Am o odă-n mine trează
ce nicicând n-o adormi:
zi şi noapte mi-o dictează
câte-n lume scânteiază,
câte-au fost şi cîte-or fi.
Mi-o îngân-a mea pruncie
cu duioase reverii;
greu trecută prin junie,
dar aşa i-a fost să-i fie:
tot prin greu a se-ntări.
Mă ajung cu voce tare
noi cântări ce loc îşi cer;
însă văd că-n fiecare
an o altă voce-mi moare
şi consoane alte-mi pier.
Nici ţin minte cum porneşte
nici cum s-o sfârşi nu ştiu,
căci întruna-mi porunceşte
tot dictându-mi nebuneşte
cum să cânt şi ce să fiu.
Şi aşa, de vânt mânată,
calea sa necunoscând,
oda bâjbâind s-arată
plânsă iar, iar încântată,
imnuri iarăşi înălţând.
Am o singură dorinţă:
ca încet, încetişor,
să-mi reciţi, de-i cu putinţă
şi de ai vreo cunoştinţă,
oda, când o fi să mor.
Să-mi adie la ureche,
firul vieţii depănând,
taina fără de pereche
prea străfundă şi străveche
s-o atingă-n veci vreun gând.
Şi voi şti n-acele clipe
- o, poet cu pas vrăjit! -
dacă-n suflet o să-ţi ţipe
pasărea cu lungi aripe
cuibărită-n infinit.
(1888),
traducere de Paul Abucean
