Cecilia Meireles - Cântec postum (Cançăo Póstuma)

Un cântec făcui pentru tine,
dar vai! tu grăbeai spre mormânt.
Ca Moartea nu poate vreun vânt
s-aducă în Artă suspine.

Căci Arta-i suspin de o clipă,
sau scâncet de slab porumbel,
iar Moartea cu gheare de-oţel
i-un vultur ce nu ştim cum ţipă.

Pe cea mai armonică undă
un cântec de-al meu ţi-am cântat.
Dar tu nu-l auzi, cufundat
cum eşti în cântarea profundă.

Mă simt ca acel ce învaţă
în mijlocul mării ajuns
să vadă noianul de plâns
prin lacrima sa de pe faţă.

Închid deci o poartă înaltă
în pragul grăbitei uitări.
Păcat că nu ştiu ce cântări
se cântă în lumea cealaltă.

Eternă stăpână e frica
pe-al lumii infim cântecel.
Probabil durează şi el.
Dar Morţii nu-i zice nimica.

(1949),


traducere de Paul Abucean