua-n care-a ticsit
Rufele cel ieşit din spital cu gând de-a se-ntrema.
Unde seara-i vid de sens, ca-ntrerupta povestire,
Lăsată de stele fără urmare, obsesie,
Spre-a o mie de ochi gălăgioşi nedumerire,
Ochi ca hăul fără fund şi lipsiţi de expresie.
(1918)

5

Ciripeau păsările şi erau sincere.
Lucea soarele-n lăcuirea caretelor.
De pe tocila grea scântei nu se risipeau;
De se risipeau – piereau în focul razelor.
În geamuri deschise pe lucrul lor manual
Norii, ca porumbeii, prind a se aşeza.
Observau: de la apă gardurile-au slăbit –
De-a binelea, pe când crucile – abia-abia.
Ciripeau păsările. Din şcoală în stradă,
Pe borne treceau, năboind ca valul sadea,
Cânt neamuţit, răpăit de mosorele,
Se perindau gâţe şi suveica ţăcănea.

Scântei nu săreau, iar de săreau – se şi stingeau.
Zi risipitoare; mai proaspăt ca-nainte
Peste sat nori goneau, tocilarul – fericit
Că-n lume femeile au snopi de cuţite.

VERSURI ALBE
Şi-ntr-o clipă prin creier trecură gândurile toate,
Unice şi necesare. Trecură spre a pieri...
Aleksandr Blok
El se ridică. În bucătărie bătu de ora unu. Ştia, –
Acuma e sfârşitul a toate. Se ridică, ieşi.
Norii se perindau. Printre rânduri şi oarecum în treacăt
Pe lespezile trotuarului ciocănea bastonul
Şi pe undeva hodorogea o droşcă. – Un an în urmă
Balzac fusese înţeles de cărunteţe.
Norii treceau. Ciocănea bastonul. Curgea.
Dânsul putea să spună: „Eu ştiu, prieten de demult,
Cum a fost să ajungi la aşa ceva. Ştiu
Cu ce cheie ai deschis această uşă,
Cum ai sfărâmat-o pe cealaltă şi cum
Prin astălaltă priveai, trăgeai cu ochiul
Şi scrutai atent, tot ceea ce vedeai”.
De sub palma jilavilor nori,
De sub umbre, de sub faţade ude,
Hoinărind, spre felinare se rupea
Caldarâmul cucerit de luna mart.
„Şi chiar cu a cui dresă în mâini
Tu ai spălat treptele scărilor – şi asta o ştiu”.
– Luceau paftalele paznicilor ce dormeau
Şi vântul gonea vrejuri şi frunze-n spulber
Pe şinele bazarului.
„O sută din neamul Hanski*,
Tuşind, rebegind spre dimineaţă,
Şi pieptănându-şi pletele, le cam smulgeau.
O sută dintre Hanski în mari oglinzi
Erau prinşi de tremurici. O sută dintre Hanski
Îşi beau cafeaua. Şi trebui Lui Dumnezeu a i se demonstra
Că Hanska e una, precum gândise el...” –
În capătul opus, unde droştele hodorogeau,
Prinse a cânta cocoşul. – „Că una-i Hanska,
Precum vorbele şi semnătura Hanskăi în scrisori,
Ca visul, ca şi moartea”. – Lumină e. În capătul opus,
Unde droştele hodorogeau, se şi trezeau deja.
Ce târziu se deschid cafenelele,
Şi proaspătă-i tipăritura umedului ziar!
Nimic nu e mărunt, e gras orice
Caracter de litere,
Precum grăsimea galoşilor şi şinelor scăldate-n soare.
Ce festiv e duhul celui ce fără somn
Petrecu această noapte! Ce albăstriu pâlpâie
Fitilu-n creier! Ce mângâioasă-i flăcăruia,
Ce inconsecvent ironică îmi pare!
El şi-i aminti pe toţi. – Vizavi, lângă lăptărie,
Bălegarul arăta ruginiu. Ciripea un vrăbioi
Ce prinse-a căuta anume ramul pe care
Acest ciripit se sfâşia în bucăţele,
Nefiind în apele sale de-atâta fericire. De altfel,
Aproape-ndată el a dedus că-anume acel ram
E deasupra geamului, din simplul motiv
Că-n faţa ferestrei nu mai erau şi alţi
Copaci, sau cine ştie ce altă dovadă avea. –
Pe toţi şi-i aminti – că ar fi în dreapta
Livada, pricepu după-nclinarea umbrei
Căzută pe trotuar. Ea strălucea
Precum suportul unui pahar de ceai.
Dintr-o dată, incoerent, inconsecvent în gânduri,
El, care n-a închis un ochi întreaga noapte,
O clipă se gândi aşa ceva, încât
E greu să şi redai. În creierul arzând
Intraseră cuvintele: iubire, nefericire, fericire,
Destin, eveniment, aventură, ursită,
Întâmplare, farsă, falsitate. – Precum intrară,
Aşa au şi ieşit. Dar la ieşire
Nimeni nu le mai recunoscuse,
Precum pe fetele ce fost-au tunse pân-la piele
Din cauza tifosului. El îşi spuse
Că-aceste cuvinte nimeni nu le-nţelege,
Că ăsta n-ar fi numele unui tablou,
N-ar fi scena – ci un fel de materiale-anume.
Că în ele e vuiet şi corpuri în măcinare
Şi-amurgul tuturor buchetelor vopselăriei.
Că mumia-i reprezintă cu sânge,
Dar se poate ornamenta sangvin promoroaca
Şi că în suflet, în mare adâncime
Ar sta un desenator atât de pătimaş
Care uneori chiar conturează lune de miel**
Cu bucăţica de nenorocire, coşcovită între degete,
Cu bucăţica de sănătate – turbat coşmar,
Cu bucăţica de aiurare – luminoasă beatitudine.
În chipiu-i albăstrui, încălzit de soare,
Întorcându-se, el se postă cu spatele la gard
Şi vindea salamandre de tablă lucioasă.
Târguia cu cioburi de azur,
Şi şopârlele alergau, lucind,
Prin nisipul aprins în lung de burlane,
Şi păsările ciripeau de zor. Venea poporul,
Şi inşii copleşiţi a mirare gurile-şi căscau.
Cea hrănitoare ca o împărăteasă, plutind, se duse.
După martie, în aprilie salbe au fost cerute,
Şi perlele, şi ochii – sângele cu lapte
Al feţei şi mâinilor, şi-al sarafanului.
Peste-acoperiş omătul mai călărea. Primăvara
Încă mai râdea, înspumând de-a valma
Soare şi zăpadă. Cei cam la zece castraveţi de seră
Erau prea slabi, ca să poată-n martie să dea
Impresia de verdeaţă. Dar martie-i înţelegea,
Trâmbiţând în toate zările
Despre tinereţe, despre frăgezime.
Din toate tablourile păstrate-n memorie,
Unul veni-n prim-plan: câmpie-n noapte.
Se pare că-n stele, precum într-un ciorap,
Se ticseşte pleavă, şi-i bătută.
Ochii, se pare, Calea Lactee-i prăfuieşte.
Şi-un sentiment că noaptea
Se ridică vlăguită de pe clăile de paie
Şi spulberă gunoaiele din stele – spre mare
Stepa se revarsă – un fluviu fără margini
Şi cu ea-mpreună – clăile şi cuiele – noaptea.
La staţie era de pază un sforăit imens, intens,
Ca stratul gros ce-ar sta pe-o foaie de fier.
La staţie bocea un roi de muşte. Ploaia
Răsuna pe prispe, parcă în şiştar.
Din patru uriaşe zile de vară
Inima adună această amintire-a adevărului.
Noaptea sfâşiind, pluteau, alunecător, pe şine
Stâlpi de semnalizare, lovind în nori
Şi dureau ochii. Creierul fără somn
Râvnea să ajungă-n stepă, după traverse şi gherete.
La staţie de pază era sforăitul, şi ploaia
Se lenevea şi suspina-n frunziş. – Îngerul meu,
Tu vei dormi: chiar noaptea mi-a promis-o!
Amicul meu, şi tu, ploaie a mea, noi nu avem
Unde ne grăbi. Dispunem de timp-rezervă.
În buzunare – nuci am adunat. Acolo-n stepă
Cu tine dimpreună avem cu ce petrece
Până dincolo de miezul nopţii. Ai văzut?
Ai înţeles. Aşa e? Nu-i adevărat că asta
Ar fi anume ceea? Infinitudine?
Ţara făgăduinţei? A meritat
Să creşti, să suferi şi să aştepţi, şi oare
Nu fu greşeală de a fi venit pe lume?
La staţie era de pază un sforăit imens, intens.
De ce ar fi atât de tristă scuturarea
Acestor cunoştinţe cam demente? Ce amărăciune
Presară sărutările, de parcă-ar fi
Pătimaşul august pe care nicidecum
Nu-l poţi desprinde de frunzele-abundente.
Cu buzele fierbinţi, de ele se lipeşte,
El şi ele dând în lacrimi; august
E ud leoarcă, şi de-asemeni
Ude sunt ale macazurilor ace reci...
(1918)

  * Neamul Hanski – din care făcea parte şi Wenceslas Hanski (1778-1841), primul soţ al contesei
Eveline Rzewuska-Hanska (1800-1882) care, după moartea soţului, devine doamna Honoré de
Balzac.
** Lune de miel – luna de miere (fr.).




AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU

Anna AHMATOVA - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Anna AHMATOVA (1889 – 1966)
Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în
localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic
de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi
imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani.
Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de
fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii
divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul
Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după
care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş.
În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani
divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi
Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară”
(1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după
numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de
Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910
se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la
acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism.
Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam,
Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul
asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917)
şi „Hiperboreanul” (1912-1913).
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare
ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în
avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se
apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct,
mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării
intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat
protagonistul, corifeul akmeismului.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi
apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca
Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină”
(Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Dar de pe la
începutul anilor ’20 versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare
sau re-publicare.
În anul 1921 îşi pierduse fostul soţ, pe poetul Nikolai Gumiliov,
executat de bolşevici în urma unei acuzaţii nefondate. Iar în anul 1935
este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat fiul lor, Lev
Gumiliov. În 1937 acesta este restabilit la Universitate, însă în martie
anul următor urmează un nou arest şi condamnarea la 5 ani de GULAG
(Norilsk, dincolo Cercul Polar), unde munceşte în minele de cupru. În
toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în
Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat
a treia oară şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei
ani mai târziu după ce moare Stalin.
În ziua de 14 august 1946 apare hotărârea CC al partidului
comunist-bolşevic referitoare la revistele Zvezda (Steaua) şi Leningrad,
în care este criticată dur creaţia Annei Ahmatova şi cea a lui Mihail
Zoşcenko. Ambii autori sunt excluşi din Uniunea Scriitorilor Sovietici.
Până aproape de sfârşitul vieţii, Anna Ahmatova nu a avut o casă
proprie, barem o garsonieră, găzduită de prieteni, cunoscuţi.
Dramatismul anilor de teroare stalinistă avea să-l reflecte în
cutremurătorul poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: „În
groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la
închisori. Odată cineva «m-a recunoscut». Atunci o femeie cu buzele
vinete şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din
amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea
numai în şoaptă): «Puteţi descrie toate acestea?» Răspunsul meu: «Pot.»
După care ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese
cândva faţa acelei femei.” (1 aprilie 1957, Leningrad.)
După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără
erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului”
(1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945).
Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia
română.


 
VENEŢIA
Hulubărie aurie lângă apa cu unda
Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.
Un vântişor sărat cu palma
Şterge a bărcilor urmă îngustă.

În mulţime, ce de-a stranii feţe-nduioşate.
În prăvălii – jucării, cu argintiu şi ocru,
Pe-o pernă – leu ce ţine-n labe o carte,
Cu cartea – leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,
Albastrul ceresc e răcorit de mata boare.
Dar nu e strâmt în această înghesuială
Şi nu-i năbuşitor în umezeală şi dogoare.
(1912)

* * *

Lui M. Lozinski
Mai durează, nesfârşit, – ziua grea, de chihlimbar!
Ce imposibilă e tristeţea, ce zadarnică aşteptarea!
Şi din nou la menajerie cerbul cu glas de argint, amar,
Vorbeşte de aurora boreală ce-şi răsfiră culoarea.
Şi eu chiar am crezut că există zăpadă răcoroasă
Şi albastră cristelniţă pentru bolnavi, năpăstuiţi în toate,
Şi a sănioarelor goană şerpuită, strâmbă, albicioasă
Prin străvechea zvonire a clopotniţelor depărtate.
(1912)

* * *

Am învăţat să trăiesc simplu şi înţelept,
Să mă rog lui Dumnezeu, la cer să privesc,
Spre seară, să mă plimb negrăbit, să n-aştept,
Nelinişti nedorite să nu le răscolesc.

Când sub gard foşneşte brusture urecheat
Şi se pleacă ciorchini de scoruşă-mpurpurată,
Eu compun versuri vesele, cu sens îngândurat,
Despre viaţa trecătoare, şi-atât de minunată.

Iar când revin acasă, tandru îmi linge palma
Un pisoi pufos, torcând revărsător,
Şi felinaru-n turnul mic şi-aprinde flama
La joagărul de apă, pe muchea de ponor.

Doar liniştea din când în când o mai străbate
Ţipătul de barză, pe-acoperiş de rouă ud.
Iar dacă tu în uşa te-ai fi gândit a-mi bate,
Eu aş putea se pare nici să nu te aud.
(1912)

* * *

Cu cărbune-am însemnat, pe coapsa stângă,
Locul – tragerea la ţintă exactă să-ţi fie,
Ca să eliberezi pasărea – propria-mi tângă,
Să plece din nou în noaptea pustie.

Dragule! Mâna ta nu va tremura
Şi nu va trebui să mai rabd de azi înainte.
Va zbura pasărea – tristeţea mea,
Aşezându-se pe ram şi-ncepând să cânte.

Pentru ca cineva, calm, când vin zorile,
Deschizând fereastra, să spună sfios:
„Glasul mi-e cunoscut, dar nu-nţeleg cuvintele”, –
Şi să-şi lase ochii în jos.
(1914)

* * *

De simţul simplităţii şi prospeţimea cuvintelor
A ne lipsi, n-ar fi precum pictorul – vederea
Şi-ar pierde, sau actorul – vocea, ritmul mişcărilor,
Iar o splendidă femeie – frumuseţea?

Dar să nu încerci cumva a păstra pentru sine
Ceea ce de cerurile nalte ţi-a fost dăruit:
Noi suntem condamnaţi – o ştim prea bine –
De a risipi şi nu de-a agonisi, avar, tăinuit.

Du-te de unul singur şi vindecă orbii,
Ca să te alegi în ora de îndoieli necruţătoare
Cu a ucenicilor radioase, răutăcioase blasfemii
Şi cu indiferenţa gloatei lărmuitoare.
(1915)

* * *

Ah, iubesc să privesc, să tot privesc
Cheiurile ferecate; privirea să-mi sui

Spre balcoane, unde sute de ani, gândesc,
Nu a călcat piciorul nimănui.
Iar tu cu adevărat eşti – capitală
Pentru nebunii şi luminoşii noi; dar
Când peste Neva dăinuie, mai specială,
Acea oră de o puritate de chihlimbar
Şi trece în zbor vântul de mai
Pe lângă toate colonadele de peste ape,
Tu – eşti ca păcătosul ce râvnitul rai
Îl vede-n dulce vis, înainte de moarte...
(1916)

ZĂPADĂ ÎN MAI
O pânză transparentă coboară
Pe iarba firavă, şi se trece nevăzut, subit.
O crâncenă şi rece primăvară
Ucide mugurii ce-abia au plesnit.

Atât de groaznică e timpuria moarte,
Încât nu pot privi al lumii chip livid.
Încerc tristeţi ce crăieşte au fost date
Peste lungi milenii de regele David.
(1916)

ÎN NOAPTE
Pe bolta cerească, luna abia de mai e vie
Prin norii mărunţi, curgători, tremurători.
La palat, santinela, supărată, privirea cenuşie
Şi-o aţine sever pe ceasul din turn. E spre zori.

Soţia infidelă se întoarce acasă,
Faţa îi este sobră şi îngândurată,
Iar cea credincioasă de nelinişte-i arsă
În îmbrăţişarea visului, sufocantă.

Dar ce mi-i de ele? Acum o săptămână,
Suspinând dureros, i-am cerut lumii iertare.
Însă acolo e năbuşitor, şi-am ieşit în grădină,
Să privesc la stele şi să ating lira-n uitare.
(1918, Moscova )

* * *

Luna s-a oprit dincolo de heleşteu
Şi se pare a fi geamul deschis
Al casei amuţite, luminată aprins,
În care s-ar fi întâmplat ceva rău.

O fi fost adus stăpânul – jertfă de omor,
Să fi fugit stăpâna cu vreun iubit,
Or fiica cea mică s-o fi prăpăstuit,
De-i găsiră doar pierdutul pantofior...

Simţind primejdia pe cale să vină
Ca mâine pe pământ – noi am amuţit.
Bufniţa îşi ţipă mortuar prelungul bocit
Prin vântul ce sufocă şi om, şi grădină.
(1922)

VERSURI BIBLICE

1. Rahila

Şi a slujit Iacov pentru Rahila şapte ani
şi i s-a părut numai câteva zile,
pentru că o iubea.
Facerea 29/20

Şi în vale Iacov o întâlni pe Rahila,
Închinându-i-se ca un drumeţ fără căpătâi.
Cirezile ridicau praf fierbinte, iar piatra
Acoperea gura fântânii. Întâi
El piatra cea mare o dă la o parte
Şi cu apă limpede adapă oile însetate.

Însă-n piept inima-i este tot mai mâhnită,
Ca o rană deschisă ce doare avan,
Şi el se-nvoieşte pentru tânăra întâlnită
Să-i slujească şapte ani tatălui ei, Laban.
Rahila! Pentru cel ce cade sub puterea ta
Şapte ani ca şapte zile orbitoare s-ar perinda.

Dar e viclean avarul de arginţi, Laban, se ştie,
Şi nicicând nu cunoscu îndurare,
Gândindu-se că iertată va fi orice-nşelătorie
În numele gloriei gospodăriei sale.
Şi pe Lia cea nevăzătoare, fiică mai mare,
Lui Iacov i-o aduce în patul nopţii nunţiale.

Întunericul curge peste pustiul fără hotar,
Scăpătând stropi de rouă răcoritoare,
Şi fiica mai mică a lui Laban suspină amar,
Frământându-şi în mâini gâţele unduitoare.
Îşi blestemă sora, huleşte pe Domnul
Şi cheamă îngerul morţii, cheamă demonul.

Iar Iacov visează la oră alinătoare:
Limpedele şi răcorosul izvor din vâlcea,
Ai Rahilei ochi cu privirea-mbietoare
Şi gurluitorul ei glas de porumbea:
Iacove, nu mă sărutai şi pe mine cândva,
Numindu-mă neagra hulubiţă a ta?
(1921)

2. Soţia lui Lot

Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi
şi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Facerea, 19/26

Iar cel evlavios după solul ceresc mergea,
Uriaş şi luminos pe negrul munte, pe stei.
Dar cu glas tare femeii sale neliniştea îi spunea:
Încă nu e târziu, ai putea să-ţi întorci privirea
Şi să vezi roşiile turnuri ale Sodomei,
Piaţa, unde cântai, curtea unde munci ai făcut,
Unde dragului bărbat copii i-ai născut.

Şi dânsa privi – dar, în mortală-ncleştare,
Ochii ei nu mai pot să vadă nimic mai mult:
Şi trupul i s-a prefăcut în străvezie sare,
Şi picioarele-i cu pământul au concrescut.

Numele acestei femei cine-l va rosti în jelire?
Dintre pierderi n-ar fi ea cea mai ne-nsemnată?
Numai inima mea nu o va uita niciodată
Pe cea de-şi dădu viaţa pentru o singură privire.
(1922-1924)

3. Micol

Pe David însă îl iubea altă fată a lui Saul, Micol...
Saul cugeta: „Am s-o dau după el şi ea are să-i fie cursă”...
1 Regi, 18/20-21

Iar tânărul îi cântă regelui dement
Şi năruieşte noaptea necruţătoare,
Şi, biruitor, cheamă zorii pe firmament,
Şi sufocă nălucile spăimântătoare.
Şi regele cu bunăvoinţă îi spune:
„În tine, tinere, focul cel sacru arde
Şi eu, pentru astfel de leac anume,
Îţi voi da fiica, împărăţia, bogăţiile toate”.
Iar fiica regelui priveşte spre cântător
Şi ea nu vrea cântec, nici cununie,
În inima ei e tristeţe şi necaz răvăşitor,
Căci Micol – David ar vrea soţ să-i fie”.
Mai palidă-i ca moartă; gura i-i încleştată;
În ochii verzi frenezia e-nvăluitoare;
Strălucesc veşmintele, şi zângănesc laolaltă
Cataramele la fiece mişcare.
Ca taina, ca visul, ca protomama Lilit...
Nu din voinţa sa proprie spune:
„Vede-se cu ceva m-au otrăvit
Şi duhul meu se tulbură, apune.
Neruşinarea mea! Umilinţa mea!
Haimana! Ticălos! Oarece păstor!
De ce n-ar fi dintre curteni cineva
Cu el anume asemănător?
Iar razele soarelui... iar stelele-n noapte...
Şi acest tremur friguros peste poate...”
(1922-1961)

MULTORA
Eu – vă sunt glasul, a respirului vostru ardoare,
Eu – sunt reflectarea chipului vostru uimit.

Zadarnică e a zădarnicelor aripi fremătare –
Oricum, cu voi eu rămân până la sfârşit.

Iată de ce mă iubiţi cu atâta aviditate,
În pofida slăbiciunii mele ş-a păcatului durut,
Iată de ce mi-aţi dat din tot ce se poate
Pe cel mai bun din feciorii pe care i-aţi născut.
Iată de ce niciodată măcar un singur cuvânt
Nu m-aţi întrebat de el, ci doar în ceasuri târzii
Cu fumegoase laude trecurăţi ca adierea de vânt
Prin ungherele casei mele pe totdeauna pustii.
Şi se tot spune – nu se poate mai strâns a se uni,
Nu există o altă iubire iremediabilă mai mare...

Cum mai vrea umbra de trup a se despărţi,
Cum mai vrea trupul de suflet a se răzleţi,
Cum mai vreau eu să fiu lăsată-n uitare...
(1922)

MUZA
Când aştept venirea ei, târziu, în noapte,
Mi se pare că viaţa de un fir de păr atârnă.
Ce sunt onoruri, tinereţe, libertate
În faţa musafirei cu flautul în mână?

Şi iată intră. Aruncă pledul de pe mine,
Mă priveşte atent cu ochii ca de zeu.
O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terţine
Despre Infern?” Şi ea-mi răspunde: „Eu”.
(1924)

POETUL
(Boris Pasternak)
Cel ce el însuşi unui ochi de cal se asemănase,
Se înclină, priveşte, vede, recunoaşte.
Şi iată deja ca diamant ce se topeşte printre case
Strălucesc băltoacele, gheaţa se prăpădeşte.

În bezna liliachie se odihnesc casele ţepene,
Platformele, buştenii, frunzele, norii peste gară.
Şuier de locomotivă, trosnetul cojii de pepene.
O mână timidă în mănuşă din piele de căprioară.

Sună, bubuie, scrâşneşte, afluxul prinde să bată
Şi dintr-o dată se potoleşte, – înseamnă că, încetişor,
El se furişează sperios peste cetina scuturată
Ca să curme al spaţiului somn sensibil, uşor.

Şi asta înseamnă că din bicisnica roadă
De spice seci el numără boabele; că s-a dus, se pare,
La placa din Darial*, neagră şi blestemată,
Că iar s-a întors de la cine ştie ce înmormântare.

Şi din nou arde moleşeala de Moscova,
În depărtare răsună clopoţelul morţii, cumplit...
Cine se rătăci la doi paşi de casă, unde zăpada
E până la brâu şi totul îşi găseşte sfârşit?

Pentru că fumul îl asemui cu Laocoon
Şi a cântat ciulinii din cimitirele toate,
Pentru că lumea a umplut-o cu proaspăt zvon
Din noul spaţiu al strofelor reflectate, –

El a fost decorat cu un fel de eternă copilărie,
Cu acea generozitate şi agerime a aştrilor,
Şi întregul pământ moştenire avea să-i fie,
Pe care el o împărţi tuturor.
(19.I.936)

* * *

Şi a căzut cuvântul ca piatra risipită
Pe pieptul meu ce palpită, viu.
Nu m-a surprins, eram pregătită.
Mă descurc cândva cu asta, ştiu.
Însă astăzi am griji multe, aş zice:
Memoria trebuie de-a mi-o nimici,
Trebuie sufletul să mi se pietrifice
Şi trebuie din nou să învăţ a trăi.
În caz contrar... După geam, prinde-a foşni
Vara fierbinte, ca o sărbătoare menită.
Eu demult presimţeam că ar putea veni
Această zi luminoasă în casa pustiită.
(1939)

SUBSOLUL MEMORIEI
Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!
Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.
Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,
Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.
Când cobor cu felinarul aprins în subsol,
Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,
Din urma mea pietrele vin şi vin rostogol.
Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,
Ştiu că merg spre locul unde-i un inamic mâniat.
Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare
Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat neamânat!
Deja-s trei decenii de când doamnele au fost petrecute,
Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...
Eu am întârziat. Regrete multe!
Nu pot să mă arăt niciunde.
Însă mă ating de pictura de pe pereţi
Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!
Prin acest mucegai, funingine şi putregai
Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.
Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!
Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?
(1940)

* * *

Sfânta noastră meserie, întru folos,
Există de mii de ani... Cu ea lumii
Şi fără lumină îi este luminos.
Însă nu a spus niciun poet-fârtate
Că nu ar exista înţelepciune,
Că nu există bătrâneţe şi, poate,
Nu există nici moarte.

* * *

Mă vor uita? – să vezi cu ce m-au uimit!
Pe mine de o sută de ori m-au tot uitat,
De-o sută de ori am stat în mormântul menit,
Unde, poate, mă aflu şi acum, însingurat.
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
106
Iar Muza-mi tot amuţea, orbea, purta cătuşă,
În pământ era aruncată grăunte ce putrezea,
Pentru ca, aidoma păsării Phoenix, din cenuşă,
În eterul albastru iarăşi a se înălţa.
(1957)

LA NEEXPEDIEREA POEMULUI
Rafale de vânt dinspre mare
Şi casa în care vieţuim ca-n vis,
Şi umbra cedrului transpare
În faţa geamului interzis...
Pe lume există cineva, căruia-n dar
Să-i expediez aste rânduri. Fie!
Numai ca buzele să-i zâmbească amar,
Iar inima să dea-n tremurare târzie.
(1963)

* * *

Hulite, lăudate, măreţe, supuse,
Vi-i vocea simplă, sălbatică, sublimă.
Voi – ce nu puteţi fi traduse
Nici într-o limbă.
Intraţi în uitare,
Cum oamenii în templu ar intra.
Pentru aceasta aveţi
Binecuvântarea mea.
(1963)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU