Jorge Luis Borges - Poemul darurilor

Să nu coboare nimeni spre lacrimi sau reproş
Această proclamare a puterii
Lui Dumnezeu, ce-n harul lui ironic
Îmi dărui şi cărţile şi noaptea.

El din cetatea cărţii făcu domeniul acestor
Ochi fără de lumină ce nu citesc decât
În biblioteca viselor, acele
Pasaje fără sens pe care zorii

Le lasă-aprinsei lor dorinţi. Zadarnic
Le dăruieşte ziua cărţile-i fără număr,
Ca manuscrisele hermetice, secrete,
Care pieiră-n Alexandria.

De foame şi de sete (spune-o legendă greacă)
Muri un rege între grădină şi izvor;
Eu, fără ţintă bat mereu hotarul
Nemărginit al bibliotecii oarbe.

Atlase, veacuri, enciclopedii,
Vechi dinastii, Apusul, Răsăritul,
Simboluri, univers, cosmogonii
Mi-acoperă pereţii, dar zadarnic.

Încet, încet, eu explorez penumbra
Şi vidul, cu baston şovăitor –
Eu ce-mi închipuisem Paradisul
În chipul unei biblioteci enorme.

Desigur, nu hazardul guvernează
Acest destin – căci altul încă-naintea mea
În alte nopţi indescifrabile,
Primi şi toate-aceste cărţi şi noaptea.

Rătăcitor prin galerii încremenite
Mă prinde-adesea spaima că eu sunt celălalt,
Cel mort care-a făcut aceiaşi paşi
La vremea lui, poate-n aceleaşi zile.

Care din doi a scris acest poem
Cu un eu plural dar cu-ntuneric unic?
Ce mai înseamnă numele ce-l port
Când, unică, rămâne anatema?

Groussac sau Borges, iată priveşte-acestă lume
Atât de dragă, care se deformează şi se stinge
Într-o nedesluşită paloare cyreniană
Asemenea cu visul şi uitarea.

Traducere Irina Mavrodin