Benedikt LIVŞIŢ - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Benedikt LIVŞIŢ (1887–1939)
Născut la Odessa. Studiază dreptul la Novorosiisk şi Kiev.
Scrie versuri încă din adolescenţă, însă în 1907 îşi distruge
toate manuscrisele. Prima poezie o publică în 1901. În
1911 îşi editează prima carte, „Flautul lui Marte” (distrusă de cenzura
ţaristă). Împreună cu fraţii Burliuk, în iarna aceluiaşi an organizează
grupul de creaţie „Ghileea”, ce avea să stea la baza cercului futuriştilor,
din care făceau parte V. Hlebnikov, A. Krucionâh şi V. Maiakovski. În
1914 este rănit pe front. Cavaler al ordinului „Crucea Sf. Gheorghe”. A
mai publicat volumele „Soare lupesc” (1914), „Din mlaştina argourilor”
(Iz topi blat, 1922), „Patmos” (1926), „O scurtă după-amiază” (1928).
După 1928 nu mai scrie texte proprii, dedicându-se traducerilor din
literatura universală („De la romantici la suprarealişti”, 1934). În
octombrie 1937 este arestat, apoi executat ca „duşman al poporului”.

LA CAFENEA
Cafenea. Trecut de miezul nopţii.
Stăm la o măsuţă. Încă-nstrăinaţi,
Dar cunoscând deja ce-ar însemna
Al paşilor simbol pe mejdină de foc.
Flori necunoscute, prospeţimi timpurii
În părul tău – neliniştită catifea,
Amuţirea de ocheade maculate,
Haosul de chipuri din puterea nopţii,
Boa, – astfel ne par a fi anume
A beznei văluriri căzute după geam –
Toate astea sunt legate-n dulce taină
Care numai nouă ne e cunoscută.
Ai vrea să fii ferice? Ne-om despărţi curând,
Petrecuţi de-această larmă şi rumoare,
Şi nicidecum n-o fi a ne înşela
Fără a nu iubi un vis posibil.
(1908)

VECINII
În liliachie vară, în fumul mov –
Eu văd! Eu văd! – vecinii (lady care
Trecând, proiectată, prin golul ferestrei
Purta diademă)
Ridică pahare.
Dar oare chiar eu, obositul
De-această răsplată
Primi-voi ofilitele lor aripi
Şi fiece cocoşată limbă
A vinului de ceară?
Fireşte că ştiu – orişicare lady
Deja şi-a potrivit diadema;
Iar dânsa visează: în fumul mov
Ea anume-ar trebui să se-nalţe.
Şi mie să-mi revină uscatele copite
Pe treptele scării? Un băietan priveşte
La tăblia de-aramă
Cafeniu-roşcat, cu pomeţii laţi
Purtând o şifonată coroană de zadă:
Cum mai plescăie flacăra rotundă!
Cum se-nmulţesc vuietele de trompete
Ale unei alte veri, mai vaste!
Însă vecinii pătrund tot mai jos
Cu aripile – şi numai una, doar ea
Înaltă, în veşminte-nguste
Cu mâna prelungită, ca o steblă
Cu mâna ce-nfloreşte-n cer
Înalţă, ca şi înainte, ca şi până acum
Pocalul cu vinul de ceară!
(1911)

ARDOARE
Spintecă burta – nucă de cocos,
Negrăbit călău de bosjesmani**;
Până la moarte n-o să treacă spuma
Grijilor senile, rămase peste ani.
Cei din locuri veşnic gălbejite
Încă nu dau semn de-mbrăţişare –
Blagosloveşte călcâiul de copil
Ca pe-o prăbuşire în vană visare.
Şi paşnic prosternându-te, adânc,
Nu şti că, dispărând de pe cadrane,
În noaptea lumii coada de păun
Le sfredeleşte ochilor găvane.
(1911)

 * Bosjesmani (oland.) – „oameni ai pădurii”, populaţie din Africa de Est şi cea de Sud.

SEPTEMBRIE
Amintirile atâtor luni de mai
(Mai trăirăm cu maiurile!)
Inelul ultimelor tale buze
(N-or să mai fie aste uşoare buze!)
Ele vor pleca de pe faţă, se vor topi
(Deja aproape că s-au şi topit!).
O, aur al grânelor de toamnă
Nedreptelor frâie!
Septembrie trădător! A nefrit
Se-nvolbură fereastra mea
Şi împietreşte nebăută până la capăt –
În pahar – un vin greoi...
Şi tot mai insistente şi mai aţintite
Săbiile vinului
Grelele săbii ale vinului
Şi tot mai aţintite de după geam
Neliniştitele catarge ale limanului.
– Ah, eu trebuie...
– Rămâi, îndură-te... –
Valul geamului...
Valul valsului de nefrit...
Eşti dusă tu... eşti dusă
De vinul de nefrit al geamului...
Blestemat septembrie!
(1911)

ANDROGIN
Tu creşti dintr-un abis de negru crater
Precum lăstaru-ademenit de lună:
E leneşă credinţa, prea înceată
În noapte şi-n ce-am fi noi împreună!
Adapă cu venin, cu fiere-adapă
Flori care te părăsesc zorit:
Multă vreme fi-va să ţin minte
Poteci de lupi pe care-ai rătăcit,
Pe când secase orişice speranţă
În sorţi de vise – diavolească-arvună,
Când din abis de crater nebunatic
Tu-ţi împroşcaseşi stropii până la lună.
(1912)

VRĂCIUITORUL
Alb tămăduitor, nedezvoltatul trupşor
Al lui Perro cel cu ochii mari, nespus,
Ce cultiva, creştea un tropic născocit
În argintul de martie, ca lichidul scurs.
Nu, nu este praful unui clavir ploios,
Te jenezi şi parcă ai constrânge cu a ta albeaţă
Cuvintele cuprinzătoare ce încep cu ego,
Toate cuvintele în vindecătoare arşiţă.
Fâlfâind, clătinat, ca un alb caftan
În ritmul pantofiorului şi a inimii cadenţă,
Neprihănitul din raiul plăcut înmiresmat,
Iată – pogori până la smaragdu-esenţă.
(1913)

NECROLOG
La tropic un clovn înfiorat
Din picăţele interzise bălţat
Pe întreaga-i haină, în ce dânsul
Cu capul bi-ba-bo a cântat?
Întru fericire în nufăr dinaintea
Americii liniştii depline
El înmărmuri şi cu nordul măsoară
Mântuirile primăverii din rai, divine,
A cărei cadenţă cvasi-cunoscută
Cu smaragde e îngrădită
În amplul cuvânt ce începe cu ego
Ce aleargă prin sobra visare tihnită.
(1913)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU