Joan Maragall - Vaca oarbă (La vaca cega)

Tot dând cu capul într-un trunchi şi altul,
se-ndreaptă instinctiv spre-adăpătoare,
ea, vaca singură. E oarbă.
C-o piatră azvârlită veninos
rândaşul i-a golit un ochi. Pe celălalt
o pânză i s-a pus. E oarbă vaca.
La adăpat se duce ca odinioară,
dar nu cu mersul ferm din alte dăţi
nici cu suratele ei, nu: singură se duce.
Pe coaste, şi în râpe, şi pe creste,
prin pacea de pe câmpuri şi pe maluri,
păscând la întâmplare celelalte vaci
nepăsătoare tot tălăngănesc... Ea ar cădea.
Izbindu-şi botul de-ascuţita muche
se-opreşte si tresare-ndurerată...
Dar se apleacă iar şi bea incet.
Puţin bea, fără sete... Apoi înalţă
spre nesfârşita boltă ţeasta ei umflată
c-un tragic gest, din cale se întoarnă,
pe moartele pupile pâlpâind din pleoape,
orfană de lumină, sub aprinsul soare,
şi legănîndu-se pe neuitate drumuri,
se duce unduindu-şi lunga coadă.

(15 august 1893),

traducere de Paul Abucean